Mar 20, 2017

Posted by in Ex libris

Vasile IANCU – Ultimul cuvînt tipărit…

 

            La puţin timp, nici o lună, după participarea la tîrgul de carte „Gaudeamus” din noiembrie 2016, scriitorul şi editorul Romulus Rusan, unul dintre întemeietorii „Memorialului de la Sighet” (iniţiat, gîndit, dintru început, trebuie să reamintim, de Ana Blandiana), a plecat dintre pămînteni. Ultima oară i-am auzit vocea la telefon, urîndu-i mulţi ani, la împlinirea unei vîrste rotunde, venerabile. O voce tristă, mi s-a părut, aşa percepută chiar şi în receptorul unui aparat.

Primim cîteva cărţi, ca şi altădată, editate de Fundaţia Academia Civică, el fiind directorul ştiinţific al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, fermentul editorial esenţial. Le adăugăm celorlalte cu sentimentul că acest om blajin şi cumpătat, totodată, ferm în convingerile sale, inteligent şi înţelept, talentat şi discret, vertical apărător al valorilor morale, el însuşi, model de moralitate, trăieşte. Prin cărţile sale, prin cărţile-document îngrijite de el, multe, prefaţate de acelaşi, prin instituţia-unicat de la Sighet, cu toate componentele sale. Bunăoară, colecţia „Recviem pentru ţăranul român”, din seria „Istorie orală”, constituie oricînd o bibliografie de preţ, obligatorie, aş zice, pentru orice istoric preocupat de starea României ocupate de Armata Roşie, de bolşevizarea/ comunizarea satului românesc, prin teroare şi crimă. Nu doar experienţa de redactor la reviste de cultură i-a fost de folos acestui remarcabil editor, ci şi flerul, profesionalismul rafinat în a selecta valoarea, în a decanta adevărurile rostite de martori, în a despărţi falsul de autentic. Cărţile editate de C.I.S.C. alcătuiesc o adevărată bibliotecă documentară, cum nu există în nicio bibliotecă publică de la noi.

Din vraful de volume ne oprim acum la o carte: O discuţie la Masa Tăcerii. Brâncuşi viu (Fundaţia Academia Civică, 2016). Ea poartă semnătura lui Romulus Rusan. E ultima tipăritură pe care autorul, trăitor, a dat-o spre lectură celor preocupaţi de subiect. Foarte interesanta carte, de nici 150 de pagini, cu doisprezece conlocutori care l-au cunoscut pe Brâncuşi faţă la faţă, este o ediţie revăzută şi adăugită a celei din 1976. Cuvîntul înainte aparţine celui care e considerat autoritate supremă în materie de Brâncuşologie: Barbu Brezianu, magistrat şi deţinut politic, poet şi traducător (martie 1909 – ian. 2008). Ce zice, între altele, Brâncuşologul, cel mai statornic şi longeviv trezorier al patrimoniului Brâncuşian, încă din perioada interbelică: „Am recitit cu încă mai mare înfrigurare şi interes antologia ta de interviuri. Slavă Domnului că ai apucat să stai de vorbă cu ultimii martori care într-adevăr l-au cunoscut şi l-au preţuit pe Costache (pe cînd alţii îl sictireau)”. E relevant ceea ce subliniază autorul convorbirilor în prefaţa la această ediţie: „În pofida unei excepţionale şcoli de cercetare Brâncuşologică, dezvoltată mai ale după 1989, Brâncuşi nu este azi mai bine cunoscut de români decît la centenarul său din 1976, dar din alte motive decît cele ideologice şi politice. În şcoală se vorbeşte despre el puţin, manualele, adesea, îl uită. Cultura de consum a inversat ierarhia valorilor. Un manechin, un fotbalist şi cîntăreţul de manele sînt mai prizaţi decît cel ce a revoluţionat sensul în artă şi a fost asemeni unui Einstein al spaţiului sensibil”. Sau: „Cei doisprezece care şi-au amintit de Brâncuşi în 1975-1976 au murit cu toţii. Unii au fost deja uitaţi şi a trebuit să le întocmesc – aşa cum mă îndemna şi prefaţatorul – mici biografii la începutul fiecărui capitol. A fost o operaţie mai grea decît mi-aş fi închipuit, pentru că, în ultimii ani, despre cîteva dintre aceste mari personalităţi nu s-au mai scris decît cel mult necroloage…”

Care sînt cei doisprezece mărturisitori? În ordinea din volum: Miliţa Petraşcu (sculptor care a lucrat cu intermitenţe în atelierul lui Brâncuşi din Impasse Ronsin 11), compozitorul, esteticianul şi muzicologul Dimitrie Cuclin, pianista, profesoara, criticul muzical şi prozatoarea Cella Delavrancea, sculptorul, profesorul la Belle Arte  şi Arhitectură Mac Constantinescu, şcolit şi el, o vreme, în atelierul parizian al lui Brâncuşi, poetul, eseistul şi filosoful Grigore Popa, sculptorul, pictorul şi scriitorul Ion Vlasiu, Ştefan Georgescu-Gorjan, inginer şi editor, proiectantul tehnic al Coloanei infinite, prieten apropiat şi colaborator al marelui sculptor, Gheorghe Nicolcioiu, negustor în Peştişani, căsătorit cu o nepoată a lui Brâncuşi, Ioan Alexandrescu, unul din pietrarii care au lucrat, sub veghea sculptorului, la decorarea Porţii sărutului,  strălucitul arhitect Octav Doicescu, scriitorul Eugen Jebeleanu, criticul de artă V.G. Paleolog (Vasile Gheorghinescu), exeget al vieţii şi operei Brâncuşiene, supranumit Evanghelist al lui Brâncuşi.

