Mar 20, 2017

Posted by in Istorie literara

Elena VULCĂNESCU – Eminescu și Iorga(II)

Prezenţă singulară, [„Moş Iosif”][1] este gândit în perioada studiilor universitare, alături de proiectul „Decebal” şi de poezia „Pustnicul” (1874). Ispita cursurilor de filosofie ale lui Eminescu cum şi dintr-un snobism exegetic, interpretările crochiului [„Moş Iosif”] extrapolează în dauna realaţionării cu momentul biografic şi intenţiile confesive ale autorului. Reluat în context familial [„La curtea cuconului Vasile Creangă”], Moş Iosif este fratele mai mare al boierului, autoritatea religioasă, morală şi instituţională, pesonaj-simbol al desfiinţării mănăstirilor bucovinene, cu efectul masivelor emigrări spre Moldova. Documentele de familie din ediţia Gh. Ungureanu identifică pe bunicul patern Vasile Iuraşcu în Lista cerută de Isprăvnicia Sucevei în aprilie 1830, născut la Dolhasca, în vârstă de 50 de ani, din tată Iov, stolnic şi vechil la Joldeşti, moşia lui Iordachi Balş, fără a stăpâni nimică[2]. Tatăl Iov, nume călugăresc, evacuat, revine acasă, pe moşia Cananăilor, la Dolhasca, unde în 1780 se naşte Vasile Iuraşcu. În 1779, se născuse viitorul postelnic Constantin Cananău (sameş al Mitropoliei şi rudă a mitropolitului Veniamin), fiul lui Iordachi Cananău de la Dolhasca, familie protectoare a viitorului stolnic Vasile Iuraşcu pe care îl şi însoară cu Paraschiva[3].

Conacul de la Joldeşti, proprietatea lui Iordache Balş, în folosinţa tinerei familii Iuraşcu, din marşrutul trupelor ruse spre Bulgaria,era şi gvartir pentru generali sau ofiţeri din ştabul armiei[4].

Moşul Iosif care ni se arată drept strămoşul nepoţilor călugări şi măicuţe Iuraşcu, tocmai izgonit din mănăstire, se aciuează la conacul fratelui boier moldovean bogat şi mărinimos, în care cei mai mulţi dintre istoriografi identifică pe Iordache Balş de la Dumbrăveni şi mai puţini, dar cu susţinere documentară, pe Iordachi Cananău de la Dolhasca. Aproape bătrânul călugăr Iosif pare, mai degrabă, derutat decât mulţumit de manifestarea exterioară a monadelor, căci armonia prestabilită creată de dumnezeul monadei supreme era grav avariată, drept care îi socoteşte bolnavi pe aceia care contraziceau Biblia. Sistema cosmică rămâne în grija studentului filosof şi narator din pana căruia eremitul capătă chip şi un fond lăuntric, poate susţinut de „Povestea magului…” şi îngroşat de Euthanasius, dar în cazul de faţă tutelaţi de atotputernicia lui Dumnezeu.

Anterioară prozei [„La curtea Cuconului Vasile Creangă”], evident şi antimasonică, figura Moşului Iosif se tipizează într-un context îmblânzit patriarhal de un sămănătorism tolstoian şi de o genială intuiţie a doctrinarului Iorga. Iosif era Solomon al curţii frăţâne-său, cunoaşterea pravilelor i-ar fi deschis oricând un loc în divan, dar ceea ce străfulgeră icoana bunicului Vasile Iuraşcu, cel care face legătura între Dolhasca boierilor Cananău şi Joldeştii Bălşenilor, este nealterata puritate perfect cambrată tradiţiei patriarhale care acredita credinţei capacitatea rezolvării problemelor sociale, îndeosebi a celor agrare. Ţinea şi de foame!, si-apoi, Moşul era harnic, se mulţumeşte cu puţin, citeşte mult, la lumânare, căci masa cioplită de el era doldora de cărţi.

Apropierea familiei Iuraşcu de cele sfinte nu a fost numai una spirituală, atâţia au slujit instituţia şi au nevoit între ziduri mănăstireşti, iar mama Raluca îşi avea propria biserică lângă casă. Este suficient să ne gândim la unchii călugăriţi ai Poetului, mai ales, la Iachint Iuraşcu (3 dec. 1819-27 aug. 1886), pe care Eminescu l-a cunoscut foarte bine, care n-au împărtăşit smerenia curată a Moşului Iosif, ca să înţelegem că fragmentele evocatoare ale tânărului narator sunt declanşate de imperative mărturisitoare.

