Mar 20, 2017

Posted by in Istorie literara

Gheorghe MOLDOVEANU – Cui îi e frică de Eminescu?…

 

În anul 2014 Napoca Star reedita cartea lui Alexandru Grama Mihail Eminescu. Studiu critic, sub îngrijirea exemplară a lui Ioan Chindriş şi a Niculinei Iacob, cărora li se datorează şi studiul introductiv Grama contra Eminescu şi Nota asupra ediţiei, extrem de riguroasă, de mare ajutor oricărui doritor să afle mai multe despre vremea apariţiei cărţii[1]. Atenţia cu care îngrijitorii ediţiei au lucrat este în acord cu credinţa că opinii ca cea a lui Grama „sînt parte integrantă din uriaşa exegeză care însoţeşte prin vreme opera eminesciană“(7)[2].

Profesor la Seminarul Teologic din Blaj, Alexandru Grama s-a făcut remarcat prin volumele privitoare la viaţa şi cultura religioasă şi prin înalta sa erudiţie, pusă în lumină şi de studiul critic despre Eminescu. S-au făcut mai multe speculaţii asupra cauzelor care l-ar fi determinat să scrie acest studiu de pe poziţiile de pe care a fost realizat. Trecînd peste speculaţii, ne vom opri la afirmaţia autorului din Prolog: „mult rău fac mai cu seamă tinerimei noastre, aceia cari pre un atare om îl espun ca pre un geniu (55).

Sarcina pe care şi-o asumă, deci, studiul este să probeze că Eminescu nu a fost un geniu şi pentru aceasta porneşte de la caracterizarea făcută de Titu Maiorescu Eminescu este un geniu cuprins de lumea ideală şi blazat în cuget“ (55), incompatibilă cu geniul. Primul enunţ al studiului este „Lumea ne arată doauă specii de genii: genii adevăraţi şi genii falşi“ (56). Şi pas cu pas autorul se străduieşte să probeze falsitatea afirmaţiei lui Maiorescu, comparîndu-l de fiecare dată pe Eminescu cu ilustre personalităţi ale culturii universale din antichitate pînă în vremea sa, întreaga vină pentru formarea imaginii deformate a poetului purtînd-o conducătorii Convorbirilor literare.

După opinia lui Alexandru Grama, colaborarea lui Eminescu la Convorbiri literare a marcat o cotitură importantă în evoluţia sa. Înainte de această colaborare Eminescu „era însufleţit de idei naţionale, ba chiar şi umanitare şi morale. Iubea România, îl durea de Bucovina, stima mult pre bărbaţii noştri mari şi ura mai cu seamă corupţiunea tinerimii, cum se poate vedea din poeziile publicate pre atunci în Familia“ (225). „De aici încolo, nicăiri, nici cea mai mică urmă de lucrurile ce-l însufleţeau mai înainte. România, Bucovina, Heliade, Alecsandri, Murăşanu, greaţa de junii corupţi au pierit din sufletul lui pentru totdeauna, ca şi cum s-ar fi scufundat în «Nirvană». […] Locul Bucovinei şi al României l-au ocupat Egipetul şi India, a lui Heliade şi ceialalţi – Schopenhauer şi Buda, iară aversiunii de junii corupţi l-a ocupat gugulirea senzualismului din Călin şi Cătălin“ (226).

Noii direcţii din poezia şi proza română despre care vorbise Maiorescu i se recunoaşte meritul: „a trebuit să se nască, ca să împiedice stagnarea şi dezvoltarea prea unilaterală a limbei şi a literaturei noastre“ (59), ceea ce probează acceptarea ideii de progres în literatură. Pentru Eminescu, însă, trecerea a fost defavorabilă; „se ferea de a manifesta în poeziile sale ceva foc şi însufleţire naţională, căci aşa ceva, după noaua direcţie ducea la barbarie“ (59), iar „cultul nemeritat şi periculos al lui Eminescu introdus de dînsa [noua direcţie] în publicul nostru“ este una din aberaţiile ei. „Tinerimea noastră, asmuţită şi îmbetată de atîtea laude grămădite pe capul lui Eminescu [„devenit poetul la modă, şi apoi e cunoscut ce putere căptivătoare deprinde moda în lume şi, mai cu seamă, asupra tinerimei“ (63)], începe a uita pre Mureşianu, Alecsandri şi Bolintineanu şi începe a se ocupa prea mult cu cetirea lui Eminescu, în detrimentul dezvoltării ei intelectuale, estetice şi morale“ (63).

