Mar 20, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Creangă povestașul: debutul unui om exclus din „infernul tandreții”

 

Dincolo de toate speculaţiile hermeneutice mai mult sau mai puţin îndreptăţite care se produc astăzi cu privire la destinul operei lui Ion Creangă în posteritate, o justă reevaluare a acesteia ar putea începe, credem noi, din chiar marginaliile textelor (dar şi identitare) pentru care el a optat, oferindu-le spre lectura şi înţelegerea unui cititor pretenţios, căci subtil, aşa cum era, de pildă, în epocă Livia Maiorescu[1], dar şi din realitatea în care acesta din urmă a vieţuit şi scris. Una, cum vom vedea în cele ce urmează, plină de dileme identitare cărora cel poposit din traiul tihnit al Neamţului avea să le facă faţă, însă cu unele costuri care s-au dovedit usturătoare pentru propria devenire.

Recomandabilă ni se pare, de aceea, o apropiere fidelă de modul în care humuleşteanul însuşi, adoptat de colinele Iaşilor, a ales să îşi publice poveştile, povestirile şi amintirile. Iată de ce ne vom concentra în paginile de faţă asupra perioadei în care Ion Creangă, o dată stabilit în dulcele târg – după ce urmează, cu scopul de a intra în învăţământ, cursurile Şcolii Normale „Vasile Lupu”, conduse de Titu Maiorescu –, ajunge să audieze şi chiar să participe la Prelecţiunile Junimii. În acest moment, mai exact în 1865, scriitorul este numit institutor cu ajutorul aceluia care îşi doreşte ardent ca în proiectul junimist de ţară să figureze şi forme cu fond, nu doar fără – prin acestea înţelegând, desigur, şi acea învăţare prin intuiţie pentru care militează Creangă magistrul de la catedră – la Şcoala Primară de la Trei Ierarhi.

Tot din această perioadă datează şi colaborarea lui inspirată la alcătuirea unor manuale şcolare. Acestea, deşi întâmpină o oarecare rezistenţă şi chiar sunt criticate la început, trec apoi drept foarte bine primite apoi atât în mediile înalt academice, dar şi de către destinatarii imediaţi, în ultimă instanţă cei asemenea lui Creangă însuşi, care „se ridică” şi vor să scape de condamnarea la un mizerabilism rural prin „buchea cărţii”, extrem de numeroşi atunci, dat fiind că analfabetismul era un fenomen de masă în Moldova secolului al XIX-lea şi va continua să rămână astfel o bună perioadă de timp chiar şi după reformele lui Cuza. Şi, cum se ştie, această bună întâmpinare a lor este facilitată de includerea unor poveşti măiestrit alcătuite sub condeiului humuleşteanului, printre care Inul şi cămeşa, Poveste, Pîcală (pe care le găsim în manualul Învăţătorul copiilor începând cu ediţia a treia din 1874), urmate, în ediţiile viitoare, de Acul şi barosul, apoi de Ursul pîcîlit de vulpe, poveste ce figurează în Metodă nouă de scriere şi citire (ediţia a V-a, Iaşi, 1876).

Alte scrieri, pe cât de didactice, pe atât de nerecomandabile (am putea spune fără să greşim) copiilor, precum Soacra cu trei nurori sau Capra cu trei iezi, necesită un timp sporit de reflecţie, dar şi abordări cu totul distincte decât cele clasicizate, în descendenţă călinesciană sau în actualitatea relecturilor lui Eugen Simion.  Nu întâmplător cele două poveşti mai sus-amintite marchează şi debutul scriitorului, atât la Prelecţiunile Junimii, cât şi în revista Convorbiri literare, cea care îi va tipări, de altfel, opera, respectându-i dinamismul intrinsec şi opţiunile de ordin lingvistic şi stilistic. Lucru, de altfel, rarisim în contextul dat. Anul întâlnirii decisive, formatoare, cu maestrul iniţiator care a fost, pentru Creangă, Mihai Eminescu, 1875, e şi anul în care cele două poveşti, primele dezvăluite (s.n.) publicului auditor şi cititor, sunt prezentate în şedinţă publică la Junimea şi văd lumina tiparului în octombrie, respectiv decembrie.