Armoniosul întru sentimentul religios şi cel politic, moşul Iancu-Iachint, prins în reţeaua de vârf a vieţii monahale româneşti, trebuie să fi influenţat orientarea nepotului anilor 1869-’70. Dar tânărul se rafinează în detrimentul instituţiilor, mănăstirile se deşertau de greci şi alt val înviora, dinspre Apus, căci nu există Rubicon fără complicitatea unei oboseli colective.

 

***

Plecata jalobă din 24 martie 1832 a stolnicului Vasile Iuraşcu către cinstita Epitropie a învăţăturii publice pentru aşezarea fiului Iancu (călugărit Iachint) cu lăcuinţa şi hrana în gimnaziu, este aprobată de mitropolitul Veniamin printr-o apăsată recomandare către aga Gh. Asachi, directorul şcolilor naţionale, chiar de va fi împlinit numerul, tot feliul de iconomie spre încăperea şi acestuia…[5]

Sinuoasa carieră a tânărului Iancu Iuraşcu, trecut şi prin milităria lui Cuza, avea să se împlinească la Mitropolie, unde şi începuse, căci aici îşi făcuse ucenicia din copilărie, atestat ieromonah din 1835 (n. 1819)[6]. Întreaga istorie literară îl ştie de arhimandritul Iachift Iuraşcu, dar lămurit arhimandrit al mănăstirii Socola îl numeşte doar Octav Botez[7], ale cărui mărturii sunt preluate selectiv. Rămâne umbra bărbatului zdravăn, boem şi lumeţ, completează nepotul Matei, dedublat, în rasa călugărească doar la oraş, borurile largi ale pălăriei de panama şi, mai ales, poza de nobil din naştere, în trăsura cu patru cai înaintaşi. Pasionat vânător, cu toate cele în dotare, puşcă, prepelicari şi copoi, îşi moştenea tatăl, cu care, altfel, nu prea semăna.

Documentele ediţiei Gh. Ungureanu îndesesc biografia nestatornicului călugăr cu informaţii doveditoare ale permanentei susţineri din partea Mitropoliei la cel mai înalt nivel. Înrudirea mitropolitului Veniamin cu Cananăii, postelnicul Costache Cananău, sameş al Mitropoliei şi bănuit frate patern al stolnicului Vasile Iuraşcu transmit lui Iachint nu numai aerele nobiliare dar şi protecţia următorilor mitropoliţi.

În cazul activităţii de iconom al Mitropoliei şi arhimandrit al mănăstirii, Ion Roşu[8] devine lapidar şi sentenţios, citând din scrisoarea lui Matei către Octav Botez, cum că unchiul Iancu-Iachint n-a fost stariţ, a fost arhimandrit la Socola[9]. Documentul 75 şi, mai ales, notele[10] care îl succed impun referiri la obiectul activităţii de i(-e)conom al ogrăzii Mitropoliei pe care numai ediţia Gh. Ungureanu le oferă. Econom este sinonimul învechit pentru administrator, în sens larg, al unei instituţii, al averii cuiva; stareţul, sinonim cu egumen, conduce o mănăstire, i se mai spune şi arhimandrit, dar titlul poate onora şi pe alţi călugări cu funcţii înalte pe lângă o episcopie.

Dacă nu a fost stariţ al mănăstirii Socola unde era călugăr, Iachint este arhimandrit la Socola, economul Socolei, cu vie, prisăci şi moşii. N-ar fi de mirare să fi fost un timp şi stareţ, că prea era supărată Raluca pentru îndepărtarea de călugărie, ceea ce îi îngăduia o combinaţie cvasifamilială din care a rezultat şi un fecior. A fost mulţi ani econom la Mitropolie[11] şi Mitropolia avea o avere foarte mare în moşii, dugheni, crâşme, la care se adăugau sumele de bani ce le primea de la mănăstirile şi schiturile în subordine[12]. Drumurile de control şi colectare justifică şi trăsura cu cei patru cai înaintaşi, pe care în 1843 o vinde pe 213 lei. Atât de uzată, se plânge arhimandritul, drept care se adresează cinstitului Comitet al Mitropoliei pentru aprobarea sumei de 745,20 lei cât să cuprindă condeiul de 950,20 lei, costul celei noi. Rezoluţia favorabilă precizează şi fondul – articulul cheltuielilor mărunte – din care se vor plăti arătaţii bani[13].

