Mar 20, 2017

Posted by in ESEU

Nicolae ILIESCU – Anacronica literară

 

Întotdeauna mi-am dorit să scriu şi să ţin aşa ceva, o anacronică literară. O cronică despre cărţi adevărate, cărţi importante, „marile cărţi” despre care vorbea Vianu. Cu indicaţii de lectură, cu mici analize clare, cu trimiteri la viaţa reală. Când am avut şi eu revistuţa pe care o îngrijeam – spunea un profesor de-al nostru că fiecare inteleptual românaş nu vrea altceva decât propria lui fiţuică, un foglietto, o gazetuţă unde să combată asiduu; astea-s limitele noastre, ce să-i faci !? – am compus aşa ceva, precum şi o anticronică a limbii, la propunerea unei colege cu o gândire la fel de fistichie. La ce bun o cronică a limbii, dacă ea este un organism viu, în continuă schimbare. Măcar explicarea unor norme şi educarea întru creşterea simţului limbii şi învăţarea unei exprimări cât mai îngrijite. Pe vremea noastră aşteptai cronicile de întâmpinare, cele de prezentare şi de folosire a câte unui produs nou apărut pe tarabele librăriilor. Era pe atunci şi o întrecere, dar şi o producţie de mărfuri simbolice. Şi aşteptai părerea specializată a câte unui cronicar, N. Manolescu fiind cel mai bine plasat. Dar mai erau şi Crohul sau E. Simion sau Valeriu Cristea sau chiar Ulici. Omul avea şi stil, unul destul de simplu, fără farafastâcuri, fără trimiteri preţioase la opuri grele, strecura şi câte vreo anecdotă, avea haz deşi nu cetea toată cartea. Şi acum cred cu sinceritate că ăle mai bune texte ale lui sunt „Temele”, minieseuri de subţire, brăţări şi paiete legate la fraze serioase şi la observaţii desluşitoare – aia cu personajele lui Dostoievski care nu au unde se duce acasă este antologică ! Personaje care nu au „acasa” lor.

Aşa am citit cu creionul în mână, fiindcă numai aşa se poate citi o carte, şi nici atunci nu o pricepi în totalitate, trebuie s-o dospeşti şi s-o reiei la intervale regulate. De-o pildă Proust, când trebuia să-l citesc pentru examene mi se părea plictisitor, la vârsta de cincizeci de ani, reluând toate volumele unul după altul, mi s-a arătat drept cel mai bun autor de proză, înglobându-i parcă şi pe Balzac, şi pe Tolstoi, şi pe Cervantes !

Hemingway mi-a plăcut mult de la bun început, şi din cartea de engleză, şi din „Bătrânul şi Marea” şi din „Adio, arme” şi mai ales din proza scurtă. Mi-a plăcut şi că a avut o viaţă intensă şi că a avut puterea şi neobrăzarea de a şi-o lua singur. Ştiţi, de regulă scriitorului român îi cade la suflet şi-i face mare plăcere ăl de scrie ca el însuşi, puţini sunt cei deschişi cu adevărat care să parieze şi pe vreo altă formulă, puţini sunt cei cărora le place şi cineva care scrie complet diferit faţă de ei. Cei mai deschişi dintre cei pe care i-am cunoscut mi s-au părut DR Popescu, Marin Sorescu şi Nichita Stănescu. Se şi vede din scrisul lor că au cele mai bogate ruperi de stil şi de ritm, rămânând însă mereu aceiaşi. Lui nea Fănuş, alt monstru de povestitoriu, nu-i plăcea decât cine scria ca el. Cred că aşa erau şi Eugen Barbu cu Marin Preda, de-aia se şi urau reciproc. Profesorului Simion nu-i plăcea decât ceea ce era epic şi aştepta întoarcerea la epic mereu.”. Asta nu înseamnă, Doamne fereşte, vreun handicap pentru ăi de scriu aşa, că la o adică nu-ţi place Noul Roman – după care ne dădeam noi în vânt în perioada studenţiei şi care acum mi se pare un experiment şi nimic mai mult, dacă nu chiar prostesc pe alocuri. Mie, unul, îmi plac toate cărţile bune, şi alea poetizate şi colorate metaforic şi alea simple, drepte, stilul proces-verbal. Propoziţii scurte, tăioase, directe, aspre – cu aşa ceva ne şfichiuieşte bătrânul Hemingway. Şi cu multă violenţă, descrieri violente, apăsătoare, de zici că-i Homer, care de altfel îţi rămân mult în memorie, îţi dau fiori reci sau chiar îţi provoacă niscai coşmaruri.

