Mar 20, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona-Grazia DIMA – Romanul lui Salvador Dalí – un discret manifest social și artistic

 

Cu nedisimulată curiozitate am citit unicul roman al titanicului plastician spaniol controversat prin fire şi exhibiţionism, dar incontestabil prin originalitate, în pofida caracterului fotografic al unora din creaţiile sale, ce-i pun, o clipă, sub semnul îndoielii statutul de mare pictor, pentru ca în momentul următor angoasa prezentă precum Gorgona sub faldurile imuabile să restabilească, prin forţa sa de echilibrare, efigia fragilă a artei veritabile. Un anume fixism, ca şi binecunoscuta vocaţie histrionică, se regăsesc şi în paginile romanului său Chipuri ascunse (traducere de Ileana Cantuniari, Ed. Humanitas Fiction, colecţia Raftul Demisei, 2015), însă, nu fără rost încurajat de Federico García Lorca, Salvador Dalí vădeşte un adevărat talent de prozator şi un uriaş talent ficţional-teoretizant, în fapt de exprimare a propriilor fantasme plastice prin intermediul altor fantasme – de data aceasta, literare. El face dovada unui talent vizibil îndeosebi prin implicarea personajelor într-un alambicat proces de redare a obsesiilor celor mai intime şi preocupante ale autorului lor, spre a culmina, şi mai convingător, prin exprimarea hotărîtă a unor crezuri artistice, sociale şi culturale. Salvador Dalí se revelează drept un veritabil gînditor social pentru care arta, viaţa, cugetarea, iubirea stau unite şi nedespărţite în indistincţie, în creuzetul unei vaste trăiri totale, cvasirenascentiste, ba chiar atemporal-medievale.

Viziunea lui Salvador Dalí (1904–1989), deşi plăsmuită uneori în registrul horror, cu o violenţă de substrat mărturisită de autor în cuvîntul-înainte, posedă un soi de stranie măreţie. Protagoniştii unei naraţiuni ciudate, „spectrale”, Contele Hervé de Grandsailles, Solange de Cléda, Veronica Stevens, Betka sau John Randolph, precum şi alte personaje de mai mică amplitudine dar jucînd un rol important, se mişcă dezinvolt pe o scenă internaţională, în anul 1943, în miezul celui de-al Doilea Război Mondial, străbătînd aventuros Franţa, Africa de Nord, Statele Unite, Malta. Desigur, ei aparţin lumii aristocraţiei sau celei a opulentei burghezii, autorul fiind interesat cu precădere de acest milieu social, dar există în fundal şi un grup de ţărani francezi prin care umanitatea, naturaleţea şi realismul său se manifestă în chip surprinzător.

Roman de acţiune şi de moravuri, precum şi unul filosofic şi psihologic, (marcat de ultimele descoperiri în materie de atunci), Chipuri ascunse se concentrează asupra iubirii tragice, ucigătoare la propriu, impregnată de note sado-masochiste. Epica e construită în manieră clasică, iar stilul flamboiant nu-i umbreşte claritatea scînteietoare. O deplină prestanţă a imaginii conturează cu exuberanţă ilogicul superlativ – al unor sentimente morbide, al extremelor pînă la care este purtată putinţa umană de a suferi emoţional şi sentimental. Solange de Cléda, iubita ideală a contelui, devine cobaiul unor experienţe demoniace puse în scenă de acesta (se ştie că Dalí avea o pasiune pentru medieval, pentru substratul poetic al unor epoci trecute). Deşi amîndoi nutresc o pasiune reală unul pentru celălalt, de tipul celei dintre Tristan şi Izolda, irealizabilă pe pămînt, aşa cum apreciază judicios Haakon Chevalier, traducătorul în limba engleză al romanului, scris în franceză, ei nu vor fi împreună, fizic, niciodată, pentru că sunt stopaţi de îndoieli minore, interpuse, dar şi de caligrama inutilă a ritualului pus în scenă de de Grandsailles, prin care iubirea se trăieşte în absenţă, substitutiv. De altfel, contele de Grandsailles, arogant, capricios, dominator, posibilă efigie exagerată a lui Dalí însuşi, dispare din decor, lasînd-o pe Solange să se macine în singurătate, hăituind-o apoi pînă la moarte prin jocul malefic de genul magiei cu incubi şi succubi, regizat de el de la distanţă graţie unor cărţi cu farmece erotice, purtate mereu asupră-i. Moartea eroinei se sustrage, prin iubire, credinţei creştine, înlocuită cu un vibrant cult pentru ucigaşul ei, împletit cu o subordonare în faţa demonilor. Incapacitatea de a iubi constituie, pentru conte, încercarea majoră a vieţii şi nu-i poate face faţă, din pricina orgoliului suprem şi a senzualităţii sale divagante: la un moment dat, ea îl smulge idealului dominant, făcîndu-l să se căsătorească în mod necinstit, prin uzurparea realului iubit al Veronicăi Stevens, cu această tînără americancă. Absolutul, axiomatic în conştiinţa sa, în pofida formelor monstruoase asumate uneori, păleşte momentan în faţa opulenţei americane, descrisă totuşi cu incontestabil umor, patetic şi cu percutant spirit de observaţie. În faţa empirismului dezgolit al acestui inedit mod de viaţă, parnasianismul său ceremonios, construit, lasă în cele din urmă garda jos, înlocuit de o pledoarie naturală şi patetică, emoţionantă, pentru artă şi poezie ca mod de viaţă (o vocaţie, implicit, europeană).

