Mar 20, 2017

Posted by in ESEU

Ilinca BERNEA – Despre putere, manipulare și catharsis în cheie non-politică

 

Citesc de la o vreme mai ales poezie şi realizez că prea puţine sînt poemele care mai pot induce starea de catharsis. Prea puţine sînt formele de artă contemporană care mai au forţa şi mijloacele să-l producă. M-a întrebat un prieten apropiat, care e poet britanic, dacă cred că această criză de expresivitate se datorează faptului că acum se scrie şi se pictează detaşat, dintr-un simulat unghi impersonal, după cum o cer noile reţete postmoderne, dar mă îndoiesc. Ideea că arta e expresie de sine, care s-a configurat în urma teoriilor lui Croce şi Collingwood, e recentă. Înainte de modernitate arta nu era expresie de sine, ci una cu miză supra-personală. Renascentiştii încercau să exprime chestiuni universale, bunăoară. Nu cred că problema, în lumea actuală, ar fi criza expresiei de sine, dimpotrivă, mai ales cultul sinelui şi al eului ies la suprafaţă, ca nişte baloane umflate plutind peste efluviile unor realităţi sociale destul de tenebroase. Problema este în criza de pasiune şi intensitate. Catharsisul, de orice tip, fie cultural sau existenţial, ca şi extazul, nu pot fi atinse decît dacă ai curajul să te încumeţi pe anumite culmi ale dorinţei, visării, deznădejdii, credinţei. Scepticismul te menţine într-o zonă de confort din care n-au cum să erupă cine ştie ce stihii şi splendori. Oamenii s-au educat să îşi rezolve problema angoasei şi a fricii, închizîndu-se în carapace. Frica te cuminţeşte, te ţine la cutie.  Dar frica e prefabricată social, aşa cum sînt prefabricate, la scară industrială, toate produsele cu care ne hrănim şi pe care le procurăm din magazinele alimentare. Frica ne e livrată în conserve culturale prin presă, cărţi, filme, muzici contemporane… ne e transmisă prin toate aceste produse intelectuale mustind de cinism şi sugestii nihiliste, care ne spun că oamenii sînt nişte cutre infecte şi periculoase. Eu n-am cunoscut nici un astfel de om. Am primit din partea celorlalţi exact ce le-am dăruit, mi s-a întors ca un bumerang felul în care m-am purtat cu ei. Toată iubirea, încrederea şi preţuirea pe care le-am oferit mi s-au întors, uneori chiar înzecit. Dacă transmiţi teamă, angoasă, suspiciune primeşti exact acelaşi lucru, e firesc. E o insultă să tratezi oamenii cu suspiciune, plecînd, cum ar veni, de la prezumţia de „vinovăţie” a celuilalt. Am avut de curînd de-a face, accidental, cu un ins atît de bănuitor şi de obsedat de faptul că ideea că toţi sînt machiavelici, încît m-a insultat, în virtutea spaimelor lui, de la al treilea schimb de replici. Nu i-am dat ocazia să o mai facă, pentru că am fugit rupînd pămîntul. Aceste spaime sînt artificial construite, în cea mai mare măsură, pe cale culturală. Să zicem că ai parte de o dezamăgire, de o nedreptate. Cultura contemporană pune umărul la greu la opera de transformare a ţînţarului în armăsar şi de generalizare a caracterului accidental al nedreptăţii.  Dacă citeşti doar articole, romane, poezii, eseuri scrise într-o notă cinică de inşi blazaţi, nevrotici, egoişti, automat îţi formezi o idee despre viaţă în concordanţă cu coşmarul din mintea lor.  Mulţi vor spune că e vorba de un mecanism foarte bine pus la punct; că sistemul însuşi e o maşinărie de produs bani şi că miza demersurilor culturale din „mainstream” este să  vîndă nevroză pentru ca industria farmaceutică să prospere, să vîndă demoni prin pornografie şi îngeri prin telenovele ca să prospere marii investitori din toate domeniile posibile, iar la sfîrşit să le dea şi intelectualilor un os de ros, dîndu-le iluzia că se exprimă extrem de onest şi de autentic dezvăluind mizeriile speciei pentru ca şi industria cărţii să prospere cumva, căci iubirea nu mai vinde de vreo sută de ani.

Eu nu cred asta, cred că dedesubturile sînt mai obscure de atît, motivele mai puţin focalizate şi bine direcţionate, pentru că nu cred că e cineva la cîrmă. Puterea e o forţă abstractă, nu un demon, nu o personna, nu o companie, e o forţă social-politică aşa cum e electro-magnetismul o forţă fizică. Sau gravitaţia. Puterea e forţa gravitaţională a sistemului social. Puterea acţionează independent de oameni şi de voinţa cuiva, de la un punct încolo. O să ziceţi că sînt nebună. Asta e. Teoriile conspiraţiei mi se par prea, cum să zic? animiste. Şi prea antropomorfizante la adresa puterii. Ea e abstractă, de fapt, nu e nimeni la cîrmă.

