Mar 20, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Proză de cuplu

 

Antim şi Carmina sînt doi tineri, proaspăt părinţi, care petrec cîteva zile într-o cabană montană, împreună cu bebeluşul lor de numai cîteva luni, Codin. Dialoguri şi schimburi de impresii cu proprietarii şi cu ceilalţi turişti, mici petreceri, ieşiri în natură, instantanee conjugale sînt cîteva din ingredientele unei mici vacanţe, departe de nebunia oraşului şi a muncii la birou. Scene obişnuite de viaţă comunitar-domestică, într-o vară toridă, par a fi în miezul micului roman al lui Mircea Pricăjan, Calitatea luminii (Polirom, 2016). Sub această suprafaţă minimalistă se ascunde, de fapt, drama unui cuplu pentru care apariţia copilului a însemnat zdruncinarea unui vechi mod de viaţă. Dacă în alte proze ale maternităţii/paternităţii, copilul e ocazia unei liricizări în cheie diminutivă, a unor revelaţii biologice, ontologice şi metafizice, la Pricăjan e motorul angoaselor de tot felul, de la cele erotice la cele ale raportului cu sine şi cu lumea. Toate cît se poate de terestre.

Deloc liniştit, cu dese accese nocturne de plîns şi cu mofturi imprevizibile, fragil şi vulnerabil, Codin le oferă părinţilor săi piatra de încercare pentru o metamorfoză existenţială integrală. Dacă pînă la el cei doi tineri confirmaseră prin viaţa în comun o profundă sudură afectivă, după naştere, „al treilea element” impune o distanţă care, la rîndu-i, cere o reevaluare a sentimentelor. Crizele de nervi ale Carminei, îngrădirea libertăţilor masculine, renunţarea la cvasi-boemie, sexualitatea fortuită, efortul de toleranţă reciprocă sînt tot atîtea experienţe care se aglomerează în jurul deja convenţionalelor probleme pe care le impune un copil sub un an. Obsesia închiderii fontanelei, durerile de burtă, trezirile noaptea, misterul cauzelor fiecărui scîncet, frica de accidente fatale provoacă sincope pe care cuplul, încă neobişnuit cu subminarea constantă a intimităţii, trebuie să le administreze eficient. Apropierile, atingerile, luările în posesie nu mai sînt aceleaşi, între cei doi, aşa cum amintirile vieţii de dinainte de căsătorie şi de „etapa Codin” constituie doar rămăşiţe dintr-o altă viaţă. „La început nu se priviră. Amîndurora le era puţin ruşine, genul de reacţie pe care o ai cînd eşti nevoit să faci un lucru pe care îl stăpîneai odată, dar de care te-ai înstrăinat între timp. Antim era conştient că momentul acela, în ambianţa aceea, cerea atenţia pe care obişnuiau să şi-o ofere reciproc la începutul relaţiei lor, pofta aceea de a-l sorbi pe celălalt în toate modurile imaginabile; totuşi, nu reuşea. Într-un tîrziu, cînd tăcerea dintre ei se prelungise prea mult, Antim întinse mîna peste masă, cu palma în sus, o invitaţie pe care Carmina o înţelese imediat şi-i veni în întîmpinare. Aşa, uniţi prin atingerea mîinilor, îşi găsiră şi ochii lor calea de-a se întîlni”.

Preponderent masculin, adică centrat mai degrabă pe Antim, naratorul romanului reface, în volute temporale ample, noul statut al tatălui. Printre zilele petrecute în micuţa cameră închiriată la cabană, printre detalii despre amiciţia cu proprietarul şi cu ceilalţi turişti sosiţi, Antim ştie că nu mai poate fi nici intransigentul jurnalist de dinainte, nici folkistul visător din adolescenţă, nici cititorul avid de literatură, nici singurul posesor al trupului soţiei, redescoperit, de fiecare dată, cu voluptate. Lupta cu lăsatul de fumat, la fel ca şi lupta cu accesele de singurătate şi de înstrăinare, e un eveniment care trebuie trăit şi încheiat cu responsabilitate matură. Spre deosebire de partenera lui, el are avantajul că nu stă permanent în preajma lui Codin, că, prin mersul la muncă, poate ieşi, temporar, din zona grijilor de părinte şi dintre tensiunile acumulate acasă. „Lui îi era uşor să vorbească, el nu îşi întrerupsese activitatea dinainte, chiar dacă pătimea alături de ea chinul trezirilor repetate şi scandalurilor nocturne, peste zi el apuca să schimbe mediul, să respire şi alt aer, în vreme ce ea, Carmina, mama tînără şi nu chiar, rămînea izolată în acasă într-o iarnă care nu se mai sfîrşea, abandonată chiar şi de colegele de muncă, întrucît pe maică-sa reuşise să o îndepărteze definitiv încă din timpul sarcinii, rămînea tot timpul la discreţia şi capriciile deseori înnebunitoare ale lui Codin, iar copilul acela, oricît de tare îi dictau instinctele să-l iubească, pur şi simplu nu era acolo, prezent, între el şi inima lui parcă ar fi existat un spaţiu necuprins, compus din gaze opace, prin care răzbăteau pînă la ea doar nevoile de bază ale copilului, papa, caca, somn. Devenise sclava lui şi nimeni nu observa, nimeni nu o compătimea. (Cînd gîndea aşa, la nervi, Antim de regulă se transforma în mintea ei în cea mai odioasă fiinţă, era temnicerul care o încuia zi de zi în casă cu acea bestie urlătoare şi care, la întoarcere, se comporta ca şi cînd ar fi dat orice pentru a face schimb de locuri cu ea. Odiosul!)”

O veche revelaţie avută în pădure, în timpul unei excursii adolescentine cu fratele său, are drept corespondent o alta, trăită tot în pădure, în timpul unei mici evadări din cabană, printr-o trapă destinată doar proprietarului. Printre descoperiri – aceea că toate îşi au timpul lor, că toate trebuie suportate, că lumina cade diferit, cînd acelaşi receptor al ei e în altă parte. La plecare, în timp ce-şi strîngeau bagajele, menţinîndu-se singur în picioare, în pat, Codin deja anunţă că trece într-o nouă etapă, poate mai uşoară pentru ei. Sau, cine ştie?, poate numai pentru el.

Subtil în psihanaliza cuplului, lapidar şi concentrat în selectarea micilor evenimente semnificative, romanul lui Mircea Pricăjan anunţă un prozator bun. Să vedem!

Revista indexata EBSCO