Mar 20, 2017

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – George State – Crux

George State, după un lung stagiu de traducător, de îngrijitor de ediţii, de cititor de poezie în original, debutează tîrziu în urma unui concurs organizat de Editura Cartea Românească, în administrarea Polirom. Este vorba de cartea Crux, apărută anul trecut. George State este născut în 1979. Faptul că a ales să debuteze editorial atît de tîrziu (deşi se putea şi mai tîrziu, cazurile sunt celebre deja, cel puţin în literatura română) a ţinut de exigenţele poetului, pe care şi le-a arătat şi în traducerile şi ediţia definitivă din poezia lui Paul Celan. Lucru demn de apreciat, nu pe atît de mult pe cît l-am putea aprecia şi ca poet. Ca să-mi argumentez această afirmaţie o să dau doar două exemple, unul de editor şi altul de traducător, care, cel puţin cel de editor, şi-au orientat discursul poetic după modelele editate sau traduse; unul benefic, traducătorul, şi celălalt mai puţin favorabil poetului, care, deşi emulînd pe baza unor manuscrise ale unor poeţi optzecişti, nu şi-a depăşit modelele. Este vorba, în primul rînd de un editor celebru de la Cartea Românească şi anume Florin Mugur, a cărui poezie de la începutul anilor şaptezeci, pînă la intrarea în pîinea de editor, nu mai seamănă cîtuşi de puţin cu poezia ultimilor ani de apariţii editoriale semnate de el. Poezia lui s-a schimbat odată cu intrarea pe piaţă a poeţilor optzecişti, care, în special cei de la Cenaclul de luni, au trecut şi pe sub lentilele ochelarilor săi. Astfel influenţele de schimbare a paradigmei poetice propuse de optzecişti s-au făcut simţite şi în cărţile redactorului de la Cartea Românească. Nu într-atît cît să-i schimbe substanţa sau să-l propulseze alături de cele mai noi nume apărute în poezia noastră, care au intrat în atenţia criticii literare. Chestiunea a trecut neobservată atunci, dar se poate vedea acum cu ochiul liber, pentru cel care ar dori să facă şi o astfel de analiză. Aşa cum se poate vedea cu ochiul liber, dar de data aceasta în favoarea poetului, în cazul lui Mircea Ivănescu, care traducînd din poeţii britanici şi din  poezia americană, şi-a însuşit modalitatea narativă a poemelor, pe care o deţinea în fondul ei autentic, îmbunătăţindu-i prin discurs substanţa, impunîndu-se fără tăgadă ca unul dintre cei mai originali poeţi de la noi şi, evident, inimitabil, chiar dacă unii dintre douămiişti şi-au mulat poezia lor pe cea a maestrului lor tăinuit.

Şi acum revenind la poetul George State, care intră pe terenul alunecos al ultimelor promoţii poetice de la noi, milenariştii, douămiiştii, mizerabiliştii, autenticiştii, minimaliştii, ba chiar şi maximaliştii cum se categoriseşte liderul tuturor, nu neapărat că aşa a vrut el, dar cam aici l-a aşezat critica literară, şi anume Dan Sociu, tern în care poţi arunca şi primi mingea de oricare dintre congeneri fără să se observe că se loveşte cu reverul sau cu mînerul, ba chiar cu mîna sau uneori şi cu capul. George State nu intră în hora lor, ci îşi alege calea ochiului versat pe textele unui clasic confirmat şi reconfirmat, Paul Celan. Toată structura stilistică, simplificarea pînă la sterilitate a discursului, tropica dacă doriţi, maniera chiar, toate astea vin de la Paul Celan. Uneori chiar calchiază sintagme, texte, pe care le reconverteşte pe structura sa, făcîndu-i pe primii săi cititori – probabil în manuscris – Mihai Iovănel şi Bogdan-Alexandru Stănescu, care scriu pe coperta patru a cărţii – să-l aşeze din capul locului pe George State în afara curentului ultim din poezia noastră. El, poetul George State, se aşează singur în linia singulară a unui poet inconfundabil, care a creat o poezie memorabilă şi o manieră greu de uitat. Şi asta fără a epigoniza pe textele maestrului ales, nici măcar fără a emula, ci parcă cu asupra de măsură dorind să continue o poezie în care ideea şi elipticitatea fac textul un soi de bijuterie pe care nu o porţi la rever, ci o ţii în casete sterile şi bine încuiate în seifuri. Rareori umblă la ele pentru a le expune sub pază în diverse săli în care doar elita are acces. Nu ştiu ce succes mai au astfel de piese poetice, rare şi curăţate de toate impurităţile, lăsîndu-le în suma unor puţine cuvinte, care, chiar dacă par coduri ale unor trimiteri spre cerul celanian, rămîn suveniruri dintr-o călătorie în care n-ai putut coborî din celula ta închisă pentru a vedea splendorile peisajului, fie el şi astral.

