Mar 20, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Sfîrșitul istoriei? Sfîrșitul civilizației umane? Sfîrșitul romanului?…

 

Cu o umbră de maliţie şi cinism, am putea spune că e sfîrşitul imaginaţiei romaneşti. Căci după premiul Goncourt, iată încă un mare premiu literar francez care încununează decorticarea unui fapt divers, care devine analiză şi punere sub acuzaţie a unei întregi societăţi, a omenirii actuale în ansamblul ei. Premiul Médicis pe 2016 l-a recompensat pe Ivan Jablonka, pentru Laëtitia ou la fin des hommes/ Laëtitia sau sfîrşitul oamenilor (Ed. Seuil), un text care nu este nici roman, nici eseu, nici anchetă jurnalistică, dar cîte puţin din toate. Portretul unei vieţi zdrobite şi radiografia lipsită de complezenţă a Franţei de astăzi. Dar nu putem să nu ne amintim de tevatura iscată, cu zece ani în urmă, de Manifestul pentru o literatură-lume în limba franceză, ce i-a avut ca iniţiatori şi animatori pe scriitorii Jean Rouaud şi Michel le Bris, şi care pornea de la o evidenţă, anume aceea că literatura franceză contemporană se stingea în insignifianţă şi nombrilism, dar s-a înviorat şi şi-a luat din nou zborul datorită infuziei de „sînge” proaspăt adus de scriitorii veniţi de pe alte meleaguri, de expresie franceză. Nu demult, de altfel, la apariţia unui roman încîntător al Irinei Teodorescu, scris direct în limba Hexagonului, un critic remarca suculenţa imaginarului românesc, faţă de platitudinea şi uscăciunea celui francez, silit cel mai adesea să recurgă la faptul divers.

Ce-i drept, Ivan Jablonka nu e în primul rînd romancier. Fost normalian, profesor de istorie contemporană la universitatea Paris XIII, cu o reputaţie ştiinţifică impecabilă, dublată de una editorială, aceea de coordonator a renumitei colecţii „La République des idées”, la aceeaşi editură, Seuil. De remarcat, din perspectiva textului în discuţie, ni se pare faptul că dominanta preocupărilor istoricului s-a conturat clar şi s-a păstrat încă de la teza sa de doctorat, al cărei subiect au fost copiii Asistenţei publice sub a Treia Republică. Au urmat o serie de eseuri istorice, literare, sociologice (între care Les vérités inavouables de Jean Genet, 2004; Ni père ni mère: histoire des enfants de l’Assistance publique (1874-1939), 2006; Enfants en exil: transfert de pupilles réunionnais en métropole (1963-1982), 2007; L’enfant-Shoah, 2014), interesul pentru copiii şi tinerii rătăciţi, marginali, pentru cazurile la limita socialului sau a istoriei fiind o constantă a tuturor lucrărilor sale. Inclusiv a celor autobiografice, precum Histoire des grands-parents que je n’ai pas eus. Une enquête (Seuil, 2012), o tentativă de reconstituire a existenţei bunicilor săi, evrei polonezi, dispăruţi la Auchwitz.

În ce priveşte evenimentul care a stat la originea acestui – să-i spunem, totuşi – roman, s-a petrecut în noaptea de 18 ianuarie 2011, cînd Laëtitia Perrais a fost răpită la 50 metri de casa ei, înainte de a fi înjunghiată şi strangulată. Avea 18 ani, lucra ca chelneriţă şi locuia, împreună cu sora ei, la o familie la care fuseseră date în plasament din cauza părinţilor abuzivi – mamă depresivă, tată afectuos, dar brutal. Corpul tinerei a fost găsit abia după cîteva săptămîni. Acest fapt divers a scandalizat opinia publică în aşa măsură, încît pînă şi preşedintele Franţei de atunci, Nicolas Sarkozy, s-a amestecat, reproşîndu-le judecătorilor că nu l-au urmărit cum trebuie pe „vinovatul prezumtiv”, ceea ce a declanşat o grevă generală a magistraţilor, nemaivăzută în sistemul judiciar francez.

Ca istoric şi sociolog, autorul reflectează asupra „uriaşei nenorociri pe care o produce societatea noastră”. Faptul divers e privit ca un obiect de studiu al istoriei, emblematic pentru inegalităţile care îi separă pe indivizi încă din copilărie, dar la fel de important apare rolul mass-mediei şi al politicului în condiţiile în care, aşa cum s-a întîmplat în acest caz, se încearcă instrumentalizarea unei drame pentru scopuri partizane.