Rezistă la Mitropolie, unde tot el avea în grijă pivniţa, alimentele pentru masa mitropolitului cât şi trapezei, în ciuda greutăţilor, a uzurii şi a reclamaţiilor, până în 20 octombrie 1867 când se transferă pentru următorii 18 ani, superior (îngrijitor) la biserica Aroneanu, unde înlocuia pe faimosul Popa Duhu (Isaia Teodorescu). Reclamaţiile nu contenesc, întrucât nu trecea pe la biserică nici să ducă salariile. Locuia departe de Iaşi, în cătunul Găneşti, comuna Buznea la moşioara lui, şi adesea era văzut în Iaşi la Ştefan Mandrea, zis fiul său, care mai preluase din sarcini.

Cine mai ştie astăzi că legendarul ieromonah Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu fusese profesor şi inspector în Seminaria Socolei pe vremea lui Iachint Iuraşcu, de acolo retras la Mănăstirea Neamţ, profesor la Şcoala Domnească pe vremea stareţului Neonil, apoi revizor al Şcoalelor mănăstireşti ce urmau a se deschide prin sate, proiect guvernamental scăzut de mitropolitul cel nou Sofronie Miclesu dispreţuitor luminii[14]…Arhimandrit al mănăstirii Aron-vodă, Isaia Teodorescu cerea în 10 iunie 1864 noului mitropolit Calinic Miclescu înfiinţarea unei şcoli săteşti în satul Aroneanu, la care el însuşi să fie profesor, cu observaţia că Seminarul primea elevi nepregătiţi şi cu precizarea că guvernul hărăzise toată averea Mănăstirii Aron-vodă numai pentru şcoală…[15] Din 12 mai 1864, prin Adresa Nr. 1654 a Mitropoliei către Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice se cerea numirea definitivă a arhimandritului Isaia Teodorescu în funcţia de rector al Seminarului de la Socola.[16]

Era vremea reformelor lui Cuza şi momentul desprinderii lui Iachint de Mitropolie, cam după secularizare, cum punctează Matei Eminescu către Octav Botez. Optsprezece ani a slujit ca îngrijitor la Mănăstirea Aroneanu, nu mai era tânăr (n. 1819), dar locuia la Găneşti, comuna Buznea, plasa Cârligătura, mai aproape de Târgul-Frumos decât de Iaşi, sub dealul Budeanul de unde coborâse pe la 1849 vechiul sat Draga renumit prin două crâşme cu nume glumeţe, Dorul-în Deal şi Draga-în Vale, şi o mănăstire de călugări.[17]

Când venea la Iaşi, chemat de datorie! mănăstirea lui Aron Vodă de pe malul Ciricului îi părea şi mai îndepărtată. Fusese închinată, apoi metoh al Patriarhiei din Constantinopol la care învăţase şi Dimitrie Cantemir. Iachint pica la mănăstire după evacuarea călugărilor greci din decembrie 1863, care nu plecau cu mâna goală. Până în 1885, întregul complex monahal, ridicat (în 1594) de fiu pe temeliile tatălui Alex. Lăpuşneanul, nu mai avea decât biserica, fără gard[18].

Pe Ştefan Mandrea, singurul fiu ştiut al arhimandritului Iachint Iuraşcu, tatăl şi l-a ţinut aproape. Lista profesorilor şi a obiectelor predate la Seminarul Socola din 10 iunie 1857, după nume sonore cum Filaret Stavropoleos, Neofit Scriban sau Ioan Bobulescu, se încheie cu cei doi paradositorii de musichie,dintre care primul este slugeriul Ştefan Mandrea.[19]

Testamentul lui Iachint Iuraşcu trebuie să fi fost o lectură de mare interes, dar Gh. Ungureanu pare că s-a abţinut…, el, colaboratorii care fac să apară cartea sau cine mai ştie cine… Mai rele decât astmul, jalbele îl determină pe Iachint la ultimul transfer. În ultimele luni de viaţă, funcţionează ca superior la mănăstirea Coşula, judeţul Botoşani, post vacant prin deces, din 16 martie 1886. În 9 iunie, Ministerul îi recunoaşte numirea, în 5 iulie se inventariază averea mănăstirii şi cere o anchetă. Totul era o ruină. Pe ferestre intrau cucuveicile. Chiliile adăposteau bolnavi pelagroşi.

