Mar 20, 2017

Posted by in Ex libris

Lazăr POPESCU – O revenire spectaculoasă

 

Se întâmplă ceva în ultimele poeme ale lui Spiridon Popescu. Schimbări vizibile de tonalitate dar, într-o măsură anumită, şi de viziune. Modern, ludic, cu interogaţii şi scenarii argheziene, dialogând adesea în contradictoriu cu divinitatea, ţepos, ba chiar haiduc oarecum, unul nu doar autohton ci şi cu reflexe şi inflexiuni villoneşti, baladeşti, Spiridon Popescu cel actual, noul Spiridon Popescu sau – putem spune – ultimul Spiridon Popescu îşi descoperă o faţă gravă, o voce autumnală venind pe foarte bune coordonate, într-o poziţie de foarte bună factură din simbolismul francez. Şi nu e de mirare. În oraşul lui Brâncuşi, simboliştii au fost întotdeauna ţinuţi la maximă onoare şi totală apreciere.

Iată-l aşadar pe mai noul Spiridon într-un poem dedicat conjudeţeanului nostru Mircea Bârsilă şi intitulat Toamnă: „Toamna este anotimpul care ne aduce aminte că toate lucrurile din lume au o limită. Adică o moarte. Oricât de uituci am fi, nu putem uita, totuşi, cu câtă semeţie şi ignoranţă ne privea de la înălţimea ei, doar cu câteva luni în urmă, frunza de plop. Şi iată, azi călcăm cu picioarele pe ea.

Există o legendă care spune că, odată, demult, nişte zei plictisiţi de atâta şedere-n Olimp, s-au gândit să coboare puţin pe Pământ.

O întâmplare nefericită a făcut ca această coborâre să aibă loc tocmai când pe aici, pe la noi, se aşezase de-a binelea toamna.

Priveliştea care li s-a înfăţişat le-a vârât în suflet atâta tristeţe că, de atunci înainte, nici preoţii şi nici altarele n-au mai reuşit să-i convingă vreodată că sunt nemuritori”.

El are totuşi puterea de a glumi chiar şi confruntat cu situaţia-limită sau cu cea mai gravă dintre violenţe, cum ar fi spus René Girard, adică tocmai cu moartea ca ultimă experienţă:

„Dacă veţi vedea într-o zi

Că mă îmbrac mai frumos ca de obicei

Şi, cu pieptul înmiresmat de flori,

Intru într-un mormânt,

Să nu vă speriaţi: nu mi s-a întâmplat nimic grav –

Am fost invitat să beau o cafea cu Dumnezeu,

Iar în cer

Nu se poate ajunge decât cu metroul,

Adică pe sub pământ” (Elegie)

E şi multă amărăciune aici, veşnic hâtrul şi spiritualul Spiridon Popescu îngână acum acorduri thanatice:

„Iubito,

Nu cred că-ţi poţi imagina nici în vis

Câtă lumină am în sicriu

De când Dumnezeu mi-a promis

Că, în curând, o să-L trimită pe Fiu

Să te ajute (sper să-Şi ţină cuvântul!)

Să devii una din frunzele gardului viu

Care îmi împrejmuieşte mormântul” (Scrisoare de dincolo).

Toamna nu mai este un anotimp al bilanţului, al recoltelor culese, poetul percepe anotimpul numai şi numai sub spectrul disoluţiei:

„Priveşte, Doamne, păsările pleacă,

Iubirile, mai toate, se destramă,

Copacii parcă sunt nişte ţigani

Ce aduc în cârcă mari căldări de-aramă

Priveşte, Doamne, câtă moarte vine!…

Azi nici poeţii nu mai au putere

Să mintă că există nemurire –

Am fost lipsiţi de orice mângâiere”.

Apocaliptic, Spiridon Popescu crede, ajunge să creadă că s-ar putea prăbuşi chiar şi ceea ce este imuabil. Se înşeală, desigur:

„Priveşte, Doamne, doar un pic mai este

Şi însuţi tu, cel mai puternic sfânt,

Vei rugini precum o simplă frunză

Şi vei cădea, din ceruri, pe pământ.”

Poetul se ştie însă puternic, rezervele sale interioare îl fac să se arate în continuare optimist, în ciuda numeroaselor precarităţi de care este înconjurată fiinţa lui:

„Dar m-am căznit, iubito,

Să nu le fac pe plac –

M-am rezemat de mine

Ca via de arac.” (Scrisoare către Cristina)

Există însă şi situaţii în care artistul îşi conştientizează inclusiv precaritatea, aducând-o în prim-plan:

„Sunt un copac firav,

cu crengi puţine –

nu mă mai face, Doamne,

de ruşine:

nu mai trimite-atâtea ciori

spre mine

că nu le pot

(oricât aş vrea)

susţine!