Ivan Jablonka a stat de vorbă cu toţi martorii implicaţi în tragedie, îndeosebi cu Jessica, sora geamănă a Laetitiei, dar şi cu alţi actori din anchetă, ba chiar a asistat şi la procesul în apel al criminalului din 2015. A reieşit astfel că, încă din copilărie, victima fusese maltratată, obişnuită să trăiască în spaimă, umilinţă şi violenţă, iar după părerea autorului, acest parcurs trimite direct către eşecul unei societăţi în care femeile sunt hărţuite, lovite, violate, ucise.

Jablonka adoptă mai multe posturi auctoriale, fără a-şi justifica metodele, punînd cu acuitate problema responsabilităţii istoricului, a rolului şi modalităţii de a face istorie. Poziţia adoptată de autor este mereu dublă : celor implicaţi în cazul Laëtitia, li se prezintă ca istoric, cu ascendentul omului de ştiinţă, serios, presupus obiectiv şi neutru. Dar în paginile cărţii, istoricul se disimulează în spatele naratorului, care este cînd tată de familie (aflăm că autorul e căsătorit şi are trei fete), cînd un tip sensibil care îşi face cu uşurinţă prieteni (precum avocata Jessicăi), cînd un specialist în politici penitenciare şi recidive. Toate aceste demersuri tulbură în bună măsură o lectură unitară, clasică, cu care am fost obişnuiţi. Nu mai suntem ghidaţi de un istoric absent în spatele facticităţii, care pune la dispoziţia cititorilor o sumă de documente şi dovezi pe care, eventual, le interpretează, dar fără a ieşi din cadrul probatoriu. Or, aici avem de a face cu un individ trăitor într-un anumit moment al timpului, cu un anumit context de scriere, o fiinţă prezentă concret în textul său şi în reflecţia sa asupra locul istoriei în societatea civilă, intervenind în acest mod în cîmpul social pe care îl comentează şi imprimîndu-i o finalitate proprie. Fără să fie propriu-zis cartea unui istoric, Laëtitia… se sprijină pe analiza unui fapt divers prin metodele ştiinţelor sociale. Metodologia respectivă nu este însă niciodată explicitată, cu siguranţă din raţiuni de lizibilitate şi fluiditate narativă. Rămîne totuşi o neclaritate uşor supărătoare ivită din amestecul flagrant al genurilor, care, precum uleiul şi apa, nu reuşesc să se omogenizeze.

Jablonka ne povesteşte ceea ce s-a petrecut, fără a omite nici un detaliu, dar şi fără a ne dezvălui sursa informaţiilor sale. E vorba de presă, de extrase din dosarul judiciar, de confidenţe ale magistraţilor, poliţiştilor, vecinilor ? Nu vom afla nimic precis. Cu excepţia cîtorva mărturii transcrise la final, suntem în faţa unui discurs auctorial monologic, care contravine flagrant specificităţii faptului divers, generator prin definiţie de discurs polifonic. Istoricul nu se poate dispensa de surse, naratorul Jablonka, da, reclamîndu-se, totuşi, de la rigoarea travaliului istoriografic şi sociologic prin desfăşurarea anchetei personale.

Să fi inventat, oare, autorul, un nou subgen romanesc, o nouă formă de epopee postmodernă, în care instrumentarul ştiinţific este pus în slujba juisării narative ? Un nou proces deductiv în care, de la adevărurile Istoriei (presupunînd că există) coborîm la necazurile unei ”vieţi minuscule” (fără vreo conotaţie peiorativă, doar cu trimitere la titlul unui splendid text al lui Pierre Michon, Vies minuscules) ? Pentru că, oricît de cumplită şi nedreaptă a fost soarta Laëtitiei, ea nu este nicicum, din nefericire, atipică sau excepţională. Şi atunci pare să se confirme dispariţia romanului, a literaturii în general, ca mijloc de cunoaştere, ca legătură şi interfaţă cu invizibilul de lîngă noi, ca interpretare a unei alte realităţi… Nu e exclus, în atari condiţii, ca, cel puţin în spaţiul francez, fiecare victimă, indiferent de context, să-şi găsească „pana” care s-o extragă din anonimat şi să-i confere un ersatz de universalitate. Sau, poate că asta e, de fapt, răzbunarea „democratică” a celor mărunţi, uitaţi prea multă vreme în beciurile turnului de fildeş al elitelor literare. Căci elitele nu sunt doar auctoriale, ci şi tematice…

 

„Dar ce ştim, oare, despre Laëtitia, în afara faptului că a fost victima unui fapt divers răsunător? Sute de articole şi de reportaje au vorbit despre ea, dar numai pentru a evoca noaptea dispariţiei şi procesele. Numele ei apare în Wikipédia, dar la pagina criminalului, în rubrica „Uciderea Laëtitiei Perrais”. Eclipsată de celebritatea pe care i-a oferit-o fără voie celui care a omorît-o, ea a devenit încununarea unui parcurs criminal, o izbîndă în ordinea răului”.

Revista indexata EBSCO