Mar 20, 2017

Posted by in Atitudini

Ștefan BORBÉLY – Baudolino și universurile fragmentate (II)

Autorul rîndurilor de faţă are o minte prea alambicată pentru a se desanta direct în Baudolino. Ar vrea s-o facă, dar îl întîrzie structura. În consecinţă, vom mai face un mic ocol, cedînd tentaţiei de a reciti – pentru a nu ştiu cîta oară – complexele jocuri gnostice pe care le propune Pendulul lui Foucault, romanul-reper al lui Umberto Eco. În el vom găsi de asemenea fragmente şi fragmentări; de altfel, întreaga sa problematică se rezumă la abordarea ludică, ironică a ghemului de la mai multe capete, cu scopul de a deşira firul. Intreprinderea, în cele din urmă, e utopică: dacă ghemul are mai mult de două capete, înseamnă că aţa din care el se compune este, în mai multe locuri, ruptă. De fapt, aceasta este propunerea ironică a lui Eco: cum să faci dintr-un fir fragmentat unul continuu şi cît de cît trainic. Aţi ghicit răspunsul: făcînd cît mai multe noduri. Pendulul lui Foucault e o carte plină de noduri, aşa cum alte cărţi ale lui Eco sînt pline de ceaţă.

Romanul începe cu dispariţia inexplicabilă a editorului de carte Jacopo Belbo şi cu căutarea acestuia.  Tînărul Casaubon, licenţiat în istoria templierilor, pătrunde chiar în apartamentul dispărutului, cu scopul de a căuta în computerul acestuia, numit Abulafia, eventuale indicii. Deschizîndu-l, vede pe desktop o gravură de secol XVII, reprezentînd un turn, „terminat cu o cupolă”, pe care-l echivalează uşor cu o alegorie a „Templului Rosa-Cruceenilor”, dar ceea ce-i atrage atenţia lui Casaubon e puzderia de reprezentări fragmentate, incongruente, care se află la baza turnului şi în imediata apropiere a acestuia: „Peisajul din jurul turnului era incongruent şi incongruent populat, cum se întîmplă în acele rebusuri în care vezi un palat, o broască în prim plan, un catîr cu samar, un rege care primeşte un dar de la un paj. Apoi, în stînga, jos, un gentilom ieşea dintr-un puţ, ţinîndu-se agăţat de un scripete fixat, prin nişte vergele absurde, într-un punct din interiorul turnului, printr-o fereastră circulară.”[1] Descrierea continuă pe încă un sfert de pagină, în acelaşi regim al sintaxelor dezarticulate, pe care l-am găsit şi în fragmentul de mai sus, Casaubon fiind surprins ulterior – după ce izbuteşte să introducă parola care-i îngăduie accesul la „burta” lui Abulafia – că întreg computerul lui Jacopo Belbo, cu dischete cu tot, pare premeditat fragmentat, lăsat la voia unor incongruenţe similare. Se aflau aici „jocuri, exerciţii, relatări de evenimente […], fragmente de jurnal, confesiuni, ciorne cu înregistrări narative” şi „un file întreg care nu conţinea decît citate puse cap la cap”[2], fără o ordine anume. Nimic dus pînă la sfîrşit, nimic sistematizat logic şi nimic coerent.

În alte locuri, din Abulafia sau de pe dischete, Belbo ordonează cronologic în mod aleatoriu fişierele, ca şi cum ar fi demiurgul unui timp reduplicabil; în altele, mixează personaje sau reia fragmente epice pe care le scrisese deja, într-un alt regim stilistic şi onomastic decît acela în care ele figuraseră înainte. Casaubon îşi aduce aminte, văzîndu-le, că prodigiosul redactor de editură dublă care este Belbo – fiinţă foarte erudită şi, totodată, traversată de fulguranţe ludice, fiind unui dintre „oamenii care nu iau nimic în serios”[3] – vorbea adesea de două realităţi fundamentale care ne structurează viaţa. Prima e „eroarea”, polimorfică, satanic-ironică şi învăluitoare, care ne permite să ne ramificăm aleatoriu peste tot, aşa cum face natura, pentru a ne multiplica la infinit experienţele. A doua e „Planul”, adică procesul invers, de „întoarcere” simili-gnostică, prin intermediul căruia sînt strînse mănunchi şi recuperate toate fragmentele care altminteri ar sta vraişte sau ar rămîne pentru totdeauna disparate. „…Entuziasmul lui [al lui Belbo – n.n.] pentru Plan – meditează Casaubon – s-a născut din această nevoie de a scrie o Carte, fie ea şi făcută doar din singure, exclusive, crîncene erori intenţionate.”[4]

