Mar 20, 2017

Posted by in Varia

Marius CHELARU – „Locuiesc într-un loc ciudat: într-un cuvînt”

„Locuiesc într-un loc ciudat: într-un cuvînt”

 

„erau cîteva lucruri dureroase între noi

toate cuvintele erau grav rănite

 

pentru o frunză moartă

priveam cu atenţie un întreg trandafir

în timp ce deasupra pielii noastre

moţăia toamna

îi cunoşteam bine ortografia

dar mîncă silabiseam neîndemînatic

în viaţa aceasta”

Enver Ercan

 

Poezia turcă contemporană, la fel cu cea a clasicilor care năzuiau nepieritoarele gazeluri ori ale aezilor rătăcitori îndrăgostiţi de muzică şi vers (aşîk[1]) care cîntau poveşti de dragoste care au dăinuit în lumea Orientului şi secole, după unii milenii (la urma urmelor la un muzeu din Istanbul a fost (re)descoperită[2], în 1951, o mică tabletă, cu numărul 2461, pe care erau inscripţionate de sumerieni caracterele celui mai vechi cîntec de dragoste din lume, Cîntecul de iubire (al lui) pentru Shu-Sin, scris undeva în jurul anului 2000 î. Chr.), este una interesantă, diversă, plină de culoare. Şi, deşi traducerile par a fi mai în atenţia editorilor români, lirica turcă este încă destul de puţin cunoscută la noi.

Recent a apărut în limba română un volum semnat de Enver Ercan.

Născut la 21 ianuarie 1958, în Istanbul, Enver Ercan este unul dintre numele cu greutate în Turcia, un poet cunoscut în ţara sa şi, pentru că poeme ale lui au fost traduse în diverse limbi, şi peste hotare. În primăvara lui 2015 a apărut şi în revista „Poezia” cu un grupaj, în versiunea română semnat tot de Niculina Oprea, a apărut şi în „Kadō”, prin intermediul lui Erkut Tokman.

Poet, eseist şi editor, după ce a absolvit Şcoala de Înalte Studii de la Haydarpaşa, a lucrat/ a fost diriguitorul mai multor publicaţii literare (între care: „Yeni Düşün”, „Güneş”, „Sombahar”, „Cumhuriyet”, „Radikal”), a realizat/ prezentat programe literare la televiziune. Actualmente editează două dintre revistele importante din spaţiul turc, din 1990 „Varlîk”, şi, din 2001, “Yasakmeyve”. În revistele coordonate de Enver Ercan au apărut (parte urmare a colaborării pe care o am cu poetul şi traducătorul Erkut Tokman) şi diverse traduceri din creaţiile unor poeţi români, unii dintre ei din Iaşi/ Moldova. Enver Ercan a publicat mai multe volume de versuri, între care: Viaţă imperfectă, 1977, Timpul se clatină, 1988, În trecere, timpul sărută totul, 1997, proză: Povestiri din Mevlana (povestiri pentru copii), 1990, interviuri: Ei sînt Poeţi, 1990, Dacă poezia zboară, cuvîntul rămîne, 1994, primind pentru activitatea sa literară şi mai multe premii[3]. Poeme ale sale au apărut în mai multe antologii.

După ce creaţiile ale sale au fost incluse în Înserare pe Bosfor, antologia de poezie turcă contemporană realizată de Niculina Oprea (pe care am prezentat-o, cum a fost cazul şi cu mai multe antologii/ volume de autor de poezie turcă/ de limbi turcice, clasică sau/ şi contemporană[4], cititorilor revistei noastre), acum aceasta a ales să propună publicului de carte român o selecţie din poezia lui Enver Ercan, în volumul pe care îl semnalăm acum.

Pentru Enver Ercan izvorul poeziei îl reprezintă viaţa sa, trăirile pe care le are, dar şi felul în care vede lumea (interioară şi/ sau exterioară). Într-un interviu cu Niculina Oprea spunea că poemele lui „au fost scrise aşa cum le-am trăit”. Dragostea este, aşa cum se vede în această selecţie, tema predilectă (de altfel, a spus nu o dată „Dumnezeule, ce este mai frumos decît dragostea?”). Dar nu este unica, pentru că, mai insidios ori mai pregnant, transpar ori „păşesc” aproape şi altele – timpul, apăsarea, curgerea lui implacabilă, dar şi puterea de a se bucura de fiecare clipă. Ori singurătatea, îmbrăcată astfel în versuri în poemul cu care se deschide cartea: „singurătatea din mintea mea/ era asemenea unui ascensor”; dar, citim în alt poem, nu e neapărat o apăsare: „simt frenezia singurătăţii/ mîinile mi se dezleagă/ umbra acoperă/ timpul”; sau… Alteori, singurătatea nu are nevoie să fie rostită, ea îmbarcă totul, şi pe „el” şi pe „ea”, într-o haină atotcuprinzătoare, în care învăluie şi lumea, pînă şi dragostea: „străzile ne-au urmat paşii/ în urma noastră au rămas/ casele// dintr-odată/ s-a prăbuşit peste noi/ ploaia…// eram litere în odăile reci – / ne plăcea să împărţim/ dragostea”. Sau, atunci cînd „ea” a plecat, el, singur, schimbă locul fotoliului şi atît, dar chipul ei pare că apare „pe geamul ferestrei”.

