Mar 20, 2017

Posted by in Istorie literara

Paul NISTOR – România comunistă în relațiile internaționale

 

Istoria comunismului românesc va rămîne pentru mult timp o atracţie atît în interiorul breslei istoricilor, cît şi în afara ei. Deşi după anul 2000, cînd începe o mai serioasă valorificare a arhivelor, s-a scris mult şi curajos, studiul comunismului românesc este de-abia la începuturi şi e departe de a fi epuizat subiectele „grele”. Perioada 1945-1989 poate fi abordată din diferite unghiuri , mai toate incitante, de la istoria PCR la profilul liderilor de partid ( sau de stat), de la politica economică la cea culturală sau educaţională.

În acest mare tablou, un loc aparte e ocupat de politica externă a regimului comunist român. Mulţi dintre cei cu care au fost  contemporani cu ea şi au urmărit directa ei desfăşurare au trăit cu impresia, lasată moştenire şi generaţiilor post-comuniste, că acesta era un domeniu „altfel” al României lui Dej şi Ceauşescu, un loc unde se dezvolta un fenomen cu care se puteau mîndri, care făcea notă discordantă cu vremurile gri ale politicii interne. „Detaşarea” politicii externe de celelalte componente ale strategiei regimului venea însă mai degrabă ca simplă percepţie, efect al mentalităţilor, miturilor şi aşteptărilor pe care le avea poporul în acel moment, decît în urma vreunei tactici elaborate cu grijă în laboratoarele nomenklaturii de la Bucureşti. Tenta ei antisovietică, precum şi extinderea acţiunilor şi intereselor româneşti pe mai multe continente, i-au flatat pe români. În fapt, naţional-comunismul s-a străduit să se manifeste  coerent în mai multe domenii, luînd poziţii precaute nu doar faţă de URSS şi Tratatul de la Varşovia, ci şi faţă de cultura rusă/sovietică, istoria de tip sovietic şi politica economică dictată de CAER. Aşa cum sugera John Lewis Gaddis, un „patriarh” al istoriei Războiului Rece, e posibil ca ceea ce păruse pentru contemporani a fi fapte de o importanţă capitală, „va arăta cu siguranţă altfel, cînd va fi privit prin binoclul unui viitor îndepărtat”[i].

Războiul Rece s-a desfăşurat într-un mediu strategic  diferit faţă de epocile anterioare. Nu doar existenţa bombei atomice, a echilibrului terorii şi a disputei ideologice globale au fost decisive. Împărţirea lumii în sfere de influenţă ale unor superputeri extraeuropene, i-au adus pe europeni în situaţia de a avea puţine posibilităţi pentru a influenţa viitorul propriu[ii].  După expresia lui Martin McCauley, ţările se aflau între o pace ratată şi un război nedeclarat[iii]. Primul antidot a fost acela al constituirii unor alianţe politice şi militare care au rămas valabile decenii şi care au influenţat apoi decisiv atitudinea şi comportamentul statelor[iv]. În acest context internaţional, România a început să evolueze timid, timorată de vasalitatea faţă de URSS. Totuşi, orice s-ar spune, politica externă a Bucureştiului a reuşit treptat să aducă României un prestigiu nesperat în lume, în timpul Războiului Rece, şi să producă chiar ataşamentul faţă de regim al unor intelectuali sau români greu de convins. Plecată din neant şi total neprofesionistă, obedientă Moscovei în anii 40-50 ai secolului trecut, diplomaţia României a reuşit să trezească admiraţie chiar la ea acasă, începînd cu ultima perioadă a lui Dej. Încet-încet, mesajele Ministerului de Externe român au devenit din ce în ce mai puţin ideologice şi mai mult pragmatice, de multe ori subordonate economicului şi ideii de autonomie în lagărul socialist. Totuşi, de la început pînă la final, în discursul românesc de politică externă se pot regăsi referiri clare la socialism şi valorile lui, semn că raportarea la această idee rămînea, totuşi, coloana vertebrală a gîndirii româneşti de politică externă, indiferent de extravaganţele şi alianţele vremelnice ale lui Nicolae Ceauşescu.