Preţioasa arhivă a mănăstirii supravieţuise în aşteptarea neobositului Istoric. Sosea pe un bogat omăt de Novembre al lui 1908, dincolo de Cristeşi şi de râpa Miletinului, pe dealul cu ziduri de cărămidă roşie, încă întregi, în frânturi de un zigzag[20] specific mănăstirilor Domnilor mari din secolul al XVI-lea. Sub straturi de tencuială, ochiul flămând ghiceşte zugrăvelile pe fond albastru ale meşterilor lui Petru Rareş. Broderia florală dăltuită în cadrul icoanelor confirmă inscripţia din piatră cu duct gotic pomenind pe Matiaş Vistiernicul lui Petru Rareş din prima domnie şi anul săvârşirii 1535.            Dar minunea sfântului lăcaş sunt volumele noi şi vechi până la Grigorie Roşca mitropolitul rudă şi duhovnic al lui Petru Rareş, ce e drept, nu de la cărturarii de aici, ci de la aceia ai marilor mănăstiri bucovinene…, aduse în refugiul forţat al secularizării. Astfel, mâna dumnezeiască a cuprins din nou cartea de banală înfăţişare, pentru ca străfulgerarea, trebuie să fi fost o zguduitură cosmică!, să-l încredinţeze că era traducerea integrală a lui Herodot[21].

În 1909 o şi tipăreşte[22]. Prefaţa cărţii legate cu totul în piele, lămureşte în foaia de titlu: prescrisă de Ion feciorul lui Tuduri blănariu din Botoşani de pi alta a dumnealui Vasili Pogor în anul 1816, în zilile Domniei Mării Sale Scarlat Alexandru Calimah Vv. Nota din subsolul primei pagini a manuscrisului lui Vasile Pogor-poetul menţionează pe Ianachi Buzilă Logofătul care plăteşte unui necunoscut ca să-i copieze izvodul cel vechi moldovenesc, în 1746, Iulie 2, în vremea lui Ioan Mavrocordat Vv care va fi păstrat o parte din biblioteca fratelui său Constantin, cărţi domneşti printre care şi izvodul vechi moldovenesc, periplu continuat de Ştefan S. Gorovei în „Circulaţia – Herodotului – de la Coşula” cu pertinente explicaţii genealogice[23]. Pe oameni îi cunoşti călcându-le pragul, acolo în matca de miracole botoşăneană.

Îmi pare un privilegiu să-l citeşti pe Herodot în limba vie moldovenească din vremea lui Vasile Lupu. Cu Herodot resimţi legendarul ca pe un abis priincios, pe vremea lui nici sfinţenia nu devenise o ştiinţă exactă. Muzele en titre asigură priceperea în suflet a orientalilor, din dorul infinitei înlănţuiri şi, peste toate, balsamul unei moralităţi de o incredibilă actualitate. Preţul femeii creşte din caratele frumuseţii şi din mândreţea pruncilor, admirabil ascendent civilizator faţă cu varvarismul!, dar scade la nivelul ironizării când greşeala ei este dovedit conştientă. În amândouă ipostazele, bărbatul îşi doreşte să-i fie alături în momentele de îndoială, pe care le şi provoacă, asemenea lui Paris sau lui Candavlis, amândoi amendaţi. A jăcui mueri, fapt de oameni nedrepţi, a cerca certare şi a sili, lucru nebunesc, dar a le jăcui cu socotinţă…, să nu vrea ele, nu le-ar fi jăcuit[24]. Vinovăţia pe din două a celei îndrăgostite are efecte la fel de dramatice ca gogomănia lui Candavlis care îi arată sfetnicului cât de frumoasă era fimeea lui goală”.