Şi mai sînt şi cuvintele… Cuvintele care „se destramă”, pot fi „miraculoase”, sau, atunci cînd regatul tăcerii acoperă răsuflările dintre el şi ea, „cuvintele ei/ sînt închise în tăcerea mea”; ori „îţi răcoresc carnea”, sau, după un septembrie în care supravieţuieşti „unei după-amieze rănite”, ţii „în căuşul palmelor” „cuvintele moarte”; sau „devin atrăgătoare/ în interiorul meu/ sunetele îmi înviorează sufletul”; „pe limba mea/ navighează cuvintele”; ori, uneori, la ceas de dragoste, „cuvintele se trezesc/ şi încep să zburde” Alteori, scrie poetul, un singur cuvînt: „îmi sta pe limbă un cuvînt/ cuvînt pe care/ nu l-am rostit niciodată/ dar al cărui gust/ îl simt/ pe buze”. Ori, atunci cînd „erau cîteva lucruri dureroase între noi/ toate cuvintele erau grav rănite”. Sau, alteori, scrie autorul, pur şi simplu „nu-mi sînt de folos/ cuvintele”…

Uneori în poezia sa, în arealul său interior pare că se îngemănează sentimentului eternităţii clipei cu cel al cenuşii care stă să înghită fiecare moment… dacă nu ar fi dragostea Poate că este şi o poezie din care transpare/ sau este sub semnul biograficului, al propriei vieţi/ propriilor trăiri (fără a fi „omul interiorităţii” şi atît), dar nu se doreşte şi nu este o colecţie de imagini fidele a „ce şi cum”, iar, cînd este vorba şi despre „adîncirea” solitudinii ori a profunzimii privirii introspective, atunci Enver Ercan creionează metafore care nu descriu o realitate scindată, ci una sub semnul legăturilor cu lumea, cu ea, cu timpul, cu strada, noaptea ş.a.

În poezia lui Enver Ercan uliţele, casa turcească (în clipele de fericire „luminată” de vocea ei), strada, el şi ea, noaptea în care ascultă „poveştile vîntului” şi „un copil îşi întreabă mama/ ce este luna de miere”, ori… toate se alătură firesc unor „desene” de cuvinte a ceea ce simte/ vede/ trăieşte „detaliu” cu detaliu. De pildă: sărutul: „din palmele tale/ se ridică sărutul acesta/ cînd aripa lui îmi atinge gura/ mă folosesc de toate cuvintele/precum de o batistă”. Sau „amprentele noastre una lîngă alta/ arătau atît de bine”.

Ceea ce reţine imediat atenţia la lectura poemelor lui Enver Ercan este o senzaţie că asculţi o muzică a vieţii, a felului în care o „simte” autorul. Fără a folosi un limbaj „încărcat”, nici tropii nu par (căutat) elaboraţi, ci „cîştigă” printr-un anume fel de curgere firească din versul dinainte. Astfel, construieşte imagini fluente, în „culori” delicate, tandre, atent dozate, care se oferă lecturii fără versuri dezgolite de sens, ori exprimări marcate de aripa ambiguităţii.  La urma urmelor, poezia este şi o „cheie” cu totul specială prin care toţi cei care creează versuri, şi, în felul lor, toţi cei care le (re)construiesc în inima lor citindu-le, păşesc către sufletul lumii.

Şi pentru că tot vorbeam despre asta, dacă am face o paralelă cu muzica, lecturînd cartea aceasta poemele par că „apasă” pe clapele inimii lectorului în dorinţa de a-i re-desena ca în sufletul autorului multitudinea de ipostaze, trăiri şi sentimente cînd pe sunetele dintr-un lied pe care l-am ascultat adesea, Liebestreu/ Fidelitatea iubirii, al lui Brahms, cînd, mai rar (ca în versurile: „dar acum trebuie să mă uiţi/ spun să mă uiţi/ înainte ca eu/ să nu-mi pot aminti/ de tine”), pe acordurile grave din Despărţire şi plecare, de Gustav Mahler. Dar deasupra tuturor, ca o muzică cvasi-continuă, se aud acordurile romantice ale bătăilor dulci-amărui ale aripilor iubirii („dragostea flutură pe faţa mea”) mîngîind notele din Liebeshymnus/ Imn de dragoste, ale lui Richard Strauss. „Dragostea este cea care mă motivează cel mai mult”, spune Enver Ercan despre poezia sa. Poate că, astfel, fiecare dintre cei care se vor pleca asupra acestor pagini, care respiră şi în limba română graţie Niculinei Oprea, va percepe după cum strunele sufletului său vor fi atinse de notele lor. În rest, spune poetul, „în trecere, timpul sărută totul”.

 

Enver Ercan, Timp îngemănat, traducere din limba turcă, note şi prefaţă de Niculina Oprea, Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2016, 60 p.

[1] Aşık (din arabă – asheq, îndrăgostit) (armeană – ashugh, georgiană – ashughi) – poet/ recitator rătăcitor, întîlnit în Turcia, Azerbaidjan, Georgia, Turkmenistan, Armenia, Iran ş.a. Adesea cîntă şi se acompaniază la saz (tip de lăută). Există versiunea că îşi au originea în practicile şamaniste din Asia, fiind numiţi în vechime bakhshi, baxşı, dede, ozan ş.a..

[2] Arheologul Austen Henry Layard a adus la lumină plăcuţa pe care aşteptau scrise de mii de ani vorbele regelui mesopotamian Shu-Sin (al cărui nume a cunoscut diverse grafii, în variantele de traducere), după ce a început săpăturile la Kalhu, în 1845, asistat de Hormuzd Rassam, iar în 1849 a publicat cartea sa, Nineveh and its Remains,

[3]Abdi İpekçi”, 1996, „Cemal Süreya” şi „Yunus Nadi”, 2001, „Behçet Necatigil” în 2014.

[4] Der la Fuzuli, Yunus Emre la cei moderni…

Revista indexata EBSCO