Anii comunismului şi anii 90 ne-au lăsat foarte multe întrebări şi foarte multe ipoteze de lucru. Istoria recentă a avut influenţa ei şi martorii direcţi au transmis istoricilor din generaţiile postdecembriste anumite teme centrale, din relaţiile internaţionale ale Republicii Populare Române, ce trebuiau cu predilecţie elucidate. Obsedante au fost cîteva direcţii: relaţiile României cu URSS şi China, relaţiile cu vecinii, comportamentul românesc în timpul anumitor crize (Ungaria – 1956, Israel -1967, Primăvara de la Praga – 1968). Presiunea pe aceste subiecte a fost mare şi cercetătorii domeniului au coborît în  detalii, pentru a configura un punct de pornire pentru studiul relaţiilor externe ale României comuniste.

Treptat, însă, generaţiile mai noi s-au eliberat de atracţia temelor de provenienţă „estică” şi au diversificat paleta preocupărilor ştiinţifice. Astfel, legăturile României cu SUA şi Franţa, cu Occidentul în general, poziţia faţă de Israel şi palestinieni, analizele privind atitudinea României la ONU, studiile despre epurarea Ministerului Afacerilor Străine în anii 40, chestiuni de propagandă externă şi jocurile politice ale lui Nicolae Ceauşescu la nivel global, toate au completat ceea ce începuse ca o poveste cu aură misterioasă în anii 90. Deschiderea extraordinară a arhivelor (Arhivele Naţionale ale Românie şi Arhivele Diplomatice ale MAE), mai ales după 2007-2010, a permis un acces nelimitat şi direct la documente de o mare importanţă. Cu toate acestea, datorită numărului redus de istorici preocupaţi de subiect, direcţii mari au rămas încă neabordate: relaţiile României cu lumea arabă, relaţiile cu Africa, legăturile cu statele comuniste mai mici din afara Europei, relaţiile externe ale PCR.

Întrebările care au fost ridicate în anii 90 au rămas valabile şi azi. Unele au căpătat răspuns, altele nu. S-a plecat la drum cu mai multe ipoteze de lucru, au fost urmărite cu predilecţie anumite piste, uneori se intuia cam ce putea oferi materialul arhivistic, în alte situaţii cercetătorii s-au găsit în faţa unor noutăţi neaşteptate. Pentru început, nimeni nu şi-a pus problema devoalării în întregime a detaliilor privind poliitca externă a României comuniste. Volumul documentelor din arhivele româneşti şi străine este extrem de mare, pentru o epocă în care mijloacele tehnice permiteau transmiterea către minister şi oficiile diplomatice a unor telegrame şi rapoarte lungi. Probabil vor trece decenii pînă cînd istoricii români vor acoperi cea mai mare parte a acestor surse primare.

Tocmai de aceea, începutul a fost reprezentat de probleme punctuale: cît de supusă Moscovei era diplomaţia Bucureştiului, cînd au început mişcările pentru o autonomie românească, cînd s-a trecut de la un aparat diplomatic diletant la unul profesionist, cine a decis marea strategie de politică românească în timpul Războiului Rece, cît de fidel era Ceauşescu Kremlinului şi cît de sincer în relaţiile cu Vestul, ce rol a jucat România în disputa arabo-israeliană, cît de aproape s-a aflat România lui Ceauşescu de o invazie sovietică? Aceste teme erau foarte atractive pentru acel moment şi păreau a fi principalii piloni pe care se putea aşeza studiul relaţiilor internaţionale ale RPR. A trebuit să se înceapă de aici, să se ajungă la răspunsuri măcar parţiale, ca mai apoi să se poată trece la cercetarea fenomenelor, relaţiilor şi evenimentelor mai puţin atractive şi impresionante din politica externă a României comuniste, dar care erau la fel de importante ca şi problemele ridicate la începuturi.