Blogodoreală pe bloguri. Toţi fraierii au aşa ceva, un fel de ocol asupra reliefului realităţii. Niciunul nu e Saramago sau Eco. Mestecă vorbe la nivelul raţelor şi al puilor de găină. Zero. Oricine poate emite orice şi-şi poate confecţiona un blog. Blog-notes. Astfel intitulasem eu o rubrică, evident că ludică, nu lubrică, şi mă întrebase cineva de la corectură că oare ce vreau a zice ? Pe atunci nu se introdusese noţiunea de blog, ne aflam cu toţii la pager, dar eu o citisem la Paris, de unde nu numai nodul cravatei se învaţă, ci şi alte chestii şi socoteli mărunte. Să mă explic. Nu vorbesc despre blogurile de interes curent, literar-artistic, gen „Moshe-Mordehai Blog”, al prietenului mei Daniel Bejan sau de cel lui Petria sau al altora, de teapa lui Pierre Assouline, ăl de lucra la „Lire”-ul lirul lui Pivot, Bernard Pivot. Nici de cele politice sau social-politice, ca al lui Mircea Platon. Mă refer la spanacurile ţinute de mulţi colegi de-ai mei unde spârcâie şi ei o frază sau două fără niciun haz şi la mizeriile ţinute de câte vreo coafeză care se dă şi ea intelectuală sau politrucă de ocazie.

Cât de tâmpite sunt aceste maculatoare de singurătate, aşa le-aş defini, se vede şi din ceea ce urmează a vă povesti. Trecu „Departe de lumea dezlănţuită”, o ecranizare după Thomas Hardy. Un remake de altfel, căci în tinereţea noastră mi-aduc aminte de un film cu Julie Christie, actoriţa principală din Jivago. Filmul de-acum, deloc rău, este interpretat de nişte tineri actori foarte iscusiţi – Mulligan parcă mai slăbuţă, dar belgianul Matthias Schoenaerts şi Michael Sheen, interpretul lui Tony Blair din „Queen”, ăla cu Hellen Mirren. De-aici am plecat cu gândul la Doña Bárbara, a lui Romulo Gallegos. Ei bine, pe un blog una zicea că-i obositor, altul că-i plictisitor, altul că-i bun şi se răţoia la ăilalţi spunându-le „bă, ştiţi voi cine e Tom Hardy ?”. Întâmplător da, un actor, şi el bun. Alta. Un bun prieten, tot de Stânga dar mai pe extremă, pozează mereu câte o secvenţă din Răzbelul civil din Spania. Ultima, Hemingway însuşi alături de un general. Prilej de-a rememora „Pentru cine bat clopotele”. Dau de comentariul unei fătuci ascunse sub pseudonim – majoritatea blogurilor ăstora sunt sub acoperirea câte unui pseudonim ! – care spune că citise „Adio, arme” şi nu o dăduse pe spate, fapt pentru care a început acum şi „Pentru cine bat clopotele” şi s-a împotmolit. ”Poate unde n-am eu organ pentru Hemingway”, concluzionează duduca. Am pus mâna şi am luat la creion romanul. Uriaş. Fireşte, alb, reportericesc, dialogal, fără descrieri, aforistic, dar cu ce observaţii, şi de viaţă şi de moarte şi de atmosferă. Nu este un roman despre ceea ce s-a întâmplat acolo, timp de trei ani în Spania, ci este o meditaţie asupra omului şi a morţii, ceea ce face bătrânul alcoolic în tot ce scrie. Nu ştiu dacă este o Iliadă, după cum spune Radu Lupan, nici dacă este o Odisee sau o Eneidă, poate mai degrabă al zice o Divină Comedie, o coborâre în Infern, dar este cu siguranţă o iniţiere prin pădurea vieţii a lui Robert Jordan, tânăr revoluţionar american specialist în dinamitări de poduri, călăuzit de Anselmo şi care intră în relaţie cu Pablo şi Pilar, cuplu de republicani prin care o cunoaşte pe Maria, de care se şi îndrăgosteşte. Asta-i tot, ca şi în Iliada, adevărat. Restul este orbecăială prin pădure şi prin peşteri, beţii, discuţii interminabile, observări de inamici şi amoruri pe fugă. Patruzeci şi trei de capitole de vorbe şi de sentenţe, cum îi ies bătrânului Ernest.