 

***

În noaptea de 26-27 august 1886, se stinge lacomul de viaţă şi norocosul de muncă Iancu-Jachint Iuraşcu, bărbatul zdravăn şi frumos, dar rotunjit de trai bun, ca toţi arhimandriţii… A fost unchiul matern al Poetului, i-a cunoscut gloria şi prăbuşirea. Nu ştim să fi întins o mână cuiva din familie, dar ştim că până pe la 49 de ani avea de unde. Păstratele lui jalbe răsuflă şi azi de zvâcnet vijelios greu strunit de cuvenita smerenie condescendentă. Mă întreb cât îi va fi semănat ilustrul nepot şi dacă vor fi existat scrisori între ei. În ultima jalbă păstrată, din 18 aprilie 1886, cerea Coşula, motivând starea şi bătrâneţea ce-i silesc apropierea de familia şi rudele din judeţul Botoşani[25].

Toată viaţa bătuse la uşi cunoscute, deschise în numele misteriosului strămoş cu succesori bine înfipţi, încât fostul episcop al Dunării de Jos din 1879, botoşăneanul Iosif Gheorghian (20 august 1829 – 23 ianuarie 1909), devenit în 1886 Mitropolit Primat, în succesiunea mitropoliţilor Sofronie şi Calinic Miclescu, nu-l putea refuza. Format la Mănăstirea Burdujeni, cu studii la Academia Mihăileană din Iaşi şi la Sorbona, fostul diacon la Capela română din Paris era fratele politicianului liberal de Iaşi, prefect şi ministru, Vasile Gheorghian (1843 – 1901) şi al Sofiei, măritată cu nepotul baronului Ioan Crâstea, cu trei băieţi dintre care doi îşi zic Gheorghian. Se vede că şi Eminescu trebuia scuturat de neamul Crî(-i)ste(-a), dar pentru Moşul Iachint superior la Coşula era ultimul favor.

Întors în ţară la începutul lui aprilie 1884, Eminescu hotăra să locuiască la Iaşi. Argumentele deciziei să-l fi inclus şi pe unchiul arhimandrit? Sigur este că în căutarea poetului vedic, tânărul Eminescu a trecut prin chilia călugărului, a zăbovit în pielea lui, titlul nuvelei „Sărmanul Dionis” îl victimizează, dar proza de tinereţe avea de transmis mesaje, studentul devenise o persoană socială cu aplecări politice, din 1869 era membru al Societăţii România şi al Societăţii literare şi ştiinţifice din Viena care în 1871 se unesc, an în care devine şi membru al Junimii. Dacă Dionis are în vedere pe primul episcop al Parisului de la Notre-Dame, o splendidă legendă în reprezentare statuară cefaloforă, cu capul pe tipsia palmei, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul de pe iconostasul Mănăstirii Durău, atunci vecia eroului domină spiritual puterea care-l ucide. Cealaltă semnificaţie, a pierderii capului celui îndrăgostit de femeia captivă iremediabil în lanţurile căsniciei, aceasta da, îl poate face sărman, în sensul subtil ironic eminescian.

Proza de tinereţe demonstrează că pentru poet este obligatorie contopirea cu viaţa, cu istoria şi filosofia. Din recolta de învăţătură, din memorii, iubire şi poezie, El aspira la treapta supremă a iniţierii al cărei prototip, model de eroism, cinste şi virtute, eroul „Ramyanei”, conduce spre „Avesta” şi profetul persan Zarathustra. Idealul visului de poet îndrăgostit este să se măsoare cu însuşi Rama. Căutarea stăruitoare a trecutului iluminează pe strămoşul mitic de prin vremea lui Alexandru cel Bun, deloc de ignorat că bătrânul arhimandrit şi unchi se întoarce acasă, la Coşula, mănăstirea ridicată de Matei Coşulvei, vistiernicul lui Petru Rareş, şi în jurul căreia se ctitoresc cele douăsprezece comune ale plasei Coşula din sudul judeţului Botoşani, adunate între Jijia şi Siret şi dintre care nu lipsesc proprietăţile fraţilor Cristeşti, Orăşenii foşti ai familiei Eminovici, Delenii Ghiculeştilor, Flămânzii Başoteştilor (cu Schitul Baloşeştilor) sau Horodiştea de Hârlău (aparţinea ţinutului Botoşani), moşie dăruită de Grigore Ghica cel Bătrân marelui pitar Cârste dovedit de Sever Zotta drept protopărintele familiei Hurmuzachi şi dania, moşia lor de baştină până la noua întemeiere de la Cernauca bucovineană[26].