De ce tocmai acestea şi nu altele, ne-am întrebat şi credem că întrebarea noastră este cu atât mai legitimă cu cât ambele conţin scene de o cruzime incredibilă, extrem de bine realizate atât în basorelief, cât şi ca structură repetitivă, voit mnemotehnică a unor refrene care doar apropie, aparent, de modelul plebeu al gândirii arhaice. Întrebarea capătă noi rezonanţe dacă ne gândim, mai apoi, la modul în care îşi declină povestaşul aici un soi de  misoginism tăios, feroce chiar pe care nu-l mai descoperim în Amintirile din copilărie, unde figurile feminine răspund unei nevoi de nostalgică şi narcisiacă pogorâre întru memorie, de îndulcire a tonului şi de radicalizare a emoţiei, combinată cu o nesfârşită, căci nepermisă copilărire…

Înainte de a oferi o soluţie, sigur nu unica, insistăm, pentru moment, asupra unui aspect care ar putea repune într-o altfel de lumină textele autorului nemţeam: una, dacă putem spune aşa, realist-psihologică, una care ni-l înfăţişează mai apropiat de Boccaccio decât de Rabelais, mai apropiat de ceea ce vor deveni în timp Dostoievski ori Flaubert decât de ceea ce va fi fost condamnat să devină Balzac. El ţine, ca întotdeauna în cazul naratorilor de geniu, de „culpa” (în fond doar în semn de alint autoasumată) mistificării cu orice preţ a propriei biografii. De căderea, schizoidă, în păcatul ficţional: fugind de linearitatea şi plictisul propriei vieţuiri, povestitori precum Creangă se văd deodată (involuntar, în anumite cazuri) împinşi spre transgresarea limitelor autocunoaşterii, ceea ce face ca resorturile subterane, păienjenişul genetic al operelor atât de dibaci întreţesute să se întrezărească doar cu mare dificultate.

Ion Creangă a avut, cum se ştie, o existenţa suficient de încărcată de evenimente dacă nu chiar dramatice, în orice caz foarte aproape de un tragism veritabil. Contactul cu Iaşul a însemnat, din acest punct de vedere, o dezamăgire în plus, pe lângă boala ale cărei semne începeau, în perioada la care facem noi referire aici, să se vădească destul de neiertătoare. Ne referim, desigur, la divorţul scriitorului de Ileana, fata preotului Grigoriu de la Biserica Patruzeci de Sfinţi, cea cu care se căsătorise în 1859, primind, la pachet, şi hirotonisirea drept diacon. Această lovitură, la care se vor fi adăugat, cum reţine pe un ton uşor condescendent DGLR-ul la pagina 236, şi „manifestările de independenţă faţă de canoane şi faţă de organele bisericeşti superioare”, conduce la suspendarea lui din funcţia de diacon. Iar peste toate, „cu toate că era un institutor apreciat şi cunoscut autor de manuale şcolare, este destituit şi din învăţământ, în timpul ministeriatului generalului Chr. Tell, fiind obligat, pentru a-şi câştiga existenţa, să deschidă un debit de tutun. […] După legalizarea despărţirii, Creangă îşi cumpără bojdeuca din Ţicău, unde se mută împreună cu Tinca Vartic, bună cunoscătoare de poveşti şi prezumtivă informatoare a scriitorului în acest domeniu”[2].

Aşadar, Ion Creangă coborâse şi la propriu, şi la figurat treptele societale în momentul scrierii celor două poveşti profund, căci vindicativ incriminatorii cât priveşte „stirpea muierească” în momentul scrierii poveştilor Soacra cu trei nurori şi Capra cu trei iezi. Care, istorisind braşoave, numai basme nu sunt. Apăsat ancorate în realitatea dură a epocii, cu un accent exagerat asupra laturii materiale a vieţii (latură care, ce-i drept, trebuie să-i fi dat lui Creangă, ca şi lui Balzac, multă bătaie de cap în clipele tălmăcirii subtilelor înlănţuiri faptice), ele rămân, în egală măsură, îndatorate realităţii psihice dure cu care humuleşteanul se confrunta în momentul scrierii lor şi care, în fond, le-a şi produs. Nu ne putem situa, prin urmare, în deplin acord cu teza unui Creangă „exponent al poporului român, poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune”[3], deşi pe această teză „o va prinde, cum inspirat notează Doris Mironescu[4], în această memorabilă metaforă belicoasă G. Călinescu în 1939”, deşi ea, teza, fusese „deja afirmată, mai puţin eclatant, încă de la sfârşitul deceniului nouă, în timpul vieţii scriitorului. În 1888, într-o conferinţă ţinută la Iaşi, Eduard Gruber afirma: «Creangă e o vastă sinteză etnică a poporului român. Cine s-ar ispiti să facă psihologia poporană a românului, va trebui să studieze afund pe acest foarte talentat scriitor»”.

