Mar 20, 2017

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Caragiale și „Cartea-de-Boierie a unui neam”

 

        – 165 ani de la naştere – 

     Într-o epistolă de răspuns adresată lui C.C. Datculescu, directorul „Gazetei Săteanului”, care îi solicitase colaborarea, Caragiale făcea această surprinzătoare mărturisire: „Nu mi-este drag condeiul, crede-mă; ba chiar dimpotrivă. E o unealtă cu care n-am făcut nici o dată ceva cum se cade pentru lumea mea, dar cu care mi-am făcut totdeauna mie însumi mare necaz şi multă pagubă”.

Dacă l-am crede, ar trebui să ne întrebăm: oare ce anume avea în vedere Caragiale cînd afirma că, scriind, şi-a făcut necaz şi pagubă?! E greu de răspuns la o astfel de întrebare. Ceea ce ştim cu certitudine este că scrisul îi solicita un enorm efort. Caragiale putea fi şi chiar era inspirat, dar nu spontan, ci laborios, adică un meşteşugar trudnic de mare fineţe. Să ne amintim ce îi spunea lui Octavian Goga: „Ca în toate, şi în literatură se cere, se pretinde cinste profesională, un prestigiu de atelier… Ce crezi tu în cîte ape m-am scăldat cu Hanul lui Mînjoală?… Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor… Iacă, numai punctuaţia… Cîţi nu înţeleg că interpunctuaţia e gesticularea gîndirii… Vezi, pe mine mă frămîntă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrînesc, ştiţi cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi Moş Virgulă”. Ceea ce, între altele, ne poate duce cu gîndul la o confesiune a lui Cioran. Autorul Tratatului de descompunere mărturisea că i-ar fi plăcut să trăiască într-o lume în care se poate muri pentru o virgulă. Referindu-se la stilul lui Mihail Sadoveanu, în conferinţa de la Academia Română prilejuită de a 80-a aniversare a creatorului Crengii de aur, G. Călinescu observa că în proza sadoveniană virgulele cîntă şi ele, iar punctele aşteaptă risipirea ecourilor… Pentru Caragiale, virgula este o baghetă magică.

Nu fără o orgolioasă umilinţă, Moş Virgulă se considera meşteşugar, dar şi „publicist român”. Fapt e că nu discrimina niciun gen. De la cel mai efemer text, dacă putem vorbi de efemeritate cînd e vorba de scrisul lui Caragiale, pînă la capodopera dramatică sau epică îşi muia peniţa în aceeaşi cerneală inconfundabilă. Era publicist, inclusiv în accepţia cea mai comună a termenului. Spirit oral, cu o putere de observaţie a vieţii  monstruoasă („Văz enorm şi simţ monstruos!”), amator de calambur şi anecdotă, îi  plăcea să trăiască în tumultul social, zîmbind batjocoritor şi trist ori de cîte ori impostura şi prostia fudulă se etalau nestingherite, Caragiale avea gazetăria în sînge. Credea în puterea cuvîntului tipărit şi era convins că presa reprezintă „sentinela neadormită a opiniei publice”. Un Caragiale retras sau indiferent la ceea ce se petrece în jurul său şi în lumea largă e de neimaginat. El este prin excelenţă un mare curios, un mare setos de news şi un combatant. Declara cu prefăcută candoare că nu pricepe ideile mai subtile, mai abstracte, că nu înţelege lucrurile savante şi că el „gîndeşte băbeşte”. Altfel spus, nu ar avea vocaţia speculaţiei abstracte şi exerciţiul metafizicii. Am încercat uneori să-mi imaginez un dialog – la vreo televiziune sau la Ateneu – între Caragiale şi filozofii noştri de azi. Ce spectacol! Iar fiindcă veni vorba, trebuie remarcat că autorul Momentelor are cultul şi cultura dialogului. Pentru el a monologa în pagina de gazetă, a nu-l implica în „dezbatere” pe cititor ori pe ascultător e ca şi cum, ca actor, ar fi jucat într-o sală goală. Şi ce putea fi mai frustrant şi chiar mai angoasant pentru Caragiale decît o sală goală?!