              În opinia noastră, între cele mai percutante observaţii-amintiri privindu-l pe omul Brâncuşi, le-am găsit în evocările pietrarului Ioan Alexandrescu, ale lui V.G. Paleolog (din lucrarea sa „Tinereţea lui Brâncuşi”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, pe care o păstrăm şi acum în biblioteca noastră, am aflat primele date convingătoare despre genialul artist), ale lui Dimitrie Cuclin şi ale Miliţei Petraşcu. Selectăm cîteva, sperăm, simptomatice: „Era cumsecade şi apropiat de oameni. Se interesa  unde stăm, unde mîncăm, dacă sîntem bine plătiţi, dacă ne înţelegem cu inginerul Doplereiter, care era din partea familiei Tătărăscu, şi cu inginerul Vintilă, care era din partea primăriei. Altfel era tăcut şi destul de închis, nu-i plăcea să vorbească decît strictul necesar. Eu mai încercam să-l întreb una sau alta, dar el mi-o tăia: Las’, mai bine să te întreb eu pe tine! Prefera să asculte, mă lăsa să vorbesc despre orişice, numai despre lucrare nu. (…) L-am întrebat înspre sfîrşit dacă n-ar fi bine să îi scriu numele pe monument (mă pricepeam să fac litere frumoase, în basorelief). Scrie-ţi-l tu pe al tău – mi-a răspuns, eu nu sînt comerciant cu firmă”. (Ioan Alexandrescu); „Pe Brâncuşi, pe timpul prieteniei sale cu Nicolae Vaschide, l-a atras ideea vorbirii prin zaruri; şi mai ales cînd a apărut în viaţa sa James Joyce, cel mai complet original. La cerere, Brâncuşi i-a făcut cîteva portrete ca desene realiste, dar Joyce era nemulţumit: Domnule Brâncuşi, de ce mă faci aşa realist? Fă-mi un portret mai straniu, mai potrivit sinei mele... Brâncuşi i-a promis că se va gîndi, iar data viitoare l-a întrebat: Cum te cheamă? Joyce!, a răspuns după mirare irlandezul. Atunci, iată portretul tău! – şi i-a întins spirala (joy = bucurie). Hazul fu că, într-o scrisoare adresată tatălui său, James Joyce îi arată într-o fotocopie portretul. Bătrînul, mucalit, i-a scris fratelui lui James, Stanislas: James  mi-a trimis portretul său. S-a schimbat foarte mult… Dar îşi seamănă încă. Acum, lăsînd gluma la o parte, vreau să subliniez că inspiraţia lui Brâncuşi nu era întîmplătoare, cum poate reieşi din această povestire amuzantă, ci era legată de un substrat de gîndire profundă, reprezentat la suprafaţă de idei de intelect major” (V.G. Paleolog);  „Totuşi, Brâncuşi era un om mai degrabă misterios, niciodată nu puteai să ştii dacă e vesel sau trist. Atitudinile lui hieratice i-au dat prilej cuiva – mi se pare Miliţei Petraşcu – să-l asemuiască odată cu Dumnezeu. Sobrietatea lui era un rezultat al felului cum privea arta. Spre deosebire de presupusul lui maestru, Rodin, urmărea să elimine din sculptură tot ce era ordinar, dramatic, prea al lumii, şi să redea numai prin linii extrem de simple esenţa lucrurilor, a mişcărilor lor şi a vieţii. În privinţa asta ne asemănam oarecum…” (Dimitrie Cuclin); „Era întotdeauna fericit să povestească despre copilăria sa.  Eu cred că de aici venea apolinica sa privire asupra timpului. Mi-am făcut o rezervă de fericire pentru toată viaţa şi aşa am putut rezista, îi plăcea să spună. Şi: Viaţa mea nu a fost decît un şir de minuni. Avea o nepăsare ciudată faţă de glorie, de reclamă: Gloria este cea mai mare escrocherie pe care au născocit-o oamenii. De aici desprinderea totală de fluctuaţiile modei şi încăpăţînarea în arta proprie: Nu trebuie să minţi – îmi spunea -, dar dacă ai minţit trebuie să suferi pentru minciuna aceea pînă cînd devine adevăr” (Miliţa Pătraşcu).

         Sigur că din fiecare mărturie despre Brâncuşi se pot reţine lucruri admirabile. De aceea discuţiile la Masa Tăcerii, provocate de Romulus Rusan, sînt mereu actuale. Textul nostru de acum e şi o îndatorare postumă pentru autor.

Revista indexata EBSCO