Ca de pildă : „Îngrijorarea e la fel de rea ca şi frica”; „E tristeţea ce se arată înaintea vânzării”; „Fiecare e ţinut să facă ceea ce poate îndeplini după puterile sale”; „Ne ţinem de legea vulpii când noi ar trebui să fim lupi”; „Cei mai buni dintre noi sunt veseli. Veselia mai indică şi altceva.E ca şi cum ai deveni nemuritor încă de când eşti în viaţă”; „Nu-i loc într-un singur pat şi pentru mine, şi pentru tine, şi pentru frica ta”. (Traducerea îi aparţine lui Dumitru Mazilu).

Descrieri simple, dialoguri de teatru clasic, destine tragice, caracterizări aş spune în oglindă, de tipul „semăna cu dumneata, înalt, blond, dar nu cu ochi albaştri, ci căprui şi mai gras”. Descrierea grozăviei aglomerării de trupuri înfierbântate de ură şi de alcool de la Avila este o iniţiere în tainele Revoluţiei care până la urmă tot crimă se numeşte. Umanism tragic, aşa l-aş numi. De fapt, am observat că mereu scriitorii americani nu se referă doar la personaje simple, naive, fără prejudeţe sociale, familiale, ci trec dincolo, până aproape de mit. Unii declarat, ca Melville, Whitman, O’Neill, alţii ca Twain, Hemingway sau Scott Fitzgerald, implicit. Fondul etic iese din povestire şi din reflecţiile cu valoare filosofică ale autorului. Care devine astfel un moralist, un gânditor, nu un simplu înşiruitor de fraze, ci un acordor de viaţă, văzută încet, dumicată, pe fracţiuni, pe secţiuni tainice. Iar este de tot interesul simbolic peştera în care se ascund, dorm, se iubesc şi o folosesc ca punct de obsrvaţie eroii poveştii.

Se poate şi aşa, alb cum spusei, dar se poate şi altfel, cum face Broch, Hermann Broch în „Moartea lui Virgiliu”, stufos, cu fraze lungi, poetico-aforistico-eseistice. Şi acolo, dus în lectică după ce a coborât de pe corabie, Vergiliu este huiduit de localnici ca om al Puterii. El poposise în acelaşi convoi cu Augustus, cu Octavian, cel care a lăsat încrustat în piatră drumul lui prin viaţă. Şi în latineşte, şi în greceşte, să se ştie. Amintirile lui din copilărie şi din împărăţeală şi le-a asumat şi şi le-a înfrumuseţat ca să iasă ca o nuvelă cinematografică. Aici, în „pentru cine bat clopotele” sau „cui îi bate ceasul”, în altă traducere, sunt prezentate vreo şaptezeci de ore, acolo, în „Moartea lui Vergiliu”, doar şase ore. Oare nu mai face nimeni nici un fel de carte cu tinerii ăştia de acum ? Când îl vor descoperi ei să zicem pe Anton Holban sau pe Costache Negruzzi ? Hogaş ? Oare îi va mai citi cineva ?

Revista indexata EBSCO