Ataşându-li-se, înşiruindu-se visului cetăţii, asemenea călugărului Dan, suflet şi pană călătoare în nemărginirile istoriei, înapoia vremurilor, Iorga îşi urmează străbunica, pe Năculeasa, soţia vornicului Iordachi Drăghici, până în epoca lui Gheorghe Ştefan, iar pe Arghiropolenii bunicului George, continuatori ai Mavrocordaţilor, suind prin femei, până la Alexandru cel Bun.[27] Din memorialistica lui Iorga, umbra lui Eminescu, poate şi pentru că alesese să renască din sine, răsare în propria oglindă, dintr-o vorbă, vibrant, într-o uşoară zbatere, sau ca o simplă reacţie de a explicita, mai erou decât victimă. Este umbra pe care şi-o revendică, marginile ei se întind spre îndepărtările lumii şi dezmărginirea este de esenţă divină. O singură dată imaginea se tulbură, într-un timp când încă nu-l cunoscuse decât prin legenda nenorocirii lui şi prin apariţia deodată lângă Hotel Traian a trupului îngroşat şi greu de mers, a feţei bugete de pe care smulgea furios orice urmă de mustaţă…[28]. Era în 1886, dar ne-a trebuit timp ca să-l înţelegem, continuă Iorga. Memoriile recuperează adevăruri abia întrezărite în anii studiilor universitare ieşene, fără să fi ajuns atunci la atât de folositoarea cunoaştere a articolelor din „Curierul de Iaşi” ori din „Timpul”, genială risipă de suflet, o întreagă doctrină naţionalistă[29]. Geniala revelaţie că Eminescu avea să fie mereu mai mare înlocuia întunecimile cu adevărurile diurne ale operei.

Nici în deplina maturitate a redactării „Memoriilor”, Iorga nu pare vindecat de dorul Eminului, cum pe amândoi, nimic n-a fost să-i vindece de sine. Se zice că Iorga nu a fost niciodată tânăr, poate că tocmai acea bătrâneţe structurală să revendice umbra Poetului ca pe o revanşă a golului tineresc. Amândurora, Călinescu le identifică magia fascinaţiei, dar farmecul sfânt, dureros de dulce al iubirii nu ştim să-l fi trăit decât Poetul! Iorga pare dezlegat de dragostea lumească, poate că încheiase capitolul întâii tinereţi, dar gândul, poate şi dorul îl conduc spre un periplu al erotismului european[30], de pe vremile când femeia sta în umbră, trecut prin adoraţia pentru Fecioară, până la religia dragostei. Iorga recunoaşte că adoraţia a trecut asupra femeii, că sufletul ei e sfânt ca rugăciunea şi că la ea află poetul mângâiere… Gândindu-l pe Eminescu la 1889, creatorul major al idilei româneşti, în viziunea lui Iorga, presimte complexitatea şi bizareria unui psihism capabil să combine pe Schopenhauer cu adoraţia pasională a unui tip de femeie mai presus de fire, într-un cadru natural-fantastic inspirat de Hoffman sau Uhland, în preaplinul imaginativ al Vedelor, tocmai dezgropate de învăţaţii Germaniei, şi combinate cu quietismul Budiştilor încredinţaţi de balsamul liniştii fără patimi… La 18 ani şi în huietul lui 1889, Iorga ridică primul în istoria noastră literară soclul statuii pentru cuplu. Atât de tumultuos că orice virginitate înceta în preajma lui, Eminescu găseşte în Veronica sufletul pur, dornic de vis şi de nefericire ce se încumetă la povara pe care o presimte. În curentul poetic de adoraţie a iubirii, Iorga identifică pe iubita şi Muza lui Eminescu: a săruta urma paşilor lui e un procedeu cu desăvârşire religios, punând într-o lumină de sfinţenie pe iubit.