Ideea influenţei nefaste asupra tineretului prin lipsa promovării idealurilor naţionale şi a încrederii în viitorul naţiunii se afirmă în repetate rînduri, pe tot parcursul cărţii: Eminescu, „în a cărui poezii nu se observă nice un foc de însufleţire naţională“ (90); „un pesimism însă sec, uscat, filosofic şi abstrus ca a lui Schopenhauer, cîntat de Eminescu, nu va deveni nicecînd o proprietatea naţională românească“ (89); „Dacă tinerimea română, sedusă astăzi aşa de tare cu cultul lui Eminescu, va imita în privinţa aceasta, atunci vom avea destui pesimişti, vedişti, egiptologi şi mai ştie Dumnezeu ce. Nu vom avea însă ce e lucru de căpetenie, nu vom avea – cu durere trebuie să zicem – români“ (110); „La iubire dezinteresată şi eroică de patrie şi naţione […] poeziile lui Eminescu nu sînt în stare a însufleţi pe nimeni, ma chiar, din contră, mult mai iute sînt în stare a produce un simţămînt contrar iubirii acesteia în inimile tinerimii“ (139); prin pesimismul propovăduit, poeziile lui Eminescu „sting în pieptul tinerimii orice foc şi orice însufleţire ideală“; „O tinerime fără de aceste [„o energie, un zel, o consonanţă şi o însufleţire pentru vîrtute cît se poate mai intensivă“] îngroapă în pieptul său tot venitorul nostru“ (148); „Se vor afla tineri destui cari, spre a ajunge şi ei acolo, vor începe, ca şi el, a urî lumea, pînă cînd încă nici nu o cunosc (230).

În anul apariţiei studiului, Al. Grama publica în foaia bisericii greco-catolice din Blaj, Unirea, articolul Tineri poeţi din clerul nostru, în care lua atitudine împotriva imitatorilor lui Eminescu, care „îşi iau de îndreptariu modele de acele cari nu numai că nu stau la baza creştinismului nostru pozitiv, ci cuprind idei cari sînt deplina negaţiune a creştinismului“ (11). Ideea lui Grama era în acord cu crezul gazetei: cultivarea conştiinţei naţionale româneşti, pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat. De pe această poziţie susţinea literatura angajată în această luptă. Literatura pesimistă a unui blazat nu era de ajutor, ci făcea stricăciune în rîndul tinerilor şi, mai grav, „o putea face şi în viitor“(241). Ca atare, spune Grama, „Mai bine nici o literatură decît o literatură carea să aibă atari urmări în tinerimea noastră“ (230). Ciudată concepţie la un bun cunoscător al literaturii universale.

Poziţia lui Alexandru Grama devine astfel, explicit, mai mult decît poziţia unei persoane; subscriem deci afirmaţiei din introducerea Grama contra Eminescu, conform căreia  studiul „nu este, de fapt, opera unui om, ci rezultanta unei ambianţe, a unei mentalităţi bine definite istoric“(13); „defăimarea de la Blaj nu este opera unei convingeri, ci a unor mentalităţi“ (42), care se străduiau să ţină sub control viaţa spirituală a Blajului.

Cît de mult a reuşit Al. Grama să influenţeze opinia ardelenilor în privinţa creaţiei eminesciene aflăm din aceeaşi introducere: reacţia a fost contrară celei aşteptate, cititorii descifrînd altfel mesajul eminescian, în care identificau adevărata însufleţire a ideii de patrie şi libertate. Într-o conferinţă susţinută la Cluj, în 1905, studentul Ioan Szabo observa că „pricina decepţionismului lui Eminescu e starea tristă a mediului social la noi românii, anomaliile societăţii burgheze şi starea patologică a ei“ (39). Această constatare nu devine demoralizatoare, ci mobilizatoare; „opera lui Eminescu e credinţa noastră“ (40); „zvîrliţi de-a curmezişul neînfrînatelor porniri ale marilor imperii […], numai un patriotism mai mare, mai dîrz decît al altor popoare ne-ar scăpa de pericolul ameninţător“ (41-42).