George State îşi construieşte cartea pe trei paliere cel puţin ciudate în structura lor ideatică. Prima secţiune adună un număr de treizeci de ferpare. Şi chiar aşa se intitulează secţiunea, Ferpare. Care numai ferpare nu sunt. Mi-am adus aminte de cartea Cimitirul de maşini al lui Ion Stratan, care a adunat în sumarul ei anunţuri de la mica publicitate cu maşini puse la vînzare. Aici, în această secţiune a cărţii lui George State mă aşteptam să găsesc atmosfera din Cimitirul din Spoon River a lui Edgar Lee Master. Dar nu e aşa. Ci mai mult, chiar de la prima poezie, o trimitere la stilul Paul Celan: „Pe buze-nfloreşte ca-n cer/ Numele tău./ Sub limbă – nimic./ Gura se umple de crini./ De nespus, un geamăn/ Cuvînt loveşte în inimi./ Martie-n carne.” (p./7). Chiar şi aşa, în această secţiune a cărţii poezia se simte de la fragment la fragment, poetul e mai aproape nu numai de ascunzişurile cuvintelor, puţine, cîte sunt, dar de esenţa din cuvinte, poezia, pe care ştie să o facă prezentă: „În inimă-i beznă./ Singurătatea îşi face o casă acolo./ În ea locuieşte nimicul./ Noi stăm împreună afară./ Tu nu mai ai apăsare./ Timpul, amour-en-cage,/ Dă-n floare acum./ Nu sînge, nici umbră măcar, O adiere abia ai rămas –/ Te-ai putea înălţa cu trupul la cer.” (p.11).Propoziţiile poetice ale lui George State sunt pline de miez. Uneori verbul este eludat, se lasă ascuns în apozitive, cînd fraza se impune şi apare cîte un simulacru de naraţiune. „Meteorice, mute,/ Spectrale, sufluri,/ Respiraţii /vizibile,/ Ilizibile) refuză/ Realul, constelaţii/ De vorbe din viitor/ Migrează aici, / Mutilate.” (p. 29).. Poetul îşi defineşte oarecum maniera aşa: „ Orice/ Cuvînt e acum o cruzime./ (Vinovăţie, puritate./ Limbaj” (p.35.). Şi spre o anumită puritate se îndreaptă poezia lui George State, într-un  limbaj sec, condensat, ci ţine mai mult de vocabular decît de sintagmă sau limbaj poetic. Efortul lui de a face poezie din doar cîteva cuvinte încărcate de sens îi reuşeşte de cele mai multe ori şi-l îndepărtează de noul loc comun, de care poezia mai nouă, cea a tinerilor ce ies pe piaţă, s-a umplut şi dă-n afară.

Hybris, cea de a doua secţiune, propune şi o mai seacă formulă poetică decît cea pe care am văzut-o în prima parte a cărţii. Amestecul de limbi aglutinate în texte filiforme, deşi îmbogăţesc limbajul, face esenţa înţelegerii poeziei mai dificilă, mai absconsă. Poate chiar încifrată, ca într-un rebus fără definiţii, pe care trebuie să-l completezi doar cu intuiţiile tale: „Es ist Zeit daB/ Jasmine entbluhen/ În pîntece să/ Dea roadă/ Să roadă/ Nimicul/ Germenii gemenii/ Au fost extirpaţi.” (p. 39). Cuvinte cu aceeaşi formă şi înţelesuri diferite, aliteraţia, chiar dacă cu măiestrie folosite, nu ajută prea mult înţelegerii textului, descifrării mesajului. Dar atmosfera poetică rămîne, şi poate că doar atît a urmărit poetul. Iată şi efectul unui joc de felul acesta: „Candelă/ Arde iubirea/ Sfîrşirea vine/ Vie adie/ În carne ca-n /Cer cum un/ Cancer” (p. 41). Cuvîntul cer devine esenţă, cod, mesaj, efect. El este prezent mai peste tot aşa cum îl întîlnim şi în cărţile lui Paul Celan. Personajul Lazăr, care este liantul din ultima secţiune a cărţi, este anunţat chiar din această a doua parte, unde hybrisul face amestecul de înţelesuri să ascundă înţelesul esenţial: „Lazăr/ Un clopot/ Bate răzbate în/ Cord bîntuie/ Mîntuie/ Noch ein verfluchther/ Ianuar” (p. 43). Te duci cu gîndul aici atît la Bacovia, prin simplitate şi abscons, cît şi la Eminescu, din Rugăciune, prin rimele „bîntuie/mîntuie”.

Fragmentele din Lazăr, care se vrea, în fond, un poem, sunt ca nişte tropote, în sincope, în devălmăşie stilistică să spun aşa (Celan-State), încît ambiguitatea, necesară poeziei în sine este înlocuită cu un amestec ce devine uneori amalgam, incoerenţă, lipsă de finalitate poetică: „ Tone (a-/ Cer potor)/ De scîrbă de/ /Mors mihi munus/ Erit) scîrnă nă-/ Pustindu-se-asupra/ Mea izbucnez mă/ Izbesc doboară/ Omoară” (p.55). Un soi de delir verbal, ce te duce cu gîndul la sacul plin de cuvinte tăiate dintr-un ziar al lui Tristan Tzara, de care, totuşi părintele Dadaismului nu s-a folosit. Poetul ne lămureşte în final prin personajul Lazăr, care nu are nimic comun cu personajul biblic. „ (Nu nu nu se-ntîmplă/ În capul meu/ Doar doar retardare/ Toate-acestea-arătînd/ Izolare debilitate)” (p. 75). Aferim!

Peste toate aceste ciudăţenii de construcţie poetică, amestec de stiluri aduc la cea mai de sus elipticitate cartea Crux semnată de George State, care anunţă un poet fixat deja pe o line personală supusă unui reper clar.

Revista indexata EBSCO