Mar 20, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Viață cu bucurie. Poezia Magdei Cârneci

 

Cu cîţiva ani în urmă, într-o cronică prilejuită de apariţia romanului FEM, observam apetenţa Magdei Cârneci pentru o scriitură ce se vrea total(izant)ă şi se hrăneşte din iluminări sau alte revelaţii identitare, trecute prin filtrul unui vizionarism ieşit, la rîndul lui, din canavaua romantismului german şi anglosaxon, dar numai pentru a se re-acorda la arhetipal şi paradigmatic. În proza din 2011, drumul spre centrul adînc, spre „miezul ascuns, tenebros” al labirintului interior, constituia practic rostul adevărat al viziunilor care o făceau pe eroină să „înţeleagă în sfîrşit realitatea aşa cum e ea cînd e plină de toate nivelurile ei, de toate rezonanţele ei infra- şi supra-senzoriale, realitatea totală, esenţială”. Formulare în fond apoftegmatică, pe care o alăturam celorlalte notaţii din carte (fie ele directe, referitoare la revelaţia acelui terţ tainic inclus în cuplul ce trăieşte extaza erotică, ori indirecte, privitoare la opţiunea reprezentată de cosmodernitate, la necesitatea trezirii din somnul letargic, al neînţelegerii), pentru a o interpreta în cheia transdisciplinarităţii, aşa cum este ea teoretizată de Basarab Nicolescu – din cîte mi-am dat seama, unul din marii prieteni ai scriitoarei. La fel ca el, instanţa auctorială din FEM putea să exclame, fără pic de emfază, dar cu o convingere pătimaşă: „eu caut o imagine coerentă a lumii”…

După lectura volumului Viaţă. Poeme ocazionale 1995-2015 (Editura Paralela 45, Piteşti, 2016), mi-e încă şi mai clar că avem de-a face cu un proiect ontologic cît se poate de coerent, datorat unei avide necesităţi de căutare a sensului unificator al lumii. Proiect şi proces în care poezia constituie, într-o măsură considerabil mai mare decît proza, catalizatorul perfect al deschiderii către transcendenţă. Nu puţine dintre numeroasele fragmente cu aplomb teoretic despre poezie şi actualitate, risipite generos de-a lungul vremii prin presa culturală de această scriitoare de calibru, înveşmîntată, ca puţini alţii, „într-o stranie fervoare mesianică”, au întîrziat asupra relaţiei – ori, dacă vreţi, asupra Relaţiei, cu adevărat fundamentale poiesisului: „Poezia – instinctul inalienabil al transcendenţei vii, prezente, imediate, a lumii şi a psihicului. Chiar şi poezia nostalgiei sau a absenţei «sensului transcendenţei» e de fapt o afirmare pe dos a acesteia. Poezia e o tehnică transcendentală coruptă, azi decăzută, căci fragmentară, devenită eliptică datorită timpului. Sau poate încă nerevelată în întregime de timpul istoric. Poetul profesează iluminarea verbală. Poezia e o funcţiune a viitorului.”[i]

După cum ni se arată încă de la început, aceasta este chiar finalitatea înaltă a poeziei din Viaţă. Poemul de uvertură Un fel de poetică,  ce anunţă, programatic, principalele teme identitare şi atitudini ale cărţii, se construieşte tocmai în jurul ideii de transfigurare („o altfel de iluminare”, cu adevărat esenţială ontosului), pentru a se încheia cu o declaraţie implicit trans-: „Altfel nu e cu putinţă, suflete,/ să trebuiască să te naşti, să creşti şi să mori/ de milioane de ori/ ca să ajungi să vezi/ cîndva/ Realitatea”. Este cuprinsă aici, în fond, întreaga filosofie a fiinţei hărăzite, dintru început, unui destin la care, desigur, doar cei iniţiaţi au acces încă din timpul existenţei (sau existenţelor?!) biologice – filosofie uşor de raportat la „vizionarismul romantic” pe care Andrei Bodiu îl descoperea la poeta „cu vocaţie vaticinară” şi „o neobosită dorinţă de a surprinde Totul”[ii]. Deşi formată din poeme ocazionale, scrise la distanţe uneori mari de timp, prilejuite, oricum, de momente de mare tensiune, cartea îşi găseşte, astfel, o unitate de invidiat (şi) în aspiraţia irepresibilă spre Unitate.

Aceasta impune, desigur, un cod a(l)titudinal pe măsură, cu o respiraţie dictată de misteriosul terţ – să ne reamintim, tainic inclus! – şi cu o gesticulaţie măsurată după inerentele pulsiuni specifice cosmodernităţii. Ecourile sau ritmurile lor secrete sînt trăite la fiecare vîrstă, trăită şi apoi aşezată plenar în carte, cu o intensitate rară, care nu poate fi decît aceea a combustiei totale întru Fiinţă. Viaţă e din acest motiv departe de a reprezenta o simplă recapitulare, fie ea şi una ataşantă, a vîrstelor feminităţii (puternice, nu fragile), cu stările, afectele şi percepţiile aferente – de la candoarea cu care eul înzestrat cu puteri vizionare îşi poate trăi „magnificata copilărie” la sfîrşeala uşor resemnată şi luciditatea amară a traversării unor „ani şi ani lungi aurora, amiaza, crepusculul” (a se vedea, bunăoară: Adolescenţă, Două tinere fete, La mijlocul vieţii, Omul matur sau Într-o zi se va produce un salt) –, dar şi cu emoţiile cu totul excepţionale (de citit, din această perspectivă, sensibilele poeme de doliu intitulate La plecarea unui prieten şi La aniversară).