Mintea omului e un sistem cu oglinzi, absoarbe imaginile proiectate cultural şi le reproiectează.  Sîntem naivi, creduli şi mimetici, dar nu de proşti ce sîntem, ci pentru că aşa ne vrea natura, ca să putem supravieţui ca specie… Avem nevoie de adevăruri comune, de limbaj comun, de realităţi comune, de trăiri comune. Oricît de departe ne-ar duce, pe unii de alţii, individualismul, hiper-inteligenţa, dezvoltarea conştiinţei şi a gîndirii reflexive, respectiv auto-reflexive, tot interconectaţi sîntem.  Puterea este şi un mijloc de coagulare şi coeziune a valorilor şi sensurilor comune. Puterea defineşte centrul lumii. Defineşte noţiunile esenţiale de bine şi rău. Puterea defineşte spectrul adevărului, al justiţiei, ea generează universaliile speciei, ea ţese şi destramă pînza freatică de sensuri în care trăim. Puterea ne vrea supuşi şi obedienţi şi manipulabili pe cale „naturală”, ca să ne poată ţine în frîu ca specie şi într-o stare cît de cît stabilă. „Interesul” puterii (e o metaforă animistă) este să îi subordoneze pe indivizi unei cauze colective, să îi menţină calmi, docili şi uniţi în ceva. Dacă s-a dovedit că nu putem fi uniţi în valorile renascentiste, să zicem, au venit modernii cu altă ofertă. Dar sistemul a continuat să fie instabil şi indivizii s-au arătat în continuare recalcitranţi, nemulţumiţi. E drept că acum trăim într-un total anacronism cultural, în sensul că în zonele sărace ale lumii, puterea cultivă o gîndire arhaică, tradiţională, iar în zonele hiper-dezvoltate economic, puterea cultivă un individualism extremist, cinic şi varii forme de blazare sufletească. Sărăcia şi lipsurile de tot felul sînt gestionate de putere în plan cultural altfel decît sînt gestionate aspiraţiile celor din marile metropole şi din zonele semi-globalizate. Tocmai de aceea spun că nu există o mişcare conspirativă în spatele modului în care se infiltrează puterea în formele culturii. În marile metropole acestea sînt îmbibate de pragmatism şi de un individualism de tip mizantrop, unul care i-a devenit nociv individului în aspiraţiile lui fundamentale, în vreme ce la ţară încă predomină valorile comunitare, ideea că individul trebuie să se sacrifice pentru ceilalţi, părinţii pentru copii, fraţii pentru fraţi, copiii pentru părinţi mai apoi… Dorinţele şi pasiunile individuale trebuiesc sacrificate răspunderilor familiale şi obşteşti etc.

Ce e de remarcat este că puterea socială care are tot interesul să strivească individul şi să-l ţină în frîu, să-l menţină mediocru mai precis,  în orice epocă, a găsit strategii prin care să-i retragă din puteri şi libertăţi. Puterea ”ştie” despre individ mai multe decît el însuşi… ea ştie ceea ce doar unii vizionari şi unii iniţiaţi în filosofie au realizat şi anume că, dacă îi răpeşti individului ceva din centrul să vital care e categoric plăcerea, el devine mai uşor de domesticit, de îmblînzit. Dacă în Evul Mediu puterea cenzura plăcerea şi pasiunea carnale, acum ele sînt cultivate cu sîrg, însă într-o cheie în care sînt aproape complet deconectate de la plăcerea şi pasiunea de ordin afectiv şi spiritual, deci nici o evoluţie. Omul plenar, integral, continuă să fie cenzurat. Atunci era castrat fizic, acum e castrat metafizic. Atunci îi era stigmatizat corpul, acum îi sînt stigmatizate pornirile inimii. Deci nici o libertate în plus… căci libertatea este să fii lăudat întreg în manifestările tale. Naivi, mimetici şi manipulaţi, poeţii-cinici ai zilelor noastre, ca şi jurnaliştii plini de năduf şi amărăciune, zic eu involuntar şi inconştient, încearcă, prin mesajul lor să reprime resursele de pasiune şi iubire şi entuziasm de care dispune, fiecare. Puterea ne vrea suspicioşi ca să ne poată arunca dintr-o barcă în alta. Ne vrea partizani, ne vrea speriaţi unii de alţii şi nevrotici, încă din primul moment al emancipării individuale, de tip umanist, iluminist…   Dar n-aş demoniza puterea pentru că, repet, ea nu e a cuiva, e o forţă motrice a sistemului social. A întors individualismul împotriva individului, tocmai pentru a-i demonstra slăbiciunea lui. Puterea nu ne vrea dezbinaţi, ci solidari, în indiferent ce: în deznădejde, în viciu, în bucurie, în transă mistică, în iubire, în ură, ne vrea prinşi într-o reţea. Cinismul şi pragmatismul egoist sînt consecinţa decadenţei gîndirii şi simţirii individualiste. Dacă n-am reuşit să fim solidari în iubire, în bucuria de a trăi împreună, măcar să fim solidari în cinism.

 

Este singura explicaţie pe care o găsesc pentru faptul că se pune eticheta de poezie unor texte care sună ca o cizmă.

 

Tot citesc că problema e că s-a ajuns la o desensibilizare a senzorilor în cadrul binomului emisie-recepţie, că sîntem suprasaturaţi de forme culturale. Nu, problema e că avem nevoie de frumuseţe, de conştiinţa ei, de o relaţie vie, asumată, cu frumuseţea. Catharsisul are legătură cu pasiunea, cu ardoarea şi cu o anumită substanţă vitală pe care doar experienţa frumuseţii o conţine, aşa cum doar anumite fructe conţin vitamina C.

Revista indexata EBSCO