Peste aproape şase decenii, Călinescu preia ideea curentului de adieri narcisice, dar jefuieşte Muza de medalii: Făptura reală a poetei nu are ce căuta în iţele existenţei lui Eminescu, fiindcă femeia nu trăieşte prin viaţa ei proprie, ci prin procesul de transfigurare pasională a iubirii. Veronica este numai o cristalizare a modului erotic al lui Eminescu, fără să fie singura…[31]

Transmisă la cald, sub semnul demonicei reîntregiri a cuplului Eminescu-Veronica, act de maximă frenezie împotriva inerţiei vieţuirii temporale, concluzia tânărului Iorga îşi asumă cuprinderea în clipă a întregului secol al XIX-lea: „Trăim în vremi de dragoste şi idolul veacului e iubirea[32], singurul sentiment neperisabil… Piteşte Iorga în amurgul veacului şi clipa iubirii lui nepovestite ?!

 

***

Dulăi ai îndepărtării, umbrele, după budism singura realitate a fenomenelor, încheagă destinul într-o carte a viselor, viaţa o infinită înşiruire, timpul şi spaţiul aventuri ale minţii, clipa de fericire o sărutare cât să ajungi pe Lună… Numai Poetul ajunge, cu fata în braţe, căci iubirea îl umple de geniu şi de noua putere a levitaţiei.

Rama îmbătrânise în preoţie, rămăsese blând şi grav, biruise pe druidesele sângeroase, epidemii şi sacrificări omeneşti, i se spunea Pacificatorul inspirat, călătorise în toată Sciţia veche, fiii hiperboreenilor ridicau acum pretutindeni uimitoare menhire strămoşilor, semnul că religia tocmai începea şi deviza lui răsuna ca un tunet aducător de ploaie curată: În numele strămoşilor, opreşte-te! Aspira la cunoaşterea divină, învăţătorul său era geniul divin, Inteligenţa Divină care îl trimite să dăruiască bărbatului Făclia focului sacru şi femeii Cupa Vieţii şi a Iubirii. Rama nu cunoscuse iubirea până la druidesa domesticită în soţie radioasă, oferindu-i odată cu beţia dragostei coroana lumii pământene. Gata să îngenuncheze, îşi aude învăţătorul profeţind abandonul său şi moartea femeii, ca să înţeleagă prăpastia dintre dăruirea completă şi inevitabila despărţire. Din iubire supremă, eliberează femeia. Cu barba înecată în lacrimi, bătrânul rege al timpului şi al spaţiului îşi întoarce faţa spre pădure, singura nădejde a mântuirii. Interzisese sclavia şi crima, dar corolarul civilizator al marelui iniţiat a fost înnobilarea femeii, până atunci sclavă sau magiciană furibundă, ucigaşă din răzbunare împotriva bărbatului. Rama o înălţa preoteasă a căminului, invocând în duetul rugăciunii sufletul Strămoşilor. Când alege să rămână aproape de cer, roagă femeii doar neuitarea. Tulburată de ecoul chemărilor, pădurea nu-l mântuie, ci îi grăbeşte retragerea pe muntele sfânt.

Testamentul Marelui Strămoş păstrează vie apa izvoarelor de bunătate şi frumuseţe a poveştilor lumii. Rama cere primul, cu vreo patru-cinci mii de ani înaintea Iisusului, să i se ascundă moartea… O blândă ţară a fanteziei proza memorialistică de tinereţe a lui Eminescu, în care visătorul zăboveşte, din care întâlnirea cu o mare amintire şi spovedania nu lipsesc. Din vioara în care sunt închise toate cântările, refrenul imnurilor vedice călătoreşte din veac în veac… Cerul este tatăl meu, el m-a zămislit/ Toţi cei din cer alcătuiesc familia mea./ Mama mea este întregul pământ[33].

