Mar 20, 2017

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Republica Mondială a Literelorsau cum să ajungi scriitor

 

În literatură, ipocrizia ia forma idealismului axiologic. Ea pretinde că măsoară şi ierarhizează operele conform unor criterii obiective, situate în afara mundanului. Literaritatea, care stabileşte – potrivit lui Jakobson – că un text este intrinsec literar, exprimă esenţa acestei ipocrizii. Folosind, ironic, acelaşi termen şi aproape cu acelaşi sens, Pascale Casanova reuşeşte, în Republica Mondială a Literelor (ART, 2016) să dea ipocrizia la o parte.

Nici vorbă de trăsături ideale, de diferenţe marcante în raport cu un text oarecare. Acestea sînt numai nişte strategii discursive, la care autorul ajunge confruntîndu-se cu poziţia sa în cîmpul literar, mai exact cu marginalitatea sa extremă în acest cîmp. Literaritatea devine o calitate a limbii în măsura în care a fost capitalizată într-un cîmp de forţe în acelaşi timp politic şi economic. „Gradul mare de literaritate al unei limbi presupune o lungă tradiţie care rafinează, modifică, lărgeşte cu fiecare generaţie literară gama posibilităţilor formale şi estetice ale limbii; el stabileşte şi garantează caracterul eminamente literar al celor scrise în acea limbă, devenind, prin el însuşi, un „certificat” literar.” (p. 27) E vorba, aşadar, mai degrabă de un capital decît de trăsături ideale. Constituirea şi evoluţia acestui capital pe o piaţă mondială a literaturii este subiectul cărţii Pascalei Casanova.

Republica Mondială a Literelor preia conceptele de bază ale sociologiei literaturii (cîmp, autonomie etc.) din Regulile artei, de Pierre Bourdieu, dar miza cărţii este de a formata o hermeneutică a textelor literare, plecînd de la înţelegerea universului literar mondial. Lucrarea are şi o dimensiune politică, căci urmăreşte să ofere scriitorilor din spaţiile culturale marginale un instrument eficient în lupta pentru legitimarea propriilor opere: „Am dori ca modul nostru de lectură a textelor lui du Bellay, Kafka, Joyce, Faulkner să poată fi un instrument împotriva evidenţelor, aroganţei, impunerilor şi dictatelor criticii centrale, care ignoră total inegalitatea reală a accesului la universul literar.” (p. 412) Pentru spaţiul cultural românesc, Republica Mondială a Literelor poate fi considerată o invitaţie de a reevalua capitalul literar românesc, tradiţia culturală modernă ca parte a bătăliei mondiale pentru legitimare literară. O abordare sociologică a literaturii române este, de fapt, foarte necesară nu doar pentru a aprecia realist locul pe care ea îl ocupă pe scena mondială, ci şi pentru a conferi scriitorilor români de astăzi o mai bună poziţionare în cîmpul literar global. Pascale Casanova este foarte convingătoare în a argumenta că naţionalismul reprezintă, în literatură, un drum închis, dar că totodată nu poate fi concepută o tradiţie literară naţională fără scriitori naţionalişti. Diferenţierea, adică ceea ce face ca un scriitor să-şi găsească o poziţie unică în cîmpul literar, este vitală, însă ea are loc plecînd de la spaţiul naţional.

Pascale Casanova distinge trei etape istorice de formare a „spaţiului literar mondial” (vezi p. 62): 1. „revoluţia vernaculară” (Benedict Anderson), adică trecerea de la dominaţia latinei la limbile vulgare – secolele XV, XVI; 2. „revoluţia filologică” (tot Benedict Anderson), adică „inventarea” şi formarea limbilor şi literaturilor naţionale – secolul XIX; 3. decolonizarea, care permite marginalilor să atace centrele spaţiului literar global. Impunerea francezei ca limbă centrală, cu un capital literar dominant, a determinat reacţia naţionalistă germană, în special a lui Herder. Ideologia herderiană este, apoi, utilizată de toate naţiunile – inclusiv de români – pentru a-şi forma şi consolida o literatură naţională proprie. Interesant este că strategiile decolonizaţilor contestă naţionalismul (chiar printr-o critică directă a literaturii autohtone), creînd individual un spaţiu al autonomiei literare. În ceea ce priveşte evoluţia centralilor, Franţa şi, de fapt, Parisul este exemplul paradigmatic. Casanova arată în ce grad puterea politică şi economică a unei naţiuni asigură influenţa literaturii sale. Regulile jocului literar nu se suprapun în totalitate peste cele ale jocului politic. Parisul a fost întotdeauna capitala de necontestat a literaturii, deşi alte capitale – Londra sau New York-ul – erau sau sînt mai bogate şi mai influente politic.