Or, observaţia de fond a lui Gruber[5], cea care-i scapă criticului ieşean, convins că „scriitorul ar ilustra în mod sintetic caracterul etnic, excelenţa sa literară fiind garantată prin reprezentativitatea sa”, tocmai spre asta ţinteşte: Creangă devine, şi nu numai în aceste texte de debut, întâi de toate un psiholog, şi abia apoi un psiholog poporan, adică un rafinat (deşi cultivat pe calea lecturilor proprii) estet care pune preţ şi explică prin comportamentul modulat psihologic moldovenismul[6], iar nu românismul personajelor sale feminine. În care, cu aceeaşi fineţe de care dădea dovadă în Franţa Flaubert atunci când, tăios şi răspicat, îi arunca posterităţii replica Madame Bovary, ç´st moi!, dincolo de orice butaforie retorică, trebuie, înainte de orice, să-l citim pe el însuşi.

Pledoaria noastră se îndreaptă spre o înţelegere dialogală a celor două naraţiuni, dar una care să ia în calcul şi aplecarea antropologică a humuleşteanului spre reliefarea unor caractere puternice în confruntarea şi dislocarea inerentă a unor situaţii ostile evoluţiei lor fireşti. Astfel, dacă în proza paşoptistă „eroul care caută o apropiere de oamenii din popor este un bonjurist chinuit de conştiinţa vinovată a patriotului care nu-şi cunoaşte cu adevărat ţara”, în perioada vieţii literare ieşene, a Junimii, „ţăranul lui Creangă se fixează în miezul autohtoniei româneşti, ale cărui locuri îi sunt de aproape cunoscute”[7]. Iar ţăranul acesta nu este numai personajul (de orice gen), persona sau naratorul (de orice grad) subdimensionat naraţiunilor, ci un interesant specimen de supraconştiinţă creatoare care se autoanalizează lucid, la rece, ipostaziindu-se cum ştie el mai bine, şi mai seducător, şi mai pe înţelesul celorlalţi, adică fugind din propria biografie în ficţiunea – acut regenerativă – a poveştilor, doar aparent istorisite cu gura altuia

Pe de o parte, în Creangă cel revoltat cu privire la propria lui situaţie maritală se naşte un soi de grabnică dorinţă de răzbunare, de unde insolitarea celor două tipuri feminine nevoite să se descurce cum pot şi ele prin hăţişurile pădurii narative. Nici soacrei nu i se livrează un trecut amoros, decât cu girul amintirilor proprii, aşadar pus sub semnul întrebării: „Şi bărbatu-meu – Dumnezeu să-l ierte! – nu s-a putut plânge că l-am înşelat, sau i-am răsipit casa… deşi câteodată erau bănuiele… şi mă probozea… dar acum s-au trecut toate!”[8]. Nici caprei nu i se acordă dreptul la vreo altă fericire decât aceea, biata de ea!, domestică. Iat-o deci silită să-şi ducă la nesfârşit sisifica şi îndelung răbdata corvoadă maternă alături de „caprele din vecinătate”, să văduvească adică, crescându-şi „iezii” într-o familie monoparentală cum rămăseseră atâtea în Moldova secolului al XIX-lea, sfâşiată de dramele interne şi ostracizată în situaţia geopolitică după cum se ştie: „şi aşa s-a păgubit sărmana capră şi cei doi iezi, dar şi de cumătru-său, lupul, păgubaşă a rămas, şi păgubaşă să fie!”[9]. Pe de altă parte, efuziunile sentimentale, atâta cât se lasă ele decriptate în Capra cu trei iezi, unde chipul-icoană al mamei se întrezăreşte imagistic şi auditiv, graţie structurii muzicale folclorice atent introduse în text pentru estomparea sau, după caz, sporirea tensiunii dramatice, sunt şi ele rapid decapitate, prin introducerea acelor scene care l-au făcut pe Eugen Simion să-l descrie pe Creangă asociindu-i Cruzimile unui moralist jovial.

