Mar 20, 2017

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Cel care amenință să fie sau poezia radicală

 

Cartea recentă Telegarii de poştă de Vladimir Udrescu, apărută la Iaşi în anul 2016, este o culegere de publicistică pe teme literare în care, cu toate aparenţele de critică şi de istorie literară, nu aceste domenii prevalează. Scrisă cu vervă stilistică, afirmînd puncte de vedere de eclatantă originalitate, deschizînd perspective nu doar inedite, ci uneori de-a dreptul şocante, prin ea autorul este promotorul unor drumuri ideatice la care merită să luăm aminte. În ceea ce mă priveşte, prin străbaterea cărţii două lucruri mi-au reţinut atenţia, în fapt două mari corecţii faţă de opinia comună, de largă acceptanţă, unul de natură politică, celălalt de sorginte estetică. Mai întîi avem un aspect politic cu referire la epoca dictaturii comuniste. În acest compartiment se încadrează îndeosebi două texte ale lui Vladimir Udrescu: cel ocazionat de lucrarea cu titlul Cazul „Artur” şi exilul românesc. Ion Caraion în documentele din Arhiva CNSAS şi, la antipod, cel consacrat lui Florin Constantin Pavlovici. Cu privire la Ion Caraion, meritul consideraţiilor din textul la care tocmai mă refer ţine de faptul că mizerabila condiţie a poetului de a fi fost informator al securităţii este citită prin ocheanul poeziei politice a acestuia. Este astfel obţinută o reparaţie morală de maximă anvergură. Nu doar că perspectiva etică este mult mai echilibrată, dar din acest punct de vedere ne putem întreba dacă, după ce nu vom mai fi noi cei implicaţi, oare nu vor păli acuzele de acum şi mai ales dacă nu cumva fervoarea morală cu care judecăm astăzi nu este în bună măsură doar un reflex al unei inavuabile conştiinţe vinovate a celor care emit sentinţe. Căci nu toţi sîntem asemenea lui Florin Constantin Pavlovici, cu o conştiinţă curată asemeni lamei unui cuţit îndreptăţită să despartă apele moralei. Referinţele autorului de azi au în vedere poezia politică a lui Ion Caraion, iar dacă putem vorbi de o poezie politică a acelui timp atunci exemplară este cea a incriminatului pentru colaboraţionism cu infama instituţie a represiunii, un adevărat Hristos răstignit pe crucea comunismului românesc. Să fi fost colaborator al securităţii este un fapt extrem de grav, o vinovăţie, dar înainte de a emite judecăţi despre cei ale căror texte sînt astăzi în arhivele CNSAS, este bine ca fiecare să se examineze continuu pe el însuşi. Fie şi dacă s-a născut după 1989, pentru că păcatul îşi are întotdeauna oportunităţile lui iar vinovăţia face parte din plămada fiecăruia. Noi, cei care am trăit în comunism, ne-am avut fiecare partea de contribuţie la acesta. Pînă chiar şi impecabilul (impeccabilis!) Florin Constantin Pavlovici asupra cazului căruia ar trebui mereu stăruit, vinovat în măsura în care şi el a contribuit fie şi doar în mod minim la viaţa unei instituţii, radioul naţional, una de propagandă. Şi tot astfel şi acest Vladimir Udrescu, din cîte ştiu funcţionar pe durata a decenii în redacţia publicaţiilor pentru străinătate, o oficină de propagandă a regimului. Din acest punct de vedere este şi el în felul lui un alt M. Ivănescu. Ca mulţi alţii, ei şi-au cîştigat tainul zilnic maculîndu-se în respectiva instituţie fie şi oricît de puţin. Dar pe autorul acestei cărţi mi-l amintesc foarte bine cînd, în noiembrie 1987, a dat buzna în marea sală Dalles din centrul capitalei, fremătînd şi disperat şi fericit totodată spunîndu-ne celor care eram în expoziţie despre revolta muncitorilor din Braşov chiar în acea zi întîmplată. Parcă ar fi vrut să ne smulgă din inerţia în care dormitam. Astăzi, ca poet el aproape că îşi dublează textele liricii sale cu detalii biografice prin dezvăluirea cărora îşi motivează atît de tîrziul său debut. Ciocnirea cu securitatea, cu cenzurile diverse sînt, în explicaţiile de azi, nu doar o motivare a acelei retardări editoriale ci şi o obsesie ce denunţă o rană în conştiinţă.