În capitolul intitulat Himeră a himerelor, totul este himeră induce un suflu tragicomic scena picturală a şederii meditative a lui de Grandsailles în vila americană a Veronicăi Stevens („hacienda de la Palm Springs”), ca într-un lugubru sechestru, în „luxul glacial al vastului fumoar al cărui mobilier, imitînd stilul Renaşterii spaniole, parodia teatralitatea demodată a unei săli a Marii Inchiziţii…”.

Pe tărîm american, contele gîndeşte de-a dreptul la o sinucidere a sa (desigur, improbabilă), neapărat „în minutele ce urmează anunţului la radio al acestei fraze exasperante şi inexorabile: <Bulova Watch Time!>”. Meditaţiile sale asupra modului de viaţă american, acide, portretizează judicios o epocă desacralizată şi depoetizată: „Departe de cîmpia sa sa de la Creux de Libreux, unde ploile dătătoare de viaţă începuseră desigur să întunece ogoarele, tot ce-l înconjura aici, şi pînă şi existenţa însăşi, i se părea înspăimîntător de monoton şi lipsit de acel imponderabil element care constituie întreaga diferenţă; gustul”. Evident, crezul unui artist!

În acest context aseptic, contele „se agăţa de amintiri cu ghearele şi cu dinţii”. Lumea aristocratică din Europa avea mister, un ideal înalt, de neregăsit aici: „Duminicile, îndeosebi, făceau să i se strîngă inima şi, dacă, din nefericire, cum era cazul în ziua asta, sinistrele şi lacrimogenele accente ale unei orgi duminicale răspîndite pe calea undelor îi zgîriau urechea cînd se dădea jos din pat, era de ajuns pentru a-i da o stare de proastă dispoziţie pe toată durata zilei”. Viaţa spoliată de căutare, de sacre ierarhii, îi apărea schimbată în ceva cantitativ, măsurabil: „I se părea că vede lumea acoperită tot mai mult, cu fiecare zi ce trecea, de muşchiul sordid al lugubrei lipse de neprevăzut. Totul era în plină decadenţă, nimic nu mai merita nici două parale! Veştile mondiale, şi ele, cu senzaţionalul lor adesea extravagant, sfîrşiseră la rîndul lor prin a-i dezgusta dragostea pasionată pentru Istorie: Rudolph Hess sărind cu paraşuta deasupra Scoliei… ce epocă puerilă!”

Problema spaţiului şi a timpului îl sperie prin noile conotaţii meschine, înjositoare. Tonul, ironic, capătă virtuţi de redutabil pamflet: „Contemplă preţ de o clipă un anunţ publicitar lăudînd progresele aviaţiei, în care vedea lumea micşorîndu-se treptat de-a lungul unei serii de desene. În ultima imagine, lumea se vedea atît de mică încît putea fi cuprinsă între degetul mare şi arătătorul unei mîini omeneşti, nefiind mai mare decît o pastilă de vitamine. <Ce aberaţie!>, îşi spuse el, descurajat”.