Existenţa umană se află, aşadar, în punctul de răspîntie dintre Unu şi Multiplu. Fiinţele proiective merg înspre Multiplu, cauţionînd în acest fel diseminarea, la a cărei incongruenţă ei contribuie, sporind-o. Dimpotrivă, fiinţele regresive merg în direcţie inversă, aspirînd multiplicitatea în şuvoiul ordonator al Unicităţii. Din această cauză – scrie Belbo – o Carte cu adevărat utilă, care merită să fie scrisă, nu poate fi decît o carte de tip regresiv, aşa cum e, de altfel, şi Pendulul lui Foucault, şi aşa cum sînt aproape toate romanele lui Eco: „Atîta timp cît te absorbi în propriu-ţi gol, încă te mai poţi gîndi că te afli în contact cu acel Unul, dar imediat ce te joci cu condeiul, fie el şi electronic, ai şi devenit un demiurg, iar cine se apucă să facă o lume, a căzut deja la compromis cu eroarea şi cu răul.”[5]

De aici derivă figura „demiurgului invers” pe care o găsim în romanele lui Eco, împreună cu o altă idee, formulată de către semioticianul italian, potrivit căreia orice roman este un act de „mitomanie metafizică”. Trecem prea uşor peste „metafizic” atunci cînd citim această sintagmă, fiindcă ceea ce doreşte să sugereze Eco este că omul e singura fiinţă anti-demiurgică din univers: unica fiinţă care, din momentul în care se apucă să scrie un roman – adică să creeze o lume -, se postulează pe sine în afara tuturor celorlalţi oameni, rămînînd de unul singur într-un dialog metafizic cu Dumnezeu. Întrebat, în repetate rînduri, ce anume l-a determinat să încerce şi scriere ficţională pe lîngă semiotică, Eco a dat, de regulă, un răspuns de tip gnostic: scriind despre semioze, el mergea, în mod inevitabil, înspre multiplicitate şi dispersie, fiindcă acestea erau intrinseci sistemului semiotic. Recurgînd, în schimb, la roman, i s-a oferit prilejul să recupereze fragmente într-un Întreg, să scrie, altfel spus, la modul regresiv, împotriva dispersiei din jur, dar şi împotriva acelui Dumnezeu care cauţionează infinita fragmentare a lumii. Acesta e motivul pentru care toate romanele lui Umberto Eco se bazează pe scenarii inverse. De altfel, printre notiţele lăsate de către Jacopo Belbo în computer figurează şi următoarea remarcă, pe care Casaubon o citeşte iniţiat: „Lucrul căruia i-am pierdut adresa nu e Sfîrşitul, ci Originea.”

 

Pendulul lui Foucault reprezintă, sub acest aspect, o superbă mostră de repliere metafizică regresivă, cu inerente delicii de parcurs, romanul acesta fiind, în ceea ce mă priveşte, cartea cea mai distractivă pe care am citit-o de la Thomas Mann încoace. Centrul amuzamentului nu sînt Belbo, Casaubon sau Diotallevi, protagoniştii de drept ai acţiunii, ci Domnul Garamond, patronul dublei case de editură Garamond – Manuzio. Editurile sînt în aşa fel amenajate, încît ele să comunice prin intermediul unui coridor secret, şi sînt antitetice ca înfăţişare: Editura Garamond e o hrubă deprimantă, cu „încăperi întunecoase, pline de praf, cu mobilele ştirbite”[6], fiind dedicată volumelor serioase, academice, în vreme ce Editura Manuzio pare „salonul VIP dintr-un aeroport”: „muzică difuză, pereţi azurii, o sală de aşteptare cu aspect confortabil, cu mobile de marcă…” Manuzio satisface mercantil dorinţele editoriale ale veleitarilor, avînd o deviză dintre cele mai atractive sub aspect managerial: „Să ne deghizăm în flori şi albinele vor veni!” Dl. Garamond stă la un „birou de mahon”, într-o încăpere „care amintea de salonul mussolinian din Palazzo Venezia”[7] şi lansează, împreună cu colaboratorii săi, un foarte apetisant „Proiect Hermes”, bazat pe Gnoză şi ocultism, adunat de-a valma după ce patronul recunoaşte într-unul dintre clienţii săi o „extraordinară capacitate de a pune totul laolaltă”.

Agenţia de Informaţii Culturale, înfiinţată de către Casaubon după întoarcerea sa din Brazilia lucrează după acelaşi principiu al înlocuirii sistemului cu grămada: dacă un client – doctorand, să spunem – are dificultăţi în a identifica un cuvînt sau un termen aparent impenetrabil al lucrării pe care o redactează (cazul concret furnizat de către roman e Motocallemin), sau are nevoie de subiecte conexe înspre care să-şi îndrume demonstraţia, Casaubon „răsfoieşte ceva fişiere de bibliotecă”, mituieşte tandru un bibliotecar sau un „asistent de islamistică”, şi-i oferă doctorandului exasperat de deadlock desluşirile necesare, contra cost, fireşte („Am lucrat trei zile, daţi cît credeţi”). Să precizăm doar faptul că ne aflăm, cu acţiunea din roman, înainte de Google, care tot o îngrămădire de informaţii este.