A doua perspectivă inedită din această carte este scoaterea la lumina criticii literare a unor cvasi-necunoscute personalităţi ale poeziei. Sînt autori cărora le-a fost prohibit accesul în vitrina vieţii literare. Lor li se ataşează curajos atenţia exegetică a lui Vladimir Udrescu care comite o răsturnare de proporţii a ierarhiilor, cu deosebire în ceea ce priveşte poezia. Ca să înţelegem anvergura acestei operaţii să ne imaginăm fie şi doar pentru o clipă că dacă aprecierile sale faţă de poezia lui Şerban Codrin vor fi confirmate, atunci trebuie să acceptăm şi ipoteza că nu peste mult timp mîna istoriei ne va împinge în întunericul uitării pe noi toţi despre care astăzi se mai ştie cîte ceva, iar contemporaneitatea care ne include nu va mai fi citită decît din textele poetului ascuns la Slobozia şi complet neluat în seamă de pontifii literari. Un altul asupra căruia ni se atrage atenţia este poetul din Braşov Nicolae Stoie, în felul său un maestru al versului, cu personalitate de mare originalitate, cu un univers liric individualizat pregnant, posesor al unei opere relativ restrînse dar de certă valoare. Asemenea lor este şi sihastrul din Munţii Apuseni, Teofil Răchiţeanu, un poet manierist în sensul bun al cuvîntului, şlefuitor de bijuterii poetice. Sau răşinăreanul Ioan Vidrighin, a cărui familie este consemnată de G. Călinescu în marea Istorie… la capitolul Octavia Goga şi unde se spune despre ţăranii din localitatea lui natală: „Mulţi se cheamă Vidrighin…”, iar acum, în cartea la care mă refer, ni se atrage atenţia asupra poeziei acestuia. Un alt demers exegetic ni-l prezintă convingător pe intemperatul Petru M. Haş din Arad. Sînt aceştia şi alţii ca ei inşi din provincie, ceea ce ar explica pînă la un punct ne luarea lor în seamă deşi sînt cel puţin tot atît de valoroşi precum cei din metropolă burduşiţi cu premiile şi atenţiile cronicarilor literari, în măsura în care astfel de indivizi mai există! Dar nu identitatea de domiciliu este explicaţia existenţei lor în penumbră, cît o anumită psihologie retractilă, de inşi care preferă să nu se pună în evidenţă cu orice preţ. Pentru că din aceeaşi categorie descrisă în aceste pagini face parte şi poeta în totul remarcabilă Lucia Negoiţă, o bucureşteancă a cărei poezie este comentată în carte, cum bucureştean, fie şi doar prin adopţie, este şi Vladimir Udrescu. Prin grija cu care îi identifică şi cum le comentează operele putem spune că îşi manifestează apartenenţa la o aceeaşi familie, nu ca mod al poeticii, ci doar ca situare în atenţia criticii literare. El fiind, în pofida aparenţelor, mai degrabă un răzvrătit radical, unul care decît să se conformeze rigorilor ideologice sau modelor practicate în epocă de cei mulţi a preferat să nu publice poezie. Personalitate cu un profil acut, colţuros, sarcastic în fondul său dar nu agresiv, în totul un ins al adversităţilor.