Indiferent de carnaţia lirică (erotică, în unele secvenţe, etică sau poietică, în altele), scheletul celor mai multe dintre poezii priveşte permanenta luptă a fiinţei de a descifra mulţumitor şi chiar de a împărtăşi din hieroglifele ordinii trans-. Poetesa nu se sfieşte să evoce epifanii şi misterii trăite la modul total, cu o ardenţă aproape mistică. Din aproape toate textele cuprinse în carte se pot de altfel izola vocabule sau chiar structuri poematice extinse articulate pe motive cu o bogată rezonanţă simbolică: „Cine. Să fie. Să fie.”; „eu însămi cobor/ vertiginos/ din lumina Taborului”; „nu mă voi mai naşte dintr-o coastă de om sau din spumă de mare/ nici umbra mea nu se va mai pleca tainic, mică Lilith,/ din spatele unei obscure sfinte treimi” etc. etc. Dar în special în poemele de iubire, precum Trei quasi sonete de dragoste, recuzita şi figuraţia lirică primesc un semn apăsat transdisciplinar: „clipa stranie, vastă, în care/ dizolvîndu-ne unul în altul ca sarea în mare/ parc-am fi murit fulgerător împreună flacără în flacără/ şi dintre noi ca un fulger blînd/ o a treia Prezenţă luminoasă inexplicabilă/ s-a ridicat cu un freamăt alb cu o fîlfiire răcoroasă de aripă/ ne-a privit de deasupra/ şi s-a înălţat bucuroasă”.

Inevitabil, pe spaţii mici, în anumite poeme din Viaţă se pot identifica trăsăturile atribuite încă din Hipermateria de debut liricii Magdei Cârneci: nihilismul, denunţarea convenţiilor de tot felul, refuzul decis a tot ceea ce ţine, în definitiv, de aparenţe, de simpla identitate materială a lumii şcl. „Voma supunerii cotidiene” sau „noroiul decăderilor zilnice” sînt amintite, spre exemplu, într-unul din ataşantele imne funerare, iar portretul umanului e proiectat, nu o dată, pe un fundal cu zone sibilinice: „Omul, cu imaginea lui înainte, o fantomă fumegătoare,/ o hologramă patetică/ proiectată peste constelaţii entropice şi roiuri verzi de lăcuste/ peşte puţinul pămînt ptolemeic şi vastul balast noneuclidian/ îmbrăţişîndu-şi visător circumferinţa – / o sferă luminoasă şi vagă, încă îndepărtată,/ în care s-ar putea vedea, ca-n acvariu,/ universul tot, lumea toată// Totul îl fură pe om, îl soarbe, îl mestecă şi-l înghite/ în metabolisme şi circulaţii, în metastaze şi metamorfoze,/ îl proiectează în sine, se droghează cu el, se îmbată,/ visează că e făt, apoi prunc şi copil, apoi tînăr şi vîrstnic/ astfel moare şi învie/ şi se salvează în Gînd” etc. (Totul)

Viziunile halucinante, întunecate, care în unele volume mai vechi ale autoarei deţineau întietatea[iii], nu mai dictează însă, ca altădată, semnificaţiile majore ale cărţii. Dimpotrivă, mi se pare chiar că, aşezînd în prim-planul reflecţiei lirice identitatea spirituală, Viaţă valorizează mai degrabă lumina şi oferă din loc în loc doze concentrate de bucurie poetică nepervertită, deplină. Căci aceasta, „Bucuria pură, gîlgîitoare,/ bucuria nemărginită” (Omul matur), e înţeleasă acum ca un antidot eficace împotriva muririi lipsite de sens şi recomandată chiar ca un fel de vehicul al transcendenţei: „Privind roşietic albastru crepusculul, ea întrebă: oare cum voi muri?/ Pe măsură, i se răspunse. Ce preferi: funia, otrava, pistolul?/Bucuria, bineînţeles.//…//Ea e una cu lumina, cu moartea, inflorescenţa aceea albă, bizară/ izbucnită pe cer, care creşte, creşte, încet se desface ca o uriaşă roză finală./ Ea ne va umple şi ne va sătura. Cu lumină. Bineînţeles.// Crepuscul perfect. Aurorală seară. I se răspunse:/ Încearcă. Îndrăzneşte. Iată, o fi sosit clipa.// Bucuria, bineînţeles.” (Clipa finală)

Imn uneori à rebours închinat lumii, cu „frumuseţea ei calmă, vastă şi orbitoare” (La aniversară) a cărei imagine „se răspîndeşte în artere şi vene/ ca o beţie neagră sau o strălucitoare demenţă” (Adolescenţă), întreaga Viaţă recentă a Magdei Cârneci este înainte de orice un elogiu ataşant al bucuriei fiinţei de a trăi în miezul sau măcar în proximitatea miracolului.

 

 

Note:

 

[i] Magda Cȃrneci, Fragmente despre poezie şi actualitate, în Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002, p. 91.

[ii] Andrei Bodiu, Romantism profetic, în Evadarea din vid. Studii despre poezia romȃnească de la sfîrşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului XXI, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, pp. 96-99.

[iii] Scriind despre volumele Hipermateria (1980), O tăcere asurzitoare (1985), Haosmos (1992) şi Poeme politice (2000), Iulian Boldea amintea că „nihilismul Magdei Cȃrneci, denunţarea convenţiilor şi a iluziilor, tentaţia mistificării, toate acestea conduc la conturarea unor scenarii similiapocaliptice, a unor viziuni halucinante, în care nimicul, neantul, negativitatea, în general, au o pondere covîrşitoare.” (Stenogramele apocalipsei, incluse în Aproximaţii, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2010, p. 117).

Revista indexata EBSCO