Mar 20, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Poezia din platou

 

O anumită monotonie ia în stăpânire poezia lui Grigore Chiper. Abia tangibilul, Aici, în falset, Perioada albastră, Cehov, am cerut obosit, Turnul de fildeş, înclinat, Roman-simulacru… Însă este o monotonie aparte, specială, nu una ternă, cenuşie. Are un timbru de… originalitate! Este o dovadă a constanţei, a faptului că poetul rămâne egal cu sine în ceea ce scrie şi aceasta de două decenii şi jumătate încoace. Cel puţin astfel ni se comunică prima impresie dominantă lăsată de lectura volumului antologic Absintos, nori de cerneală, apărut la Editura ARC în 2015. Grigore Chiper, născut în 1959 în Căuşeni, Basarabia, a început să se afirme odată cu publicarea, în 1990, a volumului Abia tangibilul, distins cu Premiul Naţional al Tineretului. Imediat, în 1991, a intrat din nou în atenţie cu Aici, în falset, pentru ca, până în 2010, să apară, la intervale regulate, cu încă patru volume de versuri. Ritmicitatea este, desigur, un suport al constanţei. Însă, în interstiţii, Grigore Chiper şi-a încercat forţa creatoare şi în proza scurtă, dând la iveală încă două cărţi: Violoncelul şi alte voci (2000) şi Nisipul de sub picioare (2014). Etichetat, între altele, ca „un excepţional poet al consemnărilor, al notaţiilor atente, minuţioase, încărcate de o picturalitate uşor enigmatică” (Vasile Gârneţ, 2010), Grigore Chiper apare, graţie antologiei de poeme alcătuite de el însuşi, drept un creator subtil nuanţat, ca tematică şi ca manieră de a scrie, de a construi şi de a deconstrui poemul. Şi fiindcă tot am adus vorba, deconstrucţia e determinată de percepţia unei vacuităţi a existenţei şi de o anume indecizie de a trăi, de a stabili relaţii, de a comunica. Cum de asemenea s-a remarcat (Ioan Holban, 2014), poetul se delimitează de maniera kafkiană de a reda realul prin verb: dacă la Kafka acesta este strivitor, fiind, la rândul lui, strivit sub greutatea cuvintelor, Grigore Chiper, mai soft, mai aşezat, fără a dramatiza, ezită, se retrage, revine şi reabilitează speranţa, ca într-o vagă reverie a unei armonii îndepărtate. O mecanică a existenţei se transpune într-o denudare a discursului, generată şi de un refuz afişat al estetizării: „nici cu lectura nu mai înaintezi/ citeşti ceea ce ar fi putut lipsi/ îţi rămân doar nişte fraze sucite/ ale lui Kafka/ pe care l-ai admirat într-o tinereţe artizanală// alungi metaforele din preajmă//… // nu ştiu ce îţi voi mai spune/ din abisul în care stau cu un picior/ îmi lipseşte nonşalanţa/ cu care indiferenţa/ îi dă cezarului ce-i al cezarului”. (Ucenicie la Kafka, Turnul de fildeş, înclinat, 2005). Alături de Franz Kafka, în alte poeme mai sunt menţionaţi Ezra Pound şi Jorge Luis Borges.

Impresia de continuitate face loc senzaţiei de unitate, dar o unitate în diversitate: între Abia tangibilul (1990) şi Roman-simulacru (2010) nu se întrevăd diferenţe marcate. Grigore Chiper îşi vede metodic de treabă; dincolo de nişte presupuse vârste poetice, el nu urcă nişte trepte ci se situează de la bun început „în platou”, cu menţiunea că „platoul” este unul de altitudine, nu chiar ca Tibetul dar, păstrând proporţiile, nici cu mult mai prejos.