Relativ recent din punctul de vedere al apariţiilor editoriale, ca estetică Vladimir Udrescu face parte dintr-o tipologie care trebuie descrisă pentru ca astfel să-i înţelegem poezia, tipologie  din perspectiva căreia putem constata cît de sinistră lighioană mai e şi omul, căci aşa sînt toţi oamenii, fiecare dintre noi, unul faţă de celălalt. Cel puţin acesta pare a fi punctul de vedere al mizantropului. Iar mizantropi există într-o tot atît de mare măsură pe cît există şi optimiştii şi umaniştii. Cît şi neutrii, căldiceii, indiferenţii, cei amorfi. Şi, cu deosebire, aceasta e important, că nu e o atitudine mai îndreptăţită decît alta. Iar din aceste trei poziţii decurg şi tipologiile prezenţei omului în memoria lumii aşa cum este ea vădită în arte. Mizantropiei i se asociază organic refuzul vieţii, întrucît ea este chiar astfel cum este. De exemplu, suprarealismul exprimă în primul rînd inacceptarea condiţiei în temniţa căreia ne este dat să vieţuim. Unul dintre marii poeţi, prevestind ceea ce îi va urma, a şi exclamat terific: Anywhere out of the word! Oriunde într-altă parte numai nu în lumea aceasta în care am fost blestemaţi să trăim. Orgolioasă la maximum, opera de artă, prin excelenţă enigmatică, se retranşează în incomprehensibil, mîndră ca a devenit de neînţeles. Pare că ar spune ceva dar nu transmite nimic, nimic noţional, nu ceva de translat în limbajul comun al oamenilor. A se purifica de orice atingere cu ceea ce este omenesc, a nu admite în opera de artă nimic din materialitatea lumii, a identifica o pură abstracţie totuşi artistică, aceasta este pentru mizantropi ambiţia. Şi toate acestea utilizînd totuşi resursele acestui univers de pămînt: culorile lui, sunetele acestuia, cuvintele, însă expurgate de toată realitatea vieţii. Să fii al lumii şi totuşi să te exilezi în afara ei, să evadezi din ea. Inclusiv din poezie. Să stai definitiv în marginea ei.

Ca poet, Vladimir Udrescu este autor al numai două plachete de versuri: scot cavaleria, 33 de poeme cavalereşti, Brumar, Timişoara, MMIX; şi peste un an: dolor, Brumar, Timişoara, MMX; reunite apoi în colecţia Opera omnia, poezie contemporană, de la TipoMoldova, cu titlul îmblînzitorul de lumini, Iaşi, 2013. Să ne apropiem de acele publicaţii poetice pentru a deosebi cîteva dintre caracteristice lor.

Pentru a descrie suprarealismul translucid care face originalitatea poetului nostru să pornim la drum de la constatare că tipul acesta artistic presupune o combinaţie în care intră nu doar o sensibilitate ultragiată în grad maxim ci şi inteligenţa pusă în evidenţă de umorul negru mai mult sau mai puţin disimulat, ironia, zeflemeaua ca formă a inacceptanţei lumii. Ironia, sarcasmul, revolta nu numai împotriva lumii ci şi a propriei fiinţe şi a modurilor poetice consacrate, ceea ce transpare din multe detalii ale apariţiilor sale editoriale chiar dacă la reeditarea în opera omnia unele sînt date deoparte. Aşa este cazul motto-urilor. Dacă Paul Valèry utilizează un vers al lui Pindar, transcris în greaca veche, sau Paul Celan unul al Marinei Ţvetaieva transcris cu litere chirilice chiar în limba rusă a originalului, sau Herman Melville punîndu-şi în fruntea romanului Moby-Dick o proliferare de citate, în diverse limbi, inclusiv în ebraică, atunci Vladimir Udrescu, ridiculizînd procedeul, dă un citat mai degrabă indiferent, dar în maghiară, şi un altul dintr-o porno-poetă stalinistă. Dar să trecem de aceste jocuri mai degrabă umoristice şi mai deloc filozofice şi să luă seama că lexemului cavalerie din titlul primei plachete i se propun două explicaţii: prima printr-o definiţie dintr-un dicţionar universal publicat în interbelic, iar a doua citîndu-se dintr-un poem al lui Henri Michaux. În cazul textului de dicţionar avem de-a face cu sensul prozaic, imediat, al cuvîntului. În mod semnificativ la polul opus, în al doilea caz, exploziv şi poetic prin excelenţă, înţelesurile cunosc o bulversare maximă, şocantă, ruptă de realitate sau care ne translatează într-o altă realitate, în una complet inedită. Aceasta, spre care deschide al doilea exemplu, e poezia, şi cu deosebire poezia cultivată de Vladimir Udrescu. Ca estetică, ea îşi are originea în secolul XIX, în tehnici lirice care instituie sintaxe inedite ale frumosului.