Astăzi se cunoaşte că diplomaţia românească a suferit o metamorfoză brutală din momentul venirii la putere a PCR, iar oameni lipsiţi de pregătire, cu puţine clase de şcoală şi necunoscători de limbi străine, dar fideli partidului, au „primenit” masiv cadrele vechiului Minister al Afacerilor Străine, începînd cu 1947. O oarecare reprofesionalizare se petrece începînd cu anii 60, deşi persistă încă numeroşi funcţionari angajaţi la începuturile republicii. Deoarece nu mai beneficia de serviciile vechiului corp diplomatic, atît de experimentat, politica externă a României republicane a fost inexistentă în originalitatea ei, mai bine de un deceniu, aceasta fiind înlocuită cu obedienţa aproape totală faţă de diplomaţia sovietică (de exemplu, în statele occidentale, exista obligaţia românilor de a raporta şi a cere sfaturi de la ambasadele sovietice). Abia la finalul anilor 50, Gheorghiu Dej şi Ion Gheorghe Maurer (ministru de externe, apoi premier) au pus bazele, punct cu punct, a ceea ce mai tîrziu a devenit o politică externă autonomă, ba chiar pe alocuri…opusă Moscovei. Ceauşescu a fost doar moştenitorul acestei strategii de deschidere către Vest şi de echilibru între superputeri. Miniştrii de externe renumiţi în epocă, precum Corneliu Mănescu, George Macovescu sau Ştefan Andrei, arareori se ridicau dincolo de statutul de simpli executanţi ai unor decizii de partid, la care nu aveau acces.

De multe ori, mai importantă decît Ministerul Afacerilor Externe se dovedea a fi Secţia externă a PCR, care trasa direcţii „corecte” politic pentru diplomaţia republicii. De altfel, disputa dintre diplomaţi şi ideologi s-a văzut frecvent în deceniile comuniste şi, de multe ori, ea se va traduce în diferenţele existente între politica externă a Ministerului şi relaţiile internaţionale ale Partidului. Cu toată alura lui de rebel, Nicolae Ceauşescu a păstrat suficiente carcateristici socialiste ale politicii externe (relaţii strînse cu partide comuniste şi muncitoreşti din întreaga lume, sprijin financiar pentru mişcările de eliberare naţională din lumea a treia, legături cu statele în curs de dezvoltare, cochetarea cu eurocomunismul, relaţii strînse cu comunismul asiatic etc.). Istoricul Cezar Stanciu consideră că mişcările internaţionale ale lui Nicolae Ceauşescu erau menite să asigure o anume independenţă faţă de URSS, credibilitate în lumea occidentală, diluarea influenţei Moscovei în spaţiul Estic şi mai puţin o îndepărtare reală de socialism[v]. Există diverse interpretări ale acestei direcţii pentru care a optat România. Dar indiferent dacă ea a fost decisă în cheia naţional-comunismului (Jean François Soulet[vi]), sub presiunea ameninţărilor economice şi politice venite în special din Est, sau în cheia leninismului romantic (Emanuel Copilaş[vii]), care nu dorea să accepte constrîngerile impuse de leninismul sistemic, în favoarea statu-quo-ului, această strategie a tins întodeauna să facă din România o putere medie luată în seamă, cu cert statut de independenţă.