Ca meşteşugar al condeiului, două sînt obsesiile lui Caragiale: Cititorul şi Gramatica. În acest caz acestea chiar trebuie ortografiate cu majusculă. Limba română – „cu care veacuri s-a hrănit sufletul unui întreg neam de oameni” –  era regatul său cel mai scump, un regat pe care numai Eminescu, Creangă, Arghezi sau Nichita Stănescu l-au mai stăpînit cu atîta forţă şi atît de fecund. Neabătîndu-se cu nimic de la spiritul ei cel mai adînc, ridicînd limbajul periferic la culmile artei, el e dintre cei puţini care ne-au rafinat limba, ameliorîndu-i, aşa-zicînd, structura sintactică şi conferindu-i „frumuseţi şi preţuri noi”. Considerîndu-l pe Caragiale cel mai naţional scriitor român – grecul nostru naţional, cum l-a numit un critic –, Mihail Ralea va fi avut în vedere şi această virtute a creatorului „Scrisorii pierdute”. Sînt posibile multe apropieri între Caragiale şi, de pildă, Tudor Arghezi. Dacă despre Arghezi s-a spus că are geniul limbii, despre Caragiale s-ar putea spune că are geniul gramaticii.

Faţă de talent, Nenea Iancu are un  sentiment aproape mistic. Micul său tratat despre talent intitulat „Cîteva păreri”, apărut în 1896, conţine memorabila şi, în consecinţă, mult citata frază: „Toţi sîntem iritabili; expresivi sînt numai unii”. Or, avea să decreteze Călinescu mai tîrziu: atît exişti, cît exprimi! Pare că marele  critic l-ar fi avut în vedere în primul rînd pe Caragiale atunci cînd afirma că, contrar simţului comun, talent înseamnă suferinţă.

Să ne mai reamintim cum răspundea Caragiale, în 1910, la o anchetă a revistei „Luceafărul” de la Sibiu privind poporanismul: „La nici una dintre cele trei întrebări pe care dv. îmi faceţi deosebita onoare a mi le pune, nu mă simt în stare a răspunde, fiindcă, drept să spun, cîtetrele sînt prea înalte pentru înţelegerea mea. Totuşi, pe departe, atîta parcă pot pricepe, că ar fi vorba aci de arta literară. Vă rog, dar, binevoiţi a-mi permite să dau, cu această ocaziune, prin preţiosul dv. organ de publicitate, o povaţă bătrînească tinerilor literaţi români – nu tutulor, numai acelora care n-au talent din născare: să caute, dacă se mai poate să-l găsească, că doar nu-i vrun lucru aşa de mare; iar dacă nu l-or găsi, să se lase de meşteşug: că dacă n-ai talent, toate, toate sînt… degeaba”.

Din publicistica lui Caragiale lipsesc durităţile de limbaj. Chiar şi acolo unde, folosite cu măiestrie şi pe deplin justificat, genul le presupune şi le impune, pe Caragiale nu-l „prind”. Îl „prind” umorul, ironia, sarcasmul. O dovadă elocventă este şi celebrul pamflet „Din primăvară pînă-n toamnă. Cîteva note”, în care revolta şi durerea autoexilatului la Berlin faţă de ceea ce se întîmpla în ţară fac ca textul să capete accente tari, usturătoare, dar la un nivel pe care l-aş numi de-a dreptul pudic: „Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale… În publicistica românească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exibiţiuni se numesc «scene înălţătoare». Toată lumea a plîns, miniştri de ieri, deputaţi, senatori, publicişti, reporteri şi tribune publice; şi-n faţa lumii acesteia atît de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strîns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn spălînd cu lacrimi fierbinţi tot trecutul – care ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de pînă ieri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decît «trădător de neam», iar acesta pe acela «fiul lui Belzebut». Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de pînă ieri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim”.

Nu mai puţin grăitoare privind stilul pamfletar al lui Caragiale e şi această simplă notă de gazetă: „Ni se spune – dăm însă ştirea sub toată rezerva – că în curînd va apărea un ziar umoristic intitulat Scandalul. Un confrate din capitală, anunţînd apariţiunea Scandalului, zice că la viitorul organ va colabora penele cele mai bine reputate. Din parte-ne putem adăuga că, în cazul cînd aceste pene va fi într-adevăr bine reputate şi cînd redactorii va avea stăruinţă, este multe posibilităţi ca Scandalul să fie mai bun decît toate ziarele umoristice cîte afostără pîn-acum. În tot cazul, va fi nişte scandaluri gramaticale cum nu mai este altele”.

Dintre toate complexele pe care le poate avea cineva care scrie în limba română, fie că e vorba de un articol de ziar sau de un roman-fluviu, complexul Caragiale ar trebui să fie cel mai chinuitor, dar şi cel mai catalizator. Ceea ce îi scria el de la Berlin – cu numai patru luni înainte de a muri – unui prieten din ţară este cu atît mai tulburător şi mai convocant astăzi, cînd limba română e violată, terfelită în toate fiţuicile, de la toate tribunele şi pe toate canalele: „Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română. Fie-n veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de boierie  a unui neam călit la focul atîtor încercări de pierzanie”.

Revista indexata EBSCO