Mar 20, 2017

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Tratamentul poate fi mai nociv decît maladia

 

Dacă se îndoieşte cineva de apropiata, foarte apropiata, legătură comportamental-stilistică între români şi francezi, între România şi Franţa, voi oferi acelei, sau acelor, persoane aflate în eroare o dovadă concludentă de similitudine, peste ani şi decenii, a manifestării maselor din cele două naţiuni şi ţări, atunci cînd, cel puţin în cea de a doua jumătate a secolului XX şi la început de mileniu III, acestea se angajează într-o confruntare decisă, îndîrjită, cu autorităţile statelor cărora aparţin. Merită a se privi, nici măcar deosebit de atent, pătrunzător, modul în care s-a comportat tineretul francez, îndeosebi parizian, în cursul mişcărilor energice, practic revoluţionare, din 1968, şi agitaţia publică din România sfîrşitului de ianuarie şi începutului de februarie 2017. Care au fost cauzele revoltei franceze, a tineretului, din penultimul an efectiv al celei de al doilea mandat prezidenţial al Generalului Charles de Gaulle, mandat care nu a fost dus la bun sfîrşit, prin decizia de retragere a marelui om de stat, cît şi prin vîrsta avansată şi, mai ales, prin stilul acestuia de o extremă demnitate şi nobleţe în exerciţiul funcţiei sale nu doar de conducător al statului, ce i s-a încredinţat, ci şi aceea de a reface, aşa cum spunea adesea chiar el, „măreţia Franţei’’. Tinerii francezi ai acelui an revoluţionar 1968 nu au exprimat nicicînd clar, şi prin nici o voce, care erau aspiraţiile lor, ce îi conduseseră la revoltă şi revoluţie; nu doar ei, dar nici oamenii politici ai vremii, autorităţile civile şi militare cărora le revenea asigurarea stabilităţii şi securităţii Franţei, nu au fost, în contemporaneitatea acelor momente critice, în stare să înţeleagă pentru ce au trecut studenţii, tinerii oameni revoluţionari la o luptă deschisă. La împlinirea a cincizeci de ani de la acele evenimente s-a făcut o întreagă serie de analize istorice, politice detaliate privind desfăşurarea unui adevărat cutremur social, care şi apoi a rămas, practic, inexplicabil. Ce poate fi mai asemănător, ca fapt istoric, faţă de ceea ce România a trăit, trăieşte şi poate va continua să trăiască, prin acţiunea unor mari mulţimi din sînul populaţiei sale, la sfîrşitul lui ianuarie şi începutul lunii februarie, în aceste agitate, triste, tulburătoare acte, care par a fi aducătoare de noi momente nefaste? Precum şi în 1968 în Franţa, cei care acuză conducerea şi structura statului unor ţări în care alegerile parlamentare au funcţionat ireproşabil, în care parlamentul s-a alcătuit din reprezentanţi ai naţiunii cărora nu li se poate contesta, în comportamentul lor, nici un viciu privitor la legislaţia sub care se aşezau ori sub raportul participării la competiţie, par să aibă sentimentul că ştiu pentru ce s-au angajat într-un efort de schimbare a conducerii ţării, mai exact într-un act de înlăturare a autorităţii legal instalate. Au un astfel de sentiment, dar afirmarea şi explicarea lui sînt încercări evident ratate. În ambele cazuri – francez şi român – orice încercare de clarificare a motivaţiei actelor de contestare a autorităţilor instalate, fie această contestare generală, în Franţa lui 1968, fie doar a unei părţi a forţelor politice, ele însele aflate în grave confruntări, se dovedeşte superficială, eronată, sau foarte parţială şi, în consecinţă, doar prea puţin utilă pentru înţelegerea care ar trebui să fie, în acelaşi timp corectă, completă şi profundă. În România de azi, cei care contestă autoritatea administrativă actuală nu reuşesc să definească alternativa pragmatică, nu au o viziune, cel puţin una care să poată fi împărtăşită, asupra propriului lor viitor tocmai în cazul  în care mişcarea lor ar avea succes, iar populaţia şi autorităţile care par să aibă nevoie – unii dintre aceştia – de sprijinul lor nu au cum să descopere modul de a-i susţine, în eventualitatea că ar dori, într-adevăr, să o facă. Revoluţiile, cea a Ţărilor de Jos,  Americană, Franceză, Sovietică, Europeană,  Anticomunistă, au avut ţinte clare iar drumurile pe care s-au propagat şi dezvoltat, chiar dacă au fost adoptate în cursul însăşi al mişcării, s-au încadrat într-o logică istorică incontestabilă. În Revoluţia Franceză din 1928, schiţa română de lovitură de stat cu un vag fard revoluţionar au ştiut doar ceea ce socoteau a fi necesar a se demola, dar nimic în plus.