În stadiul actual, doar s-a ridicat voalul de pe cîteva probleme mai fierbinţi, care erau reprezentative pentru orientările externe ale României comuniste. Dar grosul detaliilor aşteaptă să fie dezvăluit. Şi dacă „marile” întrebări par să fi fost măcar parţial elucidate, puzderia de mici teme care ies la iveală din documente va ţine treaz interesul pentru această parte a istoriei comunismului românesc. Propaganda externă a Bucureştiului, reţelele de „spionaj” construite de diplomaţi, infiltrarea comunităţilor româneşti din afara graniţelor, implicarea României în „medierea” unor conflicte ale Războilui Rece, cursa pentru obţinerea de tehnologie occidentală şi trimiterea în Vest a unor oameni „speciali”, camuflaţi în profesionişti din toate domeniile… sînt doar unele dintre liniile de cercetare ce se deschid în faţă.

Sursele istorice necesare  descifrării politicii externe româneşti în timpul Războiului Rece sînt multiple. Cele principale, ca şi în alte cazuri, sînt documentele de arhivă, presa vremii şi memoriile. În România, Arhivele Naţionale ale României şi Arhivele Diplomatice ale MAE deţin documente ale PCR şi MAE, referitoare la politica externă şi modalităţile de aplicare ale acesteia, în timpul lui Dej şi Ceauşescu. Dacă arhivele de partid sînt mai sintetice şi cuprind analize mai condensate, documentele întocmite de centrala MAE şi de oficiile diplomatice ale României sînt foarte numeroase, adeseori neînseriate, neîndosariate şi amalgamate, însă gata de a oferi date noi şi savuroase cercetătorilor, pe multe decenii de acum înainte. Arhivele străine au fost rar  utilizate de cei care au studiat domeniul, deşi avem o foarte mare nevoie să exploatăm şi această „mină de aur”. În acest stadiu, însă, condiţionările financiare îi împiedică pe istoricii români să facă stagii serioase de documentare în capitalele străine. Odată scoase la iveală, aceste documente din Est sau Vest ar putea  furniza surprize mari, nu atît de percepţie a politicii externe a lui Ceauşescu şi Dej, cît  de încadrare în marele tabloul al vremii. Controversatele cărţi ale lui Larry Watts (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…, Cei dintîi vor fi cei din urmă. România şi sfîrşitul Războiului Rece), cu un semn de întrebare asupra bazelor documentare, indică faptul că pe seama a ceea ce găsim în alte părţi avem şanse să obţinem şi alte chei de descifrare a jocului României în arena globală.

În ceea ce priveşte memoriile, cele externe pot fi procurate cu un anume efort (Truman, Eisenhower, Acheson, Kennan, Dean Rusk, Nixon, Molotov, Dobrînin, Hruşciov, Gromîko) şi pot fi surse importante pentru completarea cercetărilor româneşti. Dacă nu întotdeauna găsim acolo date consistente despre România, oricum ne putem face o părere din caracterizările Estului. În ţară, deja foşti lideri comunişti, implicaţi la nivel înalt în politica statului şi a PCR (Brucan, Corneliu Mănescu, Maurer, Ştefan Andrei, Niculescu-Mizil, Mircea Maliţa), au oferit interviuri şi memorii în care caută să explice acţiunile lor personale, precum şi politica oficială a regimului. Dar atenţie (!), mulţi dintre ei îşi „cosmetizează” amintirile, au interpretări deliberat tendenţioase sau trec în uitare alte detalii. Au făcut aceasta pentru a-şi salva prezentul, în anii 90, dar şi pentru a construi o imagine favorabilă în faţa istoriei şi a generaţiilor viitoare. De exemplu, este cazul lui Silviu Brucan, care afirmă în Generaţia irosită: memorii că el îşi dorise, chiar imediat după revoluţia din Ungaria (1956), desovietizare şi destalinizare în România şi că a acţionat apoi în acest sens[viii].  În mare, însă, memoriile citite cu atenţie şi precauţie, coroborate şi cu alte surse, aduc clarificări importante la poziţia oficială adoptată de stat şi partid.