Consideraţiilor făcute de noi mai sus le pot fi adăugate, cu mai mult profit hermeneutic, şi altele. O analiză a descrierilor ambientale şi de natură, care sunt întru totul aliniate tipului de existenţă pe care familia lui Creangă a dus-o şi pe care o regăsim explicată în suficient de multe şi valoroase monografii se poate dovedi rodnică în actualizarea cadrului care a făcut posibilă geneza poveştilor. Apoi, o analiză a semnificaţiei finalurilor deschise poate adăuga informaţii necesare înţelegerii acelei atât de fragile şi complexe realităţi care denumeşte modul complicat de relaţionare al humuleşteanului cu posteritatea sa imediată sau mediată transistoric, precum în rândurile de faţă, tocmai pentru ca „nestemate” narative precum cele din care am oferit şi noi câteva citate să nu fie ostracizate peste ani, cum anunţa, sinistru, Mihai Zamfir în a sa Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, şi să stea sub exclusiva şi exclusivista putere de filtrare comprehensivă a unor categorii de cititori specializaţi în filologie. Un lucru ni se pare însă a sta dincolo de orice tăgadă: atât decorul, familiar copilului de vârstă şcolară, cât şi personajele, firul intrigii ori tonalitatea şi semnificaţia poveştilor ies dintr-o lume lingvistică străină Iaşului universitar, pe care totuşi îl acaparează şi seduc, deşi provin din încâlcita conştiinţă a unui creator din mediul rural cu trăiri-limită la fel de importante pentru cultura şi literatura universale precum cele ale lui E.A. Poe, Dostoievski, Kafka sau Oscar Wilde.

Dar ele nu rămân închise în cutia mecanică a ficţiunii de rezonanţă autoscopică. După ce se supune unui examen conştiincios sub lupa propriilor personaje, prin care propriile obsesii şi idiosincrazii capătă carnalitate moldovenească, rareori narcisiac şi cel mai adesea cu un ochi critic, cu un ochi „de soacră”, Ion Creangă realizează, pretutindeni în excursul Poveştilor, povestirilor şi amintirilor sale o radiografie a tarelor din societatea românească a vremii sale. Aceasta pentru că, într-o măsură covârşitoare, deşi nu întotdeauna patriotard mărturisită, el a încercat să găsească soluţii în egală măsură morale şi practice pentru a-i ajuta pe cei care vor veni din urmă, pe copiii ce aveau să-i citească poveştile, să evadeze – asemenea lui, dar cu mai mult folos – din „infernul tandreţii” domestice.

 

Bibliografie:

 

Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979.

Creangă, Ion, Poveşti, povestiri, amintiri, Editura Tess-M, Bucureşti, 1999.

 

  1. Călinescu, Ion Creangă (viaţa şi opera), Editura Eminescu, Bucureşti, 1973.

Eduard Gruber, Stil şi gândire, Fraţii Şaraga, Iaşi, 1888.

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură şi conştiinţă comunitară în epoca romantică, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2016.

Eugen Simion, Ion Creangă – Cruzimile unui moralist jovial, editura princeps Multimedia, Iaşi, 2014.

Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, volumul I, Editura Polirom, Iaşi, 2012.

 

 

[1] Vezi demonstraţia solid argumentată pe care o oferă Doris Mironescu în studiul său intitulat „Creangă şi ficţiunea publicului”. Cf. Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură şi conştiinţă comunitară în epoca romantică, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2016, p. 67.

[2] Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979.

[3] G. Călinescu, Ion Creangă (viaţa şi opera), Editura Eminescu, Bucureşti, p. 283.

[4] Doris Mironescu, „Creangă şi ficţiunea publicului”, în Un secol al memoriei. Literatură şi conştiinţă comunitară în epoca romantică, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2016, p. 74.

[5] Eduard Gruber, Stil şi gândire, Fraţii Şaraga, Iaşi, 1888, p. 118, apud Doris Mironescu, loc. cit.

[6] Lucrurile sunt, la acest capitol, ceva mai complicate şi necesită o discuţie aparte, care va constitui subiectul unei viitoare cercetări, dat fiind faptul că, din punct de vedere politic, Ion Creangă nu s-a situat de partea aripii junimiste a unionismului, ci s-a numărat printre separatişti.

[7] Doris Mironescu, op. cit., p. 87.

[8] Ion Creangă, Poveşti, povestiri, amintiri, Editura Tess-M, Bucureşti, 1999, p. 7.

[9] Ion Creangă, op. cit., p. 26.

Revista indexata EBSCO