 

Sunt un copac firav

cu crengi puţine…” (Autoportret)

Umorul însă nu-l părăseşte pe poet, chiar şi în situaţiile în care apare, generalizat, un alt aspect al precarităţii, şi anume sărăcia aproape generalizată din ţara noastră:

„Cum mai poţi fi, iubito, atât de abătută,

Chiar n-ai aflat că, iată, de patru dimineţi

S-au ieftinit scaieţii cu nouăzeci la sută,

Iar moartea se dă gratis, până şi la poeţi?

 

Chiar n-ai aflat că-n ţara aceasta (în sfârşit!)

Soarele sărăciei s-a dus spre asfinţit?” (Cântec de viaţă nouă)

Titlul însuşi conţine şi ascunde o ironie necruţătoare… Şi bine face… De altfel, în textul următor, lucrurile sunt spuse direct, fără menajamente:

„Doamne,

Nici n-au apucat să înflorească bine

Perii (de la subsuorile veşnic transpirate

Ale bravilor noştri politruci),

Că ziariştii s-au şi grăbit

Să anunţe cu surle şi trâmbiţe

Că, iată,

Şi-n ţărişoara asta blestemată

Multaşteptata primăvară a sosit!” (Vestitorii primăverii)

Dulcele stil clasic, vorba lui Nichita, sau versul tradiţional în tonalităţi sau cu inflexiuni labişiene parcă, pe alocuri, pare a-l atrage pe Spiridon Popescu ca un magnet:

„Dar să privim lumina-n oceane scufundată,

Prin ochii de nisip ai peştilor de humă,

Cum n-ar putea ajunge acolo niciodată

S-o tulbure copitele de brumă”.

Întâlnim acum şi aici versuri de o frumuseţe delicată şi suavă, demne să stea în orice antologie de poezie în limba română, o dovadă că poezia lui Spiridon Popescu a atins noi înălţimi:

„Cum nu vor fi nici ierburi, nici păsări n-or să fie

Din trupul ei să muşte, din buza ei să soarbă –

Lumina din adâncuri va fi de-a pururi vie,

Aşa cum cea din stele va fi de-a pururi oarbă” (Dar să privim).

Oarecum mai aproape de Arghezi ne apare poezia Rugăminte:

„Apropiaţi-mă de mine –

De la distanţă nu văd bine,

Nu-mi pot da seama nicidecum

De zburd sau stau la pândă-n drum

Şi trebuie, până la prânz,

Să aflu clar: sunt lup sau mânz?”

Acest fapt însă nu-l împiedică pe Spiridon Popescu să se manifeste şi în marginea unei arhitextualităţi de tip indubitabil bacovian:

„În noaptea asta stelele-s cretine:

Nu vor, în ruptul capului, să iasă,

În noaptea asta voi rămâne-n mine –

E prea-ntuneric să mai plec spre casă”.

Catrenele lui Spiridon Popescu sunt pline cu tot felul de interogaţii, de anunţuri ori concluzii. Mai întâi interogaţiile: tristeţea păsării e aşa de grea, ea anulează zborul, aducând, bacovian parcă, un plus de gravitaţie:

„Se pun mereu tot felul de-ntrebări,

Dar nimeni nu se-ntreabă: de ce oare

Tristeţea Păsării e-atât de grea,

Că nu mai poate pasărea să zboare?” (Catrene I)

O altă interogaţie este pusă în legătură directă cu condiţia umană:

„Doamne, oare eu, cu mintea mea lentă,

Voi reuşi vreodată să ştiu

De ce, dacă m-ai adus pe lume învelit în placentă,

Mă obligi să plec din ea în sicriu?” (Catrene II)

Un anunţ important pare să vină, nu de la oricine, ci chiar de la cititorul în stele, probabil astrologul:

„Ai să vezi, mi-a pus cititorul în stele,

În curând vor veni nişte vremuri foarte ciudate,

Când anotimpurile vor fi atât de ocupate

Încât nu vor mai avea timp nici măcar să se schimbe între ele” (Catrene II).

Atunci, asemenea lui Bacovia, odinioară, el adresează îndemnuri semenilor:

„Stingeţi lumina, domnilor, de vreţi

Să-mi vedeţi pleata ca pe-a voastră: ninsă –

E-aşa de pudic timpul meu, încât

Nu-mbătrâneşte cu lumin-aprinsă” (Catrene I).

Prin poemele publicate în presă în ultima vreme, şi care am înţeles că vor face parte din noul său volum, Spiridon Popescu demonstrează că este, încă, într-o formă poetică de invidiat.

Revista indexata EBSCO