Mar 20, 2017

Posted by in ESEU

Dan PURIC – De la „politica corectă” la sufletul cinstit

 

„– Dă-mi lancea, Sancho, să mă lupt, căci iată Vrăjitorul ne-a ieșit în cale!

– Stăpîne, nu-i nici un Vrăjitor, este doar o simplă moară de vînt!

– Ce te-nșeli, bunul meu Sancho, este chiar Vrăjitorul ce s-a deghizat în moară! Dă-mi lancea să-l înfrunt!”

Cam în felul acesta a fost dialogul dintre vajnicul Cavaler Rătăcitor Don Quijote de la Mancha, plecat în lume s-o-ndrepte din reaua-i așezare, și mai presus de toate s-o înfrumusețeze, și credinciosul său scutier, Sancho Panza. Apoi, după cum se știe, bătrînul hidalgo se repezi cu tot curajul și entuziasmul sufletului său neîntinat asupra cumplitului său inamic. Dar vai! Biata lui lance de lemn se frînse la prima atingere cu adversarul acela închipuit, iar căzătura de pe mîrțoaga lui fidelă, Rosinanta, fu atît de cumplită, încît cu mare greutate reuși Sancho să-l ridice de jos și apoi să-i oblojească rănile cum se pricepu el mai bine.

De sute de ani se amuză lumea de isprăvile ridicole și inutile ale bietului Don Quijote, și totuși, paradoxal, în intimitatea ei sufletească, ea are nevoie nu de realitatea contingentă atît de evidentă, cît de acest mare visător care și-a ratat pe rînd toate visele de a-ndrepta lumea, dar nicicînd vocația.

„Aici totul este invers!” exclamă Miguel de Unamuno. Căci Don Quijote poartă cu sine povara sublimă și tragică în același timp a geniului ce poate vedea înainte în timp, străbătut fiind de presimțirea primejdiei ce va să vie. Căci tu, biet Sancho, nu ești decît ochiul mulțimii ce nu vede decît clipa prezentă, fiind orbit de real! Stăpînul tău vede adevărul! Și-atunci ascultă:

„– Dă-mi lancea, Sancho, să mă lupt, căci iată în calea mea a apărut Vrăjitorul cel rău, crud și pervers al comunismului!

– Stăpîne, nu-i nici un Vrăjitor, ți se pare! …Sînt doar zînele bune ale democrației și drepturilor omului!

– Ce te-nșeli, bunul meu Sancho! Este chiar el, cumplitul și nemilosul Vrăjitor al comunismului, ce s-a deghizat în «dragoste de oameni»! Dă-mi lancea să lupt!”

Lucian Blaga observa, cu adîncă finețe a gîndirii, că există epoci marcate de ceea ce se poate numi „coexistență stilistică”. Și astfel ne-a dat șansa să aflăm că lumea gîndirii lui Leibnitz, bîntuită de monade, era paralelă și simultană cu contrapunctul muzicii lui Bach. Și că mai tîrziu, în alt timp al lumii acesteia, sculptura lui Rodin, acel vibrant clar-obscur în bronz, unde lumina se-ngemănează cu umbra clipind a viu, înmugurea în paralel cu acea discretă și inteligentă filosofie a nuanțelor pe care o moșea Bergson, unde granița inefabilă dintre gîndire și intuiție se topea de la sine, făcînd loc la ceva mai bun și profund. Iar noi cei de azi, agățîndu-ne de gîndirea fecundă a lui Lucian Blaga, o facem unealtă de lucru și-o punem să sape după adevăr. Căci, parafrazîndu-l, am putea spune că există și un altfel de coexistență, una ce țîșnește fatal din istorie „à l’envers”, și care nu era cariatidă pentru spiritul uman, ci cutremurătoare cădere în păcat și-n moarte.

Și ce coexistență mai tragică pentru omenirea secolului XX și-nceput de secol XXI poate să fie decît simultaneitatea, în planuri ontologice diferite, dar îndreptate convergent spre aceeași fragilă și gînditoare țintă: omul, între două patologii: ciuma roșie – comunismul – și cancerul?! Căci, iată, celula acestei boli din urmă este nemuritoare, moare omul și ea nu moare! Și oare cei ce au adus în sufletele lor chinuite comunismul n-au murit? Da, căci întocmai am putea spune: comuniștii au murit, dar comunismul nu! Celula nemuritoare a comunismului trăiește și, iată, a născut alt cancer ideologic și alte biete victime! Aleargă acum celula asta nefastă, nestînjenită, pe corpul muribund al acestei umanități! Celula tînără rebelă a noii ideologii, țîșnită incredibil din cea defunctă, cu puteri înmiite, metastaziază lumea, devastînd întreaga viață și ordine a societății. Și, precum sora ei malignă, nu respectă treptele dezvoltării normale, aruncînd lumea în haos, dînd totul peste cap și distrugînd fulgerător toate centrele de comandă. Se vrea cu orice preț omul cel nou, înmormîntat într-un veșnic prezent, întemnițat în cușca instinctelor sale atavice, fărîmă de neant ce nu va privi cerul nicicînd, cărămidă de vid sufletesc ce singură se va zidi în Zidul cel Mare, ridicat între om și om, între om și sufletul lui, și – mai cumplit –, între om și setea lui de Absolut.

Și poate de aceea, cartea pe care o veți deschide este un mic și admirabil ghid pentru noi toți cei suferinzi de azi, ce ne poartă cu un remarcabil curaj prin jungla „civilizației” contemporane, tăindu-i brusturii și făcînd astfel potecă cinstită în lumea ucisă de nefasta „corectitudine”.

Diagnosis” spune grecul! Adică „a vedea prin, a cunoaşte prin”; și nu altceva face și excelenta echipă de „medici sociali”, autorii acestui manual de conștiință neîntinată. Căci ei diagnostichează cu precizie, adică văd și mai ales întrevăd, dincolo de pojghița imposturii „noii democrații” și de inerția omului contemporan, anesteziat de inflația de „drepturi” și lipsit de orice îndatorire, cauzele noii maladii sociale necruțătoare, și mai ales cîmpul ei de manifestare, total nestînjenit și atît de ocult încurajat.

Dar virtutea adevărată a acestei cărți nu constă numai în aceasta, ci cu mult mai mult în faptul că, în fața oceanului ideologic ce-a inundat planeta, peste valurile lui pregătite să zdrobească de stînci orice conștiință neîntinată, se-nalță, iată, mica barcă cu suflete cinstite, ce vîslește fără frică împotriva curentului, nădăjduind că, într-o bună zi, această lume naufragiată își va zări țărmul mult așteptat.

Revista indexata EBSCO