Iar comentariul, din nou, prezintă apoteotic viziunea unui artist lezat, în cultul său pentru frumos, de o societate stearpă, mecanicistă: „Geniile Renaşterii – Rafael, Leonardo, Michelangelo – singurii, poate, care îl atinseseră pe Dumnezeu cu vîrful degetelor, nu avuseseră în cosmogoniile lor altă ambiţie decît să mărească lumea după imaginea cerului. Astăzi însă oribila noastră civilizaţie mecanică înţelegea să reducă globul terestru la dimensiunile unei mici pilule, neavînd nici măcar virtuţile unui laxativ! Omul poate realiza isprava de a face într-o singură zi de trei ori înconjurul lumii – ei şi? Ce plictiseală ne promite treaba asta! Cînd te gîndeşti că minţile cele mai iscoditoare, precum cea a lui Pascal, au conceput înţelepciunea umană ca mergînd mînă-n mînă cu capacitatea de a rămîne într-o încăpere fără a simţi dorinţa de a o părăsi! Şi mereu aceleaşi lucruri, aceleaşi imagini, dar tot mai insipide şi mai comercializate. Aceleaşi chipuri, toate la fel, senzualitatea standardizată a starurilor de cinema; mereu aceleaşi Balete ruseşti – iar cele noi erau încă şi mai proaste! Cîndva, pe vremea lui Diaghilev, se ştia încă să se danseze, chiar să se zboare cu graţie de zînă; astăzi, fuseseră inventate îngrozitoare stiluri noi, de genul celor pe care tocmai le văzuse la New York, în care, în chip de dansatori, creaturi ce păreau ieşite de la Prisunic-ul din colţ, îmbrăcate ca omul de pe stradă, ţepene şi foarte constipate, mergeau cu nesfîrşite precauţiuni ferindu-se parcă să nu calce în noroi”.

Dalí înţelege prin vizual fervoare, surpriză, contemplaţie fericită, devoţiune faţă de realul veşnic nou, aflat în stare aurorală. Printre cele mai reuşite pagini din volum se numără cele de descrieri ale personajelor feminine şi ale ţinutelor lor, ale odăilor opulente, nobiliare, dar, mai ales, ale pămînturilor franceze, simboluri ale patriotismului atemporal. Rafinamentul vizual reprezintă deci, în esenţă, semnul aristocraţiei spirituale. Pînă şi prepararea unei salăţi prilejuieşte un expozeu descriptiv-filosofic, căci notarul Girardin, comesean al contelui, „exclama, ca lovit de o vedenie subită şi fixînd salatiera cu o privire halucinată: Un miracol!” Spectacolul salatei proaspăt realizate printr-o lovitură cu pumnul în ceapa proaspătă îi revela însuşi pămîntul iubit al domeniului nobiliar Libreux: „Priviţi, dragă conte, spuse Girardin, arătînd cu degetele-i palide ca de scriitor protuberanţele zdrobite şi ondulate ale pîinii, nu reprezintă aceasta oare configuraţia exactă a colinelor noastre crocante şi rumenite, pantele lor blînde, coastele lor neaşteptate, rîpile lor adînci unde şiroiesc cascade de ceapă proaspătă, căci aceste fîşii de serpentine lucitoare nu amintesc ele oare de aspra tensiune opalescentă a torentelor noastre, argintii de spumă, atunci cînd se desprind din zăpezile îngrămădite la celălalt capăt al salatierei? Cicoarea luxuriantă înfăţişează prim-planul stufos şi înverzit al cîmpiei noastre fertile şi bine irigate. Dincolo de ea, iţindu-se din pădurile de salată întunecată, se ivesc primele păşuni, ondulate şi solemne, în care boabele de secară, culcate şi coapte în coajă, imită pînă la confuzie atitudinea rumegătoare a vitelor nemişcate şi meditative, pe cînd strălucitoarele cristale de sare împrăştiate pe coasta înălţimilor amintesc la rîndu-le de ferestrele satelor îndepărtate, sclipind sub soarele delicat al unei după-amiezi. Colo, un grăunte mare de sare a rămas agăţat, lipsit de luciu şi singuratic, de-a lungul unei pante abrupte, acestea sunt zidurile date cu var ale sihăstriei Saint-Julien. Şi mai iată încă. Priviţi, dragă conte, aceste mici fragmente de piper, măcinate cam neregulat, oarecum alungite – unele parcă ar avea cap –, care merg, sunt ţăranii noştri, îmbrăcaţi în negru; ei străbat drumul mare şi potecile sinuoase, în viermuitoare procesiuni, întorcîndu-se de la o zi de muncă…”

În schimb, atunci cînd eroul frunzăreşte o revistă ilustrată în America, vede, expus pe viu, infernul serializării, expansionist şi absurd: „buze încărcate din plin cu ruj, deschise, şi mereu acele oribile surîsuri, acei dinţi fotografiaţi parcă în focul unei explozii de magneziu… un soldat, în costum de camuflaj de culoare verde-pătat împodobit cu pene, turnînd lapte de cocos pe capul unui soldat canadian bărbos, gol pînă la mijloc, cu şosetele impecabil întinse cu ajutorul unor jartiere, nou-nouţe… O doamnă, cu chip de preot, spărgînd o sticlă de şampanie de prova unui vas de război”. Vizualul parodic, coşmaresc, invadînd lumea cu ameninţarea-i dezumanizantă, irumpe literalmente din excepţionalele descrieri pamfletare ale pictorului-romancier. Sunt imagini profetice, cu bătaie lungă şi deloc gratuite, mărturisind un crez înalt, valabil şi astăzi.