Să amintim şi cîteva lucrări care au configurat acest domeniu şi au pus bazele redescoperiri şi reinterpretării activităţilor internaţionale ale RPR/RSR. Ele au apărut după anul 2000, odată cu deschiderea reală a arhivelor către istorici. Cezar Stanciu s-a dovedit a fi cel mai prolific cercetător care a abordat politica externă comunistă, lansînd lucrări bine documentate: Devotaţi Kremlinului. Alinierea politicii externe româneşti la cea sovietică în anii 50, Frăţia socialistă, Războiul nervilor. Dispute Ceauşescu-Brejnev, Nicolae Ceauşescu şi mişcarea comunistă internaţională (1967-1976). Pentru unii istorici, preferinţele geopolitice au contat. Astfel, Mihai Croitor a abordat legăturile României comuniste cu Estul ( România şi conflictul sovieto-chinez (1956-1971), Triunghiul suspiciunii: Gheorghiu-Dej, Hruşciov şi Tito 1954-1964), în timp ce Paul Nistor a fost interesat de politica României pe relaţia Vest (Înfruntînd Vestul. PCR, România lui Dej şi politica americană de îngrădire a comunismului, Admiterea României comuniste în ONU). Importante contribuţii vin de la Dan Cătănuş (Între Beijing şi Moscova. România şi conflictul sovieto-chinez), Cristina Păiuşan-Nuică (Relaţii româno-israeliene 1948-1978), Mioara Anton (Ieşirea din cerc: politica externă a regimului Gheorghiu – Dej), Cristina Nedelcu (Politica României faţă de problema palestiniană 1948-1979), Liviu Ţăranu (România în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), Petru Opriş ( România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia), Dan Mîţă (Relaţii franco-române în perioada 1964-1968). Deşi nu sînt axate pe diplomaţie, un rol solid pentru clarificarea domeniului au şi lucrările lui Emanuel Copilaş (Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaţionale a comunismului românesc 1948-1989) şi Liviu Ţîrău (Între Washington şi Moscova: Politicile de securitate naţională ale SUA şi URSS şi impactul lor asupra României 1945-1965).

În general, aceste lucrări de istoria relaţiilor internaţionale reflectă stadiul incipient al cercetărilor şi nu au alura unor analize foarte complexe, aşa cum se pot face pe alte perioade din istoria României. De multe ori, ele se bazează cu precădere pe arhive româneşti, fiind insuficiente completările cu arhive străine, presă străină şi literatură din Est sau Vest. Chiar şi aşa, însă, înaintarea pe acest subiect este extraordinară. Simpla recuperare evenimenţială, raportată la documente şi nu la speculaţii şi la memorialistică, şi lansarea unor prime concluzii şi teorii asupra temei indică progresul enorm care s-a făcut în ultimii 15 ani. Acumulările se vor produce treptat şi, probabil, în anii care vor veni vom asista nu doar la scoaterea la lumină a documentele din arhivele româneşti, ci şi la accesarea arhivelor străine. Pînă atunci e foarte important ca pe baza lucrurilor care se ştiu deja, să fie formulate ipoteze de lucru şi metode adecvate în analiza politicii externe a  României comuniste.

 

[i] John Lewis Gaddis, Războiul Rece, Bucureşti,  Editura Rao, 2005, p. 336.

[ii] Ibidem, p. 35.

[iii] Martin McCauley, Rusia, America şi Războiul Rece 1949-1991, Iaşi, Polirom, 1991, p. 9.

[iv] Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 1998, p. 336.

[v] Cezar Stanciu, Nicolae Ceauşescu şi mişcarea comunistă internaţională (1967-1976), Tîrgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2014, p. 409-410.

[vi] Jean- Franҫois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste, Iaşi, Polirom, p. 157.

[vii] Emanuel Copilaş, Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaţionale a comunismului românesc 1948-1989, Iaşi, Institutul European, 2012, p. 548.

[viii] Silviu Brucan, Generaţia irosită: memorii, Bucureşti, Editura Teşu, 2012, p. 101-102.

Revista indexata EBSCO