Printr-un ciudat joc al întîmplărilor, în 2002, anul cînd Alexandru Dobrescu începea să publice în volum scrierile detractorilor lui Eminescu[3], în publicaţia Flacăra, nr. 1-2, apărea articolul lui Horia Radu Patapievici Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, în care afirmă că „punerea lui Eminescu pe patul lui Procust al noului canon importat din «ţările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice (s.n.) e «politic incorect»“.

Folosind acelaşi instrument în operare, patul lui Procust, cei doi autori se contrazic, ajungînd, totuşi, la aceeaşi concluzie: „nimica, absolut nimica demn de imitat pentru tinerime“ (Grama, 241); „Eminescu nu ne mai poate apărea decît exasperant de învechit […]. Iar cultura românească din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decît să scape de tot ce «este învechit»“ (H.R. Patapievici). Pentru primul era prea nou şi nu-l putea accepta pentru că tulbura minţile tinerilor, care trebuia să rămînă în limitele tradiţiei şi ale cultivării valorilor naţionale; pentru celălalt este prea învechit, pentru că „azi nu se mai consideră interesant decît ce vine din zona anglo-saxonă“, iar la Eminescu tot ce e interesant e pur german.

În ambele cazuri reaua-credinţă este evidentă, iar reacţia publicului a fost, în ambele cazuri, contrară celei aşteptate. Şi nici nu putea fi altfel, cît timp, judecat după „patul lui Procust al noului canon importat din «ţările progresiste»“, se afirmă că „poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţămîntul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvîntului canon[4]. Nu ne plac canoanele, firesc, fiecare căutînd-şi personalitatea şi dramul de libertate, dar la o adică facem apel la ele, din nou firesc; de canoane nu ne putem lipsi, întreaga noastră evoluţie fiind determinată de canoane, modele, pentru care sau împotriva cărora ne canalizăm energia. Problema e că trebuie să fim conştienţi de valoarea  lor formativă sau deformatoare.

Judecînd cu obiectivitate, nu putem respinge afirmaţiile celor doi în totalitate; am face aceeaşi greşeală, de pe altă poziţie. H.R. Patapievici se doreşte om al timpului, mentor al tinerilor, pentru formarea lor euro-atlantică, iar atunci se simte obligat să extirpe ceea ce e românesc, cum o fac şi alţii[5]. Eminescu se voia al veacului copil, dar poziţiile celor doi sînt complet diferite, chiar opuse. În timp ce Eminescu dorea să altoiască spiritul european pe trunchiul românesc, ridicîndu-l la înălţimea visată, celălalt vrea abandonarea românescului, învechit, de condamnat. Două feluri de sincronizare. Fiecare vreme are ideile ei, iar judecarea acestora ca şi a susţinătorilor lor trebuie făcută prin raportare la vremea respectivă. Fiecare om poate greşi şi trebuie să-şi asume greşeala, cum însuşi Eminescu o spune: Greşind cu tine chiar iubesc greşeala: S-aduc cu tine mi-este toată fala. Opţiunea presupune analiză profundă, în dauna aparenţei, superficiale, cum o afirmă şi un proverb românesc: decît cu un prost la cîştig, mai bine cu un deştept la pierdere. Cîştigul poate fi doar pe termen scurt, transformîndu-se apoi în opusul său.