Însă, aşa cum ştim deja, nici un „nod” strecurat de către Umberto Eco în Pendul nu e făcut la întîmplare. Iată-l pe cel de acum, ales din registrul universal al fragmentărilor teologale: „Motocallemin-ii erau teologi radicali musulmani de pe timpul lui Avicenna, susţineau că lumea era […] un nor de pulbere de accidente, şi se încheia în forme numai printr-un act instantaneu şi provizoriu al voinţei divine. Era de ajuns ca Dumnezeu să-şi distragă atenţia un moment, şi lumea se făcea bucăţi. Pură anarhie de atomi fără sens.”[8]

Planul regresiv ocult din Pendulul lui Foucault („se intră înapoi…” – spune unul dintre eroi), care-i absoarbe, în cele din urmă, pe toţi protagoniştii, este unul „metafizic”, de defragmentare a lumii şi a celor existente, aşa cum precizează de altfel Diotallevi, colegul de editură – deopotrivă de ludic şi de „neserios” – al lui Jacopo Belbo, care se doreşte a fi, cu tot dinadinsul, evreul care nu a devenit prin naştere: „«Totul emană de la Dumnezeu, prin contracţia tsimtsum-ului. Problema noastră este să realizăm tiqqun, reîntoarcerea, reintegrarea lui Adam Qadmon. Atunci vom reconstrui totul în echilibrata structură a partsufim-urilor, feţele sau formele care vor lua locul sefiroţilor.”[9]

„Vina” principală a diseminării – constată în repetate rînduri eroii romanului – constă în faptul că ea este schizofrenică. Ironia jucăuşă cu care redactorii editurilor Garamond şi Manuzio – schizofrenice, şi ele, dacă nu prin altceva, măcar prin bicefalitatea mistificantă – „randomizează” printre diferite ştiinţe şi informaţii culturale cu scopul de a pune la punct „Planul” generează un „adevăr cu contururi ceţoase”[10] adică unul de tip schizofrenic. Planul e şi mortal, aşa cum bine se ştie, protagoniştii Pendulului  murind „înghiţiţi” de Plan, sau dispărînd în el, pierzîndu-li-se urma. Altfel spus, prin intermediul „înceţoşării” informaţiilor şi detaliilor incongruente îngrămădite în plan – ceaţa e o obsesie a lui Umberto Eco, mare iubitor de rafinamente neclare – , ceea ce e intelectual la început, şi intrinsec ludic, devine existenţial şi metafizic, fiindcă Planul distruge existenţe, ucide, generează forme de viaţă tentaculare, întinse în toate direcţiile, pe care protagoniştii nu le mai pot controla.

Un caz concret îl reprezintă ecuaţia teroristă în care este implicat Belbo fără cunoştinţa sa, un altul, mai frapant, fiind acela al cancerului căruia îi cade pradă Diotallevi, după ce suspectează că are o simplă gastrită. De altfel, Diotallevi este cel care îi sugerează cititorului „cheia” romanului, atunci cînd îl primeşte pe Jacopo Belbo pentru ultima oară pe spatul de spital: „«Am păcătuit împotriva Cuvîntului, a aceluia care a creat şi menţine în fiinţă lumea. Acum tu eşti pedepsit, cum şi eu sînt pedepsit pentru asta. Nu există deosebire între tine şi mine.»” Aparent bulversat, Belbo încearcă să ia o distanţă, spunînd că ei n-au făcut altceva decît să „glumească”: „noi glumeam cu istoria, cu scrierile altora…” Da, răspunde Diotallevi, numai că ironia înseamnă, totodată, o alterare schizofrenică a realităţii, aşa cum cancerul alterează disponibilitatea celulelor de a fi coordonate de către organismul central: „”Dacă tu alterezi Cartea, alterezi lumea, dacă alterezi lumea, alterezi corpul. […] Noi am vrut să facem ceea ce nu ne era permis, şi nu eram pregătiţi să facem. Mînuind cuvintele Cărţii, am vrut să construim Golemul”[11], devenind în acest fel – concluzionează muribundul – „prizonierii creaturii” pe care au construit-o.

Departe de noi intenţia de a furniza o intepretare completă a Pendulului lui Foucault. Nu putem trece, însă, mai departe, fără a preciza un detaliu şi două aspecte cu consistenţă literară şi metafizică. Detaliul îl reprezintă bicefalismul editorial Garamond/Manuzio, materializat într-o clădire cu două intrări, între care se află un culoar de legătură, ceea ce face ca fiecare editură să fie reală, funcţionînd, totodată, ca simulacrul asimetric al celeilalte. Eco va fi obsedat de idee, o reluare a ei apărînd în Cimitirul din Praga, deşi nici Misterioasa flacără a reginei Loana nu duce lipsă de ea.