Cînd mă refer la acestea am în vedere faimoasa împerechere de cuvinte discordante a lui Isidore Ducasse cunoscut sub numele de Lautréamont care, într-al şaselea dintre faimoasele sale Cînturi ale lui Maldoror, descrie frumuseţea personajului Mervyl urcînd gradual comparaţiile pînă la a afirma că acela este frumos îndeosebi ca întîlnirea fortuită pe o masă de disecţie dintre o maşină de cusut şi o umbrelă. E o asociere insolită producătoare de stupoare, condiţie fundamentală a frumosului din artă după cum ne învaţă filozoful. Şi chiar mai mult de atît şi dincolo de acestea, pe drumul emancipării sale de orice conţinut explicit, poezia face un pas mai departe refuzînd relaţionarea cu lumea, suprimînd orice termen de referinţă, menţinîndu-se exclusiv la colaj, alăturare bizară şi inedită întotdeauna. Mai întîi a fost comparaţia: el este frumos precum…, apoi cordonul ombilical este tăiat şi rămîne doar al doilea termen al comparaţiei, să fluture gol în vidul a ceea ce este poetic. Rostul autorului în această desfăşurare de dicteu automat este unul fundamental. El trebuie să vegheze ca demersul artei sale să nu cadă niciodată în poncife, în prefabricate, în coerenţă, ameninţarea cărora trebuie exclusă, evitînd mereu tiparul realităţilor lumii. Mimesis da!, dar numai cu virtualul. Abia acum creaţia este radicală pentru că ea nu mai are nici o precedenţă în lumea făcută de Zeu.

Cunoscător şi al esteticii abatelui Henri Bremond, toate acestea le ştia foarte bine G. Călinescu care în finalul Cursului de poezie afirma: „Poetul ia atitudinea solemnă a unui om care spune ceva, dar nu spune nimic în termeni inteligibili.(…) …poezia este un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale (subl. G.C.).(…) …poeţii se joacă, făcînd ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decît nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii.” Nu ştiu un alt autor care să fi ilustrat teza călinesciană cu mai multă fidelitate şi adecvare decît a făcut-o Vladimir Udrescu în textele sale poetice. Exemple se pot da din poemele sale din oricare, de la început înspre sfîrşit sau de la mijloc sau de la sfîrşit spre început, toate sînt perfect şi egal edificatoare. Aici, aşa cum a spus criticul, nu conţinutul este important, ci doar tensiunea actului de a vrea să comunice, şi veghea pentru a exclude coerenţa, evitarea logicii – acest handicap congenital al omului.

Publicist, gazetar cu slujbă la stat o viaţă întreagă, Vladimir Udrescu este un familiar al cuvintelor în posesia abundentă a cărora fiind el le manevrează cu spectaculoasă dezinvoltură. Însă dacă în proză i se poate întîmpla ca luat de iureşul frazelor să alunece uneori peste goluri de gîndire, patetizînd în exces sau încrezîndu-se prea mult în expresivitatea lor, pe cînd îşi redactează ceea ce el numeşte poem, atunci îşi supraveghează sever, în forţă, ductul stilistic, precizia de contur a ceea ce scrie, dovedind în mînuirea lor o precizie de ceasornicar, de orfevrier. Utilizează un lexic neutru, mai degrabă livid, nu rural ci întotdeauna citadin, intelectual fără ostentaţie, neologistic la zi. Marea lui performanţă ţine de modul în care intercalează în text abstracţiunile, conceptele chiar, pe care personificîndu-le le îngroapă în carnalitatea poemului. Şi mai presus de toate stă veghea poetului, veghea fantastică pentru ca nici un clişeu lexical, nici o inerţie a cuvintelor să nu se strecoare în poem. Performanţa din acest punct de vedere este totală.

Marea şansă a lui Vladimir Udrescu a fost că cenzura, securitatea, regimul comunist l-au oprit de la a publica ceea ce scria ca poet. Altminteri ar fi trebuit să se sinucidă destul de timpuriu ca altădată Urmuz. Fiindcă, poezia aceasta fiind într-atît de gratuită, de inutilă, nu îmi imaginez o producţie abundentă de astfel de poeme perfecte în felul lor. Şi care, aşa cum le pretindea G. Călinescu, nu comunică nimic, dar sînt poezii în mod radical!

Revista indexata EBSCO