Nu putem să nu constatăm dramul de adevăr al lui H.R. Patapievici cînd afirmă că „ceva vetust, prost plasat, iremediabil înţepenit i-a caracterizat pe toţi [chiar toţi?!] admiratorii săi [ai lui Eminescu], care au produs texte, luări de poziţie ori oratorii oficiale cu ocazia unei aniversări care, mă tem, s-a transformat într-o comemorare“, dar asta nu e problema lui Eminescu. Pe de altă parte festivismul unor asemenea manifestări e în general înţepenit în cutume greu de înlăturat. Nu pornind de aici se poate contesta vreun atribut dobîndit de personalitatea lui Eminescu de-a lungul timpului, şi sînt destule, fiecare dorind să pună în evidenţă o particularitate sau alta, cu care putem fi sau nu de acord. Refuz însă să cred, îl provoc pe domnul Patapievici să demonstreze cu argumente culturale, nu politice, inactualitatea lui Eminescu. Ideea că tinerii trebuie să se formeze după alte canoane, substituibile val după val, dacă vor să aibă succes în lume (acasă face parte din lume, e spaţiul cel mai sigur al succesului de durată!) este păguboasă. Canoanele sînt emanaţii ale unor realităţi specifice, cu mentalităţi specifice şi aceasta e frumuseţea culturii, marea ei diversitate, nu numai de la un popor la altul, ci chiar la acelaşi popor de la o regiune la alta. Iar dacă vrem să cunoaştem „priza“ pe care o are Eminescu la români, să ne gîndim la Trebuiau să poarte un nume al lui Marin Sorescu, căruia putem să-i adăugăm cu uşurinţă pe alţii. Ne vom limita la cîteva versuri din ciclul Închinare la un altar al Paulei Romanescu, cu merite recunoscute şi în afara ţării, din moment ce e membră „de L’Académie Européenne des Sciences, des Lettres et des Arts“: Ai noştri tineri la New York învaţă/ Să-mpuşte francul nu să pună bomba,/ Apoi se plîng că le e dor de ciorba/ Cu leuştean din ţara dodoloaţă./ […] Sensul vorbei acasă nu le mai e ştiut,/ Ţărm le e rătăcirea la val necunoscut (Ai noştri tineri): Îţi mulţumesc, prealuminate domn,/ Al graiului român în care cresc/ Şi dor, şi plîns, şi cîntec omenesc,/ Spre-a dăinui în noi cît va dura/ Sub cerul lumilor ecou de stea (Închinare)…

 

 

 

[1] Prima ediţie, Mihailŭ Eminescu. Studiŭ criticŭ, Blaşiŭ, 1891, Tipografia Seminariului archidiecesanŭ, fără precizarea autorului, apărea în condiţiile cînd limba română în varianta literară încă suferea din cauza lipsei de unitate, iar în ortografie dispute între păreri şi sisteme era în plină desfăşurare, de aceea precizările privind normele de transcriere a textului erau mai mult decât utile.

[2] În paranteză se indică pagina din ediţia citată.

[3] Alexandru Dobrescu, Detractorii lui Eminescu, I, Ed. Junimea, 2002; II – III, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2006

[4] Influenţa unui vestit personaj din ,literatura română este evidentă: „Ce vreu eu, domnilor?… Un lucru foarte simplu! Libertatea absolută!… Să nu mai atîrne servitorii de stăpîni, copiii de părinţi, soldaţii de şefi… Vreu ca toţi bunii Români să se poată aduna cu miile cînd îi voi chema eu, fără a da de ştire guvernului. Vreu egalitatea perfectă!… Să nu mai fie săraci şi bogaţi, mici şi mari, slabi şi graşi, proşti şi cu cap, oameni şi vite… Vreu să imitez în ţara mea toate fazele revoluţiunii franceze, căci numai prin tulburare o naţiune se civilizează… Dar cine m-ascultă? Găsesc o oarbă opusăciune din partea unor strigoi, unor retrograzi ruginiţi […] (V. Alecsandri, Clevetici ultrademagogul, în Idem, Teatru, vol. I, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1927, p. 29). Nu am redus din text pentru a nu fi suspectat de rea-credinţă.

[5] „La Teatrul Marin Sorescu din Craiova dramaturgul Marin Sorescu nu este jucat, fiind considerat un autor clasat, de către agenţii de notorietate ai zilei“ (D.R. Popescu, Tudor Gheorghe, în „Pro Saeculum“, nr. 3-4/2016, p. 3.

Revista indexata EBSCO