„E vară, atâta mi-am zis./ Am văzut un vârf de copac,/ o femeie obosită, un coral/ care se vor repeta de atâtea ori/ în atâtea ipostaze.” Aşa începe primul poem (fără titlu) selectat din volumul Abia tangibilul. „casa pe care nu o vezi/ te aşteaptă/ femeia fosforescentă din prag/ se stinge ca un bec de o mie de waţi// aici sunt numai ape/ ce şterg urmele/ numai alge/ de care nu se cramponează nimeni” este prima parte din poezia 20 000 de leghe sub pământ, în antologie cea dintâi din secţiunea de încheiere, Roman-simulacru. Între 1990 şi 2010 se poate constata o diferenţă de atitudine, de situare în raport cu lumea şi cu reflectarea ei în poem: poetul glisează de la exterior şi vizual la lăuntric şi la ştergere, de la o contemplare, aparent indiferentă, la o efasare, la o acuzare a zădărniciei ce survine prin trăirea în gamă minoră a efemerităţii. Zădărnicia, efemeritatea sunt simbolizate prin nisip, consubstanţial cu firea, cu existenţa dezolantă, cu propria fiinţă, deoarece „E ca şi cum ai vrea să răspunzi acestei chemări/ dar nu ai curaj/ şi scuipi firele de nisip ale pustiului tău.” (Nisip, Cehov, am cerut obosit, 2001). În poem, de la un şir de notaţii la identificarea chemării, de fapt o stare reconfortantă, traiectul emoţional sfârşeşte în instabilitatea celor socotite sigure, în conturarea vanităţii şi a caducităţii, în „efemerul în care trăim”: „Soarele în apus. Sună talăngile. Vacile se întorc. Cu un vârf de creion/ te înveseleşti desenând ceva/ pe nisipul patriei.” (loc. cit.). Stările confortabile durează însă cât un desen pe nisip. Dincolo de asemenea mai anevoie sesizabile translaţii, unitatea prozodică şi de ton, intonaţia poemelor rămân (aproape) neschimbate, cu menţiunea că o alternanţă formală este vizibilă în ultimele texte ce au fost inserate în antologie.

„Week-end, anotimp concetti, 11.59 PM. Scoţi din rucsac/ un fular, un bilet numai dus, o angoasă. Se întâmplă/ ceva precum Moartea la Veneţia povestită sumar./ Umbra ţi se caţără pe pereţi. Acum chiar moare cineva/ şi toată procesiunea trece printr-un turnichet. Îmi pot/ dori un nasture cu o singură gaură sau clauza poeziei/ celei mai favorizate sau altele la fel de inutile precum/ e tristeţea pentru melancolie.” (***, Roman-simulacru, 2010).

O abordare prin vizual este frecvent întâlnită, dar, dacă în primul volum poetul rămânea în general dincoace de superficia lumii, în ultimul el alunecă de la notaţia vizuală la interiorizare şi la reflecţie amăruie. Notaţia este însă comună tuturor volumelor de poeme ale lui Grigore Chiper. O notaţie discretă, mai puţin observată/ observabilă aş spune, într-atât ea nu este tare, şocantă, ostentativă. Sunt discrete şi contururile şi cromatica imaginilor surprinse ce colaborează cu rumoarea cuminte, domoală, în surdină, a unor stări ce trec de la nelinişte, la nesiguranţă şi la frustrare. De cele mai multe ori, de la plasticitatea vizualului se ajunge la subţirimea unor stări nu neapărat pasabile ci dezabuzat obsesive. Discreţia, indiferenţa aparentă, neliniştile parcă minore fac bună casă cu dezabuzarea, o dezabuzare care duce, nu de puţine ori, la un impas existenţial.

„pentru prima dată în casa rudei mele unde am mers/ am văzut mortul atât de aproape/ într-un sicriu pus direct pe podea/ avea mâinile de ceară vlăguite/ ca într-o moarte atee/ scările fiind prea strâmte sicriul a fost coborât/ de la mansardă cu frânghii/ casa nu prevăzuse niciun stop cardiac// peste lumea ce aştepta am privit de sus/ ca din spatele unei imagini negre” (Imagini negre, Turnul de fildeş, înclinat, 2005).

Din faţa/ din spatele acelor „imagini negre” nu se găseşte altă ieşire decât acceptarea unei existenţe somnolente şi recluziunea în vis, dar, paradoxal, chiar în interiorul a ceea ce e brutal şi contondent: „Dormitezi, un moment, în blindatul vechi/ cunoşti bine peisajul/ nelipsiţii brazi siberieni, moşia/ cunoşti drumurile/ în afara unei cărări ce o ia razna./ Se trage din real direct în vis.” (Orbiţi, Cehov, am cerut obosit, 2001).