Căderea din rai nu a fost pentru nimeni uşoară. Capătul iubirii pare şi al vieţii, dar trăieşte Rama revelaţia iniţierii Supreme pe care însuşi o declară în cunoaşterea Adevărului, câtă vreme refuză beţia dragostei? Se pare că da. Pământului, plutirea i-o face Adevărul;/ Iar cerul, doar prin Soare poate rămâne sus. („Cântec de nuntă”, Imnul X-85). Este învăţătura Marelui Strămoş. Peste două-trei milenii, odată cu autoritatea brahmanilor scade şi forţa magică a Somei, încât varianta lui Valmiki aduce întâmplări de familie, uneori nefericite din pricina neîncrederii de cuplu. Bănuiala că în captivitate Sita ar fi cedat ispitelor diavoleşti, provoacă pe Rama şi pe clevetitori. Femeia neprihănită trece proba focului pe când zeii mai puteau interveni. Eminescu înţelege şi îşi iartă iubita, dar, ca în vremurile lui Rama de acum trei milenii, lumea respectă aceeaşi lege a datoriei morale: Iartă, copila mea! Iartă-mi fiul – răsună glasul tatălui Dasaratha, coborât din ceruri – Iartă răul ce ţi l-a făcut; e numai pentru a păstra „dharma lumii”[34] şi numai astfel finalul „Luceafărului” devine credibil.

Eminescu urmează învăţăturile Marelui Iniţiat, lumea monahală a familiei îi deschide cărţile înţelepţilor, tinereţea năpădită de afectivitate se istoveşte sub domnia lucidităţii, trăirea provoacă ulceraţii, descoperirea vieţii face adoraţia ironică, megalomaniei mănăstireşti deşarte pretinde respectul singurătăţii de mag călător printre stele curate.

 

[1] Manuscrisul 2286, 2r-5r, cu completare f.3v;

[2] Gh. Ungureanu, “Documente…”, p. 21;

[3] Ibidem, p. 22;

[4] Ibidem, nota p. 16;

[5] Gh. Ungureanu, Op. cit., Documentul 16, p. 28;

[6] Ibidem, p. 92, notele Documentului 75;

[7]Omagiu lui Mihai Eminescu”, Buc., 1909. p. 207-208;

[8] Ion Roşu, „Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu”, 1989, p. 189;

[9] Ibidem, p. 188;

[10]Eminescu în documente de familie”, Idem, p. 92;

[11] Ibidem, p. 46;

[12] Ibidem, p. 92;

[13] Documentul 75, Ibidem;

[14] Documentul 92, în Gh. Ungureanu, „Ion Creangă Documente”, Buc., 1964, p. 105;

[15] Documentul 118, Ibidem, p. 133;

[16] Documentul 117, Ibidem, p. 132;

[17] I. Lahovari, „Dicţionarul Geografic al României”;

[18] Apud Viorel Erhan, „Mănăstiri şi biserici din oraşul Iaşi şi împrejurimi”, Iaşi, 2004, p. 122;

[19] Documentul 91, în „Ion Creangă Documente”, p. 104;

[20] N. Iorga, „Drumuri nouă după lucruri vechi”, în „Neamul românesc literar”, 1909, p. 206-207;

[21]N. Iorga, „O viaţă de om. Aşa cum a fost”, 1984, p. 252;

[22] Herodot, Traducere românească publicată după Manuscrisul găsit în Mănăstirea Coşula de N. Iorga, Vălenii-de-Munte, 1909; cf. ediţia facsimil, Artemis, Buc., 2003;

[23] Ştefan S. Gorovei, în „Arhiva Genealogică”, V(X), 1998, nr. 3-4, p. 155;

[24] Herodot, „Istorie d’intâi ce-i zice: Clio”. Op. cit, p. 4-6;

[25] Gh. Ungureanu, „Eminescu în documente de familie”, 1977, D. 321, p. 418;

[26] Sever Zolta, „Eudoxiu Hurmuzaki – Genealogia familiei Hurmuzaki…”, Arhiva Genealogică, An I, Nr. 9 şi 10, sept.-oct. 1912, p. 131 şi următoarele;

[27] N. Iorga, „O viaţă de om…”, p. 6;

[28] Ibidem, p. 86;

[29] Ibidem, p. 112;

[30] N. Iorga, “Iubirea în literatura modernă”, în Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, Tom I, 1889-1890, p. 512-525;

[31] G. Călinescu, „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Minerva, 1989, p. 227;

[32] N. Iorga, „Iubirea în literatura modernă”, p. 529;

[33] Apud, Eduard Schuré, „Marii iniţiaţi”, Buc., 1994, p. 44;

[34] Valmiki, “Ramayana” II, Buc., 1968, p. 272;

Revista indexata EBSCO