Primul aspect literaro-metafizic (Eco va sugera de fiecare dată că cele două aspecte sînt coincidente: nu poţi „da drumul” la un roman fără să intri în arhitectura ca atare a universului, fiindcă ambele sînt Creaţie) îl reprezintă poziţia romanului Pendulul lui Foucault în economia celorlalte romane scrise de către Eco, între ele existînd „coridoare secrete”, corespondenţe, adesea ascunse, neştiute. De pildă, referinţe din Pendul reapar în celelalte două romane menţionate mai sus, Cimitirul din Praga reprezentînd chiar metastaza expandată a unor scenarii deja existente în Pendul. Datorită acestor corespondenţe, romanele se situează, unele faţă de celelalte, în acelaşi regim de „alterare a Cărţii” de care vorbeşte Diotallevi pe patul de spital.

Al doilea aspect de acest gen vizează onomastica personajelor. Deloc întîmplător, înşiruirea lui începe cu litera B (Belbo), se continuă cu C (Casaubon) şi continuă cu D (Diotallevi), ceea ce înseamnă că tot ceea ce se întîmplă în roman are loc într-un perimetrul al Creaţiei şi al creaturalului, în condiţiile în care A-ul demiurgic, adică Începutul, rămîne necunoscut, inaccesibil. Din nou, Diotallevi este cel care sesizează miezul profund al desfăşurării metafizice a „Planului”: putem să-l construim, să-l facem posibil – spune la un moment dat el -, doar fiindcă Dumnezeu lipseşte. Structura reproduce, în mod intenţionat, situaţia celei dintîi cărţi a Torei (Geneza), care începe – nu există mistic evreu care să nu fi remarcat acest aspect – cu litera B (Be-reşit = „la început”[12]). „Combinaţiile” oculte care-l încîntă pe Belbo, „permutările” asociative pe care le efectuează personajele, ajungînd pînă la „alterarea vinovată” a lumii, sînt creaţii „de ordin secund” doar fiindcă Creaţia Primordială le îngăduie, tot aşa cum Demiurgul care a pus în mişcare lumea îngăduie jocul, ironia, histrionismul şi toate licenţele. Aşa se explică teama aproape mistică pe care Diotallevi o resimte în clipa în care Jacopo Belbo achiziţionează un computer şi-l numeşte – nu se putea altfel… – Abulafia. Numele computerului începe cu A…

(…numai că, tot cu A începe şi un alt cuvînt, şi anume Autor. Este Autorul parte a scenariului pe care îl redactează, sau se situează el în afara acestuia, oarecum deasupra? Acesta e paradoxul la care Eco a meditat o viaţă întreagă. Fiindcă, iată ce se întîmplă: Autor nu devii decît în clipa aşternerii pe hîrtie (sau pe ecranul computerului) a primului cuvînt din textul pe care intenţionezi să îl lansezi în lume. Altfel spus, nici textul nu preexistă autorului, tot aşa cum nici Autorul nu e preexistent textului său. Strict logic, ceea ce rezultă de aici este ca dacă doreşte să se ferească e efectul vorace al textului pe care îl scrie, un Autor nu are decît şansa de a merge împotriva textului pe care îl scrie. Asta face Jacopo Belbo: declanşează „Planul”, acţionînd ulterior în aşa fel, încît să i se sustragă. Histrionismul auctorial poate fi extins la toate romanele pe care le-a scris Eco. Acesta e poate motivul pentru care el n-a încetat niciodată să se considere un semiotician, împingînd ficţiunea romanescă în planul secund al preocupărilor sale. Statutul de semiotician a reprezentat, în cazul lui Umberto Eco, o strategie necesară de supravieţuire.)

 

(Continuare în numărul viitor)

[1] Umberto Eco: Pendulul lui Foucault. Vol. I-II. Traducere de Ştefania Mincu şi Marin Mincu. Postfaţă de Marin Mincu. Ed. Pontica, Constanţa, 1991. Vol. I, p. 39

[2] Ibid., vol. I, p. 55

[3] Ibid., vol. I, p. 274

[4] Ibid., vol. I, p. 69

[5] Ibid., vol. I, p. 69

[6] Ibid., vol. I, p. 275

[7] Ibid., pp. 275, respectiv 277

[8] Ibid., pp. 257-258

[9] Ibid., p. 252

[10] Ibid., vol. II, p. 191

[11] Ibid., vol. II, pp. 230-231

[12] Dicţionar enciclopedic de iudaism. Traducere: Viviane Prager, C. Litman, Ţicu Goldstein. Coordonare: Viviane Prager. […] Ed. Hasefer, Buc., 2001, p. 271.

Revista indexata EBSCO