Ciclul Perioada albastră, titlu împrumutat de la Pablo Picasso, deconspiră o înclinare a poetului spre plasticitate, căci nu degeaba s-a vorbit despre „o picturalitate uşor enigmatică”, despre cromatică, despre desen etc. în poemele lui, însă niciodată ca despre o valoare în sine. Pe lângă valoarea plastică, e în vigoare şi o funcţie augmentativă, vectorială, de aprofundare a reflecţiei. Sunt reperabile şi elemente de peisaj, nu numai aici, dar şi în celelalte volume. Câteodată peisajul e sumbru, nocturn, voit obscurizat:

„Universul tău, zgârietura pe nisip/ înaintea ploii, apusul târziu –/ şubrede instanţe/ cărora le scriu.//… // Eu pun oblon lunii, adorm în barcă,/ te uit, deşi încet, deşi treptat: ca şi când aş vâsli/ deasupra peisajului scufundat.” Acest poem (Pun oblon lunii, Perioada albastră, 1997) îmi apare ca un revers, ca faţa nevăzută, întunecată – the dark side – a poeziei eminesciene Lacul.

Este susceptibilă o ruptură între reflectarea sensibilă a realităţii şi gândirea, sensibilitatea propriu-zisă a poetului, care ar vrea să se detaşeze de această reconversie iluzorie, nicicum mai acceptabilă decât lumea ca atare. De fapt, perioada albastră este doar un experiment, nu se ştie precis cât de reuşit, care reprezintă  o lume deformată ce decurge din subiectivismul unei viziuni: „Îţi laşi suspiciunile în oglindă/ ca pe un decor împăcat cu sine./ O epavă – vechea ta teorie/ despre bine.// De această ruptură te ţii/ precum muşchiul se ţine de os./ Elanul se animă cu perspectiva/ de sus în jos.” (Absintos, Perioada albastră, 1997). Absintos sugerează tocmai amărăciunea acestei condiţii, asumată parcă sub o eminesciană stea a singurătăţii: „Seara pătrunde în cartilajele înserării/ şi amestecă apa şi vinul./ Numele stelei se cheamă Absintos, adică Pelinul.” (loc. cit.). Amestecul neîngăduit al esenţelor, apa şi vinul, se poate regăsi, în altă imagine nu radical diferită – amestecul înşelător, deşi ludic, al culorilor precum în poemul titular al volumului: „Niciodată nu ţi-a mers/ la jocul cu noroc./ Ai încâlcit cărţile năclăite,/ nu ţi-a ieşit pasienţa deloc.//… // Şi într-o cacealma a culorilor pe când/ luna era ovală ca o coapsă,/ desenam cu Pablo,/ cel din perioada albastră.”

Suspectarea eşecului revine şi în poemul în al cărui titlu este numit maestrul olandez Vermeer din Delft: „Dau la o parte spuma,/ Ne legăm fedeleş cu o năframă/ mai ales că spada e tăioasă,/ mai ales că înfrângerea e vicleană.” (Vermeer, Perioada albastră, 1997). Poetul nu pare să aibă încredere în virtuţile plastice şi expresive în general ale Cuvântului, cum se înţelege dintr-o adresare către cititor şi/ sau către fiinţa iubită: „Stafidele sunt coapte,/ podurile se subţiază, picioarele se desprind de pe scară/ precum seara – de amiază./ Brusc, renunţ să-ţi spun Cuvântul/ şi îţi spun ce-mi vine la nimereală./ Toporaşi degradaţi la câteva/ picături de cerneală.” (Câteva picături de cerneală. Perioada albastră, 1997). La Grigore Chiper neîncrederea în Cuvânt alternează cu neîncrederea în Eros, iubita nefiind nicicând suficient de aproape de sau suficient de adânc în inima îndrăgostitului. Poetul se dovedeşte un mefient al unor stări fundamentale pe care le caută, totuşi, cu o calmă obstinaţie. Grigore Chiper îmi apare ca un poet al sfâşierilor puţin clamoroase, drapate cu un văl enigmatic. Este vocea singulară a unui poet care, la începutul anilor ’90, „a definit manifestul paradigmatic al noii generaţii ’80-iste”. (Nina Corcinschi)

Revista indexata EBSCO