Concluzia contelui, drastică: „Va trebui să mă cufund în noile mele cărţi de demonologie. Nu văd nicăieri nicio salvare. Dar continui să cred, în ciuda progresului, că tot în compania incubilor şi succubilor pot găsi cea mai mare mîngîiere, în mijlocul acestei lumi despiritualizate!”

În capitolul Un bal amînat se prezintă mai multe chei de descifrare a romanului şi, implicit, elementele definitorii ale unui manifest artistic, cel dalinian. Pe fundalul istoric al unor conflagraţii crîncene, personajele apar, „prin precizia şi cruzimea lor halucinatorie”, în plină mişcare şi colcăială a unui veritabil „univers marţian al insectelor”. Veronica şi Baba [Randolph], de pildă, formează „un cuplu de călugăriţe, mante religioase, în rolurile lui Tristan şi ale Isoldei, devorîndu-se unul pe celălalt; Solange de Cléda, o Cledonia frustrata, cu aripi mari albe şi un trup de mercur; Betka, o molie; d’Angerville, un scarabeu de aur, iar Grandsailles ca uriaşul fluture crepuscular, sfinxul cenuşiu al cărui torace păros poartă un cap de mort. Împodobind ca nişte paiete cerul senin al acestui roman, cei şase protagonişti vor perpetua, sub semnul Taurului, mitul etern al ascensiunii Pleiadelor”. Atitudinea prozatorului este una de dominare absolută a lumii create de el şi de totală detaşare faţă de ea: „Fiecare va cunoaşte ravagiile straniilor sale pasiuni, dar, deşi vor atinge frenezia biologică tipică pentru insectele cele mai feroce, orbitele vieţilor lor vor rămîne la fel de îndepărtate unele de altele ca recea scînteiere a constelaţiilor. Nu-i mai rămîne aşadar fidelului cronicar al acestor vieţi decît să descrie îmbrăţişările lor fizice cu obiectivitatea unui entomolog, iar conjuncţia destinelor lor cu răceala matematică a astronomului”.

Pe de altă parte, filtrele de dragoste din Evul Mediu, resuscitate de de Grandsailles, corespund şi ele unei nostalgii intense, atît de diferită de atmosfera tot mai sufocantă a empirismului lumii moderne. În dialogul purtat, în acelaşi capitol, de conte şi Solange, contele dezvoltă o teorie a iubirii depline fără atingere fizică, îndeplinită prin mijlocirea unor „monştri psihologici” şi întemeiată pe continuarea în stare de luciditate a unor proiecţii onirice. Dalí deplînge neputinţa modernilor de a visa lucid şi, prin aceasta, ni-l prevesteşte frapant pe Culianu. „Însă concepţia generală asupra dragostei, aşa cum ne este ea înfăţişată începînd cu secolul al 18-lea, mi se pare aberantă. Noţiunea barbară de <dragoste la prima vedere> este în ea însăşi un grav simptom al nebuloasei decadenţe, al absenţei contururilor şi detaliilor în care pare să se scufunde <visul> umanităţii. Cînd ne gîndim la egipteni, la oamenii Renaşterii, în stare să viseze obeliscuri, savante geometrii, proporţii matematice, şi să continue, la trezire, aplicare a unor subtile probleme de estetică arhitecturală rezolvate în cursul vieţii lor onirice, lipsa de rigoare a viselor contemporanilor noştri este un scandal, iar episoadele lor onirice abia pot fi deosebite de mizerabilul vodevil al jalnicei lor vieţi de zi cu zi”.