Scriitorii din literaturile dominate încearcă să pătrundă în zona centrală, acolo unde are loc consacrarea literară, adică transformarea unui text în literatură. Succesul marginalilor este întotdeauna foarte dificil de obţinut. El e dependent de instanţele care consacră (traducători, critici, premii literare), ca şi de sprijinul pe care i-l oferă literaritatea limbii în care scrie. Casanova descrie dificultăţile redutabile cu care s-au confruntat scriitorii sud-americani în încercarea de a-şi constitui o literatură proprie (în cazul lor, continentală şi nu naţională) şi apoi de a fi recunoscuţi la Paris. Boom-ul „realismului magic” nu este decît un atac concertat pe care mai mulţi scriitori latino-americani l-au dat asupra Parisului, după o epocă de constituire a unei literaturi autohtone. Modelul cel mai complex şi probabil cel mai interesant îl oferă Irlanda. „Inventarea tradiţiei” (p. 354) are loc sub coordonarea lui Yeats, al cărui grup este însă contestat de o mişcare naţionalistă ce urmărea reintroducerea limbii gaelice şi formarea unei literaturi naţionale desprinse de engleză. Recunoscînd sărăcia spaţiului literar irlandez, Bernard Show se stabileşte la Londra, lăsîndu-se asimilat de literatura dominantă. O poziţionare cu adevărat autonomă este obţinută abia de Joyce. El se opune, înainte de toate, viziunii autohtoniste, populare a literaturii: „Atenţia exclusivă pe care Joyce o acordă oraşului şi problematicii urbane atestă, din capul locului, refuzul său de a urma calea tradiţiei legate de folclorul ţărănesc şi dorinţa de a aduce literatura irlandeză la „modernitatea” europeană.” (p. 367) Joyce se distanţează în acelaşi timp de literatura engleză dominantă, a cărei limbă o foloseşte: „Esenţa talentului meu provine din revolta mea împotriva convenţiilor engleze, fie ele literare, fie de orice altă natură. Eu nu scriu în engleză.” (p. 367)

Din cartea Pascalei Casanova nu lipsesc trimiterile la literatura română. Cazul invocat este Cioran, un asimilat, ca şi Bernard Show, însă culturii franceze. Cioran a plecat de la naţionalismul anti-francez al lui Herder, importat de toate ţările mici (şi aplicat, la noi, de Eminescu, care a fost, între altele, şi un pasionat culegător de folclor), pentru a ajunge să imite stilul clasicismului francez dinaintea lui Herder, adică al „francezei universale”. În acelaşi timp, Cioran a vorbit despre decăderea Franţei, subliniind că franceza sa este un contrapunct al acestei decăderi. Dar poate că un caz şi mai interesant este Tristan Tzara, ale cărui poezii lipsite de sens nu urmăreau să dinamiteze numai spaţiul naţional, ci şi pe cel parizian şi mondial. Capitalul literar românesc poate fi considerat bun, în sensul că România are scriitori valoroşi încă din secolul al XIX-lea. Limba română este o limbă dezvoltată, subtilă, conservatoare şi totuşi versatilă. Este însă o limbă „mică”, vorbită de puţini, care – la limită – nu oferă un prestigiu cu mult mai mare decît o limbă africană abia codificată. Orice strategie culturală care nu se mulţumeşte cu formule autohtoniste ar trebui să plece de la această situaţie tragică. În acest sens, devine evident că Institutul Cultural Român ar trebui să adopte o politică intensivă de traduceri, prin care să crească notorietatea literaturii române, oferind astfel scriitorilor o cale reală către consacrarea globală.

Distanţa dintre centru şi periferie sau între literaturile dominante şi cele dominate este, în universul literar, în primul rînd temporală şi nu spaţială. „Spaţiul literar instituie un prezent în funcţie de care se măsoară toate poziţiile relative, un punct de reper faţă de care se vor situa celelalte puncte. În acelaşi mod în care linia fictivă numită şi „meridian zero”, aleasă arbitrar pentru determinarea longitudinilor, contribuie la organizarea reală a lumii şi face posibilă măsurarea distanţelor şi stabilirea poziţiilor de pe suprafaţa Pămîntului, şi ceea ce s-ar putea numi „meridianul Greenwich literar” permite evaluarea distanţei faţă de centru a tuturor celor ce aparţin spaţiului literar.” (p. 110) Aceasta este problema esenţială a consacrării în spaţiul literar mondial: timpul, prezentul, modernitatea. A fi modern înseamnă a prinde timpul care se constituie la centru. Casanova oferă mai multe citate din Octavio Paz, obsedat de dificultatea de a se insera în acest timp, şi care recunoaşte: „acest prezent real nu locuia în ţările noastre”, „timpul adevărat era în altă parte” (p. 116). Recunoaşterea distanţei faţă de centru, care-l face pe un scriitor dintr-o ţară dominată literar să fie anacronic, recunoaşterea „întîrzierii” faţă de timpul modernităţii este primul pas către intrarea în lupta deschisă pentru cucerirea consacrării literare. Sincronismul lovinescian trimite, şi el, tocmai la această dorinţă de a prinde prezentul literaturii, de a se situa în inima modernităţii, de a nu fi mereu în urmăr, mereu întîrziaţi. Relaţia cu literaturile dominante arată însă că intrarea în modernitatea şi în timpul literar se face mai degrabă printr-o „accelerare” individuală, de tipul celei a lui Joyce sau a lui Cioran. Cu cît o literatură cunoaşte mai multe exemple de asemenea „acceleratori” (e chiar termenul autoarei), cu atît ea se apropie mai mult de modernitate. Din această perspectivă, autorii români care au scris în limbile centrului (mai ales în franceză: Fondane, Tzara, Ionescu, Cioran, Istrati) nu trebuie priviţi ca pierduţi pentru literatura română; dimpotrivă, ei trebuie consideraţi eroi care au deschis calea autonomizării şi au capitalizat literatura română.

E regretabil că, la noi, sociologia literaturii nu s-a impus ca o formă de critică de sine stătătoare. Lucien Goldmann, unul din cei mai importanţi sociologi ai literaturii, este evreu născut în România. Totuşi, în special din cauza moştenirii comunismului, sociologia literaturii este încă destul de rău văzută. Cred însă că abordarea sociologică este benefică literaturilor mici, cum este şi literatura română, întrucît, eliberîndu-i pe scriitori de multe iluzii întreţinute de idealismul axiologic ipocrit, le oferă o perspectivă mai clară asupra efortului pe care îl au de făcut pentru a ajunge mari scriitori. „Republica Mondială a Literelor” este un instrument foarte bun în acest scop.

Revista indexata EBSCO