Nu intenţionez să încerc o deschidere de cunoaştere asupra sensului, mijloacelor şi scopurilor acestor două mişcări defectuos revoluţionare – în fapt sînt convins că omul simte încă, în absenţa integralităţii istorice a culturii, netrăirea intimă a unei asemenea integralităţi, precum nici a integrării în personalitate a vocaţiei înalte a comportamentului combativ, în absenţa căruia personalitatea însăşi nu realizează nici integralitatea condiţiei sale şi, implicit, nici universalitatea acestei condiţii, ajunge să se descarce într-o combativitate gregară, pe care o ataşează diferitelor atracţii egocentrice, megalomanice, schizofrene. Cea mai simplă descărcare hedonistă se produce în agresivitatea asociativă, gregară, paranoică. Cel mai uşor aceste atracţii se exercită asupra unor majorităţi frustrate cultural şi ca inexpansivitate a personalităţii – se practică rupturi în majorităţi prin intervenţia unor instigatori alogeni – Hitler, austriac în Germania, Stalin, georgian în Rusia şi aşa mai departe.

Într-o astfel de condiţie care este perspectiva unui stat, a unei ţări a unei naţiuni? Între anii 1648, cînd Ţările de Jos obţin victoria eliberării lor şi 1789 odată cu începerea Marei Revoluţii Franceze, pe calea istorică a civilizaţiei occidentale, umanitatea intră în Epoca Revoluţiilor. În 1968, în Franţa, graţie tineretului francez – şi îndeosebi studenţilor din marea ţară a avangărzii culturii şi civilizaţiei lumii – lumea intră într-o perioadă a revoluţiilor de cauză inexplicabilă. Ca şi în cazul afirmării în lume a Epocii Revoluţiilor, apariţia  revoluţiilor nemotivate socio-politico-istoric, deci a revoluţiilor de cauză inexplicabilă, este întreruptă prin revoluţii perfect incrustate în structurile timpului unor transformări în care determinările cauzale au un curs perfect logic. Este de o  absolută  claritate mecanismul prin care Europa de Răsărit a intrat în Revoluţia sa Anticomunistă. Asemenea oricărei revoluţii, aceasta a avut şi contrarevoluţia sa ori, mai exact, contrarevoluţiile sale. Mecanismul istoriei nu este unul absurd. Ceea ce poate primi numele de revoluţie inexplicabilă este mişcarea violentă care nu îşi produce efectele în calitate de forme ale accelerării unui progres ci, dimpotrivă, produce disipări ale energiilor creatoare ale umanităţii, iar cauzele sale nu se află într-o construcţie pe care să se susţină o mai puternică afirmare a omului universal, ci una care descinzînd dintr-o sursă psihopatologică – dintr-o condiţie de natură psihopatică, la limita psihotică, ce are drept continuare deriva psihopatologică a unora dintre persoanele şi, poate, personalităţile care se formează în determinarea specifică existenţei pe un teren în care trăirile psihice precum şi acţiunile reprezentative pentru personalitate sînt marcate psihopatologic. De notat, în plus, faptul că elementul decisiv în apariţia grupurilor populaţionale implicate în violenţa socială de tip gregar este o specifică înclinaţie către căutarea violenţei în calitate de metodă de realizare existenţială. O persoană trăind într-o epocă de revoluţie inexplicabilă nu trebuie să aparţină obligatoriu formaţiei sociale implicată în revoluţia ce ajunge a se manifesta dezagregant, inconştient evoluînd înspre un înalt apetit al destrucției şi auto-destrucție.

Diferenţa între normalitate şi propensiunea dezagregantă? Prima se exprimă ca o formă flexibilă de comportare, trăire şi înţelegere aptă de a accepta în manifestările sale erorile comunicării interumane, erorile  marilor construcţii ale spiritului, ale expresiilor angajării pe o cale a urmării scopului care, odată atins, dă oricum valoarea acţiunii. ,,Nu judeca spre a nu fi judecat’’ aflăm din Evanghelii că a fost una din poruncile lui Iisus. Ce înseamnă această poruncă? La ce obligă ea? La a se înţelege că rigiditatea acuzării unei condiţii nu întrutotul perfectă, judecarea tuturor detaliilor greşelii este drumul electiv spre eroare, spre eşec, şi disoluţie existenţială. A încerca tratarea şi ultimei urme de eroare în lume, a ultimei amprente a greşelii, înseamnă complacere în paranoic, în egocentrismul competiţiei cu Divinitatea, concurenţă îndreptată asupra Creatorului. Binele relevat de principala dimensiune a unui act uman, trecînd   pe deasupra erorilor colaterale, acestei dimensiuni a succesului este dovada înţelegerii capacităţilor specifice umanului – pretenţia extremei acoperiri a tuturor derivelor ,ce nu antrenează cu ele nimic din ceea ce deturnează valoarea umană revine la a ajunge la violenţă exercitată asupra existenţei societăţilor, naţiunilor, statelor. Dacă într-o asemenea disjuncţie a formelor manifestării în lumea de azi poate părea una mult prea abstractă, o simplă privire atentă asupra a ceea ce disociază binele de rău în societatea românească de astăzi cu întreaga derivă a unui popor altminteri demn şi puternic poate eleva cauza şi formele dezastrului produs  de stupiditatea agresivităţii care compromite astăzi grav românismul.  Realizez, însă, foarte bine că tot ceea ce am notat pînă aici nu este decît o faţă a lucrurilor. Fără revolta aparent inexplicabilă, ori absurdă a unora, întreaga majoritate ar renunţa la autocontrol, iar rezultatul nu ar fi decît o generală decădere. Acţiunea de masă educă istoria.

Revista indexata EBSCO