Vorbitorul, contele, dezvoltă crezul artistic al lui Dalí, aspiraţia lui spre rigoare în artă: „Aceeaşi absenţă a rigorii anihilează şi pasiunile”. Cei ce se iubesc, afirmă el, nu ar trebui să-şi satisfacă dorinţa, într-o „promiscuitate orgiacă”, ci s-o potenţeze, s-o cultive, „printr-o serie de cristalizări studiate, de la starea de murmur sentimental la splendorile reci ale esteticii, care sunt de alt ordin decît grăbita harababură a cărnii. Vreau să construiesc o pasiune ca pe o adevărată arhitectură, în care severitatea fiecărui flanc va cînta cu precizia fiecărei pietre unghiulare a unei ferestre palladiene, cizelată ca un sonet – o pasiune cu scări din marmură conducînd la paliere de incertitudine, bănci unde să te aşezi pentru a aştepta în pragul uşii dorinţei, coloane de nelinişte, stîlpi de gelozie sculptaţi cu frunze de acant, reticenţe în formă de frontoane frînte, surîsuri calme, rotunde ca balustradele, domuri şi cupole de extaz vrăjit”. Nu mulţi dintre marii plasticieni ai istoriei artei au beneficiat de un asemenea talent lingvistic încît să lase posterităţii un crez artistic exprimat în atari cadenţe extraordinare, de un clasicism înşelător, virînd înspre modernitatea angoasată!

Pentru de Grandsailles, vizibil îndoit, în acele clipe de răscruce, cu privire la viitorul Europei, America întruchipează o societate spoliată de sacru şi mister. Obişnuit să-i terorizeze pe cei din jur, să împrăştie un respect covîrşitor, contele se vede redus la ridicol, la insignifianţă, pe noul sol, dominat de eficacitate şi pragmatism (pe urmele lui Oscar Wilde, un alt european care a ilustrat strălucit situarea psihologică faţă de prototipul american) şi se reîntoarce în ţara sa.

Ce vrea să semnifice titlul Chipuri ascunse? Citind, înţelegem de ce acesta e sugestiv şi bine ales, cu veritabilă ştiinţă scriitoricească. Toate personajele reflectă doar, nu revelează, au calitatea de a nu fi decît, provizoriu, chipuri ascunse. Diversele roluri jucate le voalează adevărata identitate, una finalmente eroică. Nu este vorba de prefăcătorie, aşadar, ci de latenţe luptătoare, prezente la toţi protagoniştii, în pofida caracterului lor monden sau cinic. Oricît de respingător ar fi, de pildă, însuşi eroul principal, contele, el se manifestă sublim în iubirea purtată Franţei. Ţării sale îi dedică toate acţiunile, călătoriile, demersurile diplomatice hazardate. Chiar şi iubita sa Solange, descrisă în termenii unui vechi cîntec popular francez despre o sfîntă, este „Franţa-Solange, buze de iasomie!”. Vestită personalitate mondenă într-un Paris estetizant pînă la decadenţă, ea devine umila adoratoare a posesivului conte, prefăcut în himeră, aşa cum sugerează titlul capitolului deja citat, Himeră a himerelor, totul este himeră. E adevărat că aducerea morţii pare a fi destinul lui de Grandsailles. Prinţul d’Orminy, umilit de el, se sinucide, salvîndu-l de la un ruşinos prizonierat. John Randolph, aviatorul american familiarizat cu mondenităţile Parisului, pilotează pînă la jertfă avioane de luptă, suferă un atac aproape mortal, cade rănit, iar medicii îi imobilizează craniul într-o mască de piele albă. Totuşi, el nu o uită pe Veronica, de care se îndrăgosteşte într-un adăpost contra bombardamentelor, aşa cum şi ea îi rămîne fidelă, deşi nu-i vede chipul, iar contele profită că ea îl crede acel iubit, iniţial fără chip, şi o ia de soţie, fără a o iubi, de fapt. Fapta i se descoperă într-un final, iar contele e silit să plece din patria de adopţie.

Titlul figurează, în plus, nesfîrşitele latenţe ale vieţii, posibilitatea de a lăstări, la nesfîrşit, noi evoluţii. Nu întîmplător, personajele sunt descrise, în acel remarcabil moment de scoatere a măştilor, ca insecte, fluturi sau mante religioase, de unde inconştienţa lor devoratoare. Proliferarea imaginativă a realului justifică şi aleatoriul întîmplărilor, eroii fiind, practic, ispitiţi în toate direcţiile, fără restricţii, precum ramificaţiile unui copac cosmic. Eroina cea mai lovită de durere, Solange, ia, după moarte, înfăţişarea unui copac de pe domeniul cumpărat de ea în cinstea contelui, avatar justificat de uriaşa strădanie de a conserva Franţa arhetipală, sădind arbori de plută în pofida protestului violent al lui de Grandsailles. Finalul iluminatoriu al epifanicei renaşteri a pădurii pe domeniul francez eliberat de germani conferă o discretă forţă consolatoare, afirmînd „întreaga realitate terestră şi sacră a acestui pămînt”, în contrast cu „oribila noastră civilizaţie mecanică”.

Revista indexata EBSCO