Mar 20, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – G. Călinescu și spiritul anecdotic

Pasionat încă de pe băncile școlii de istorie și arheologie, G. Călinescu și-a mărturisit mereu fascinația pentru marile personalități ale Renașterii, pe măsura cărora a încercat să-și construiască sieși un profil de intelectual umanist și de erudit, dincolo de granițele înguste ale unei specializări anume. După o ucenicie profitabilă pe lîngă Vasile Pîrvan și Ramiro Ortiz, s-a afirmat strălucit în critica literară debutînd cu o biografie, Viața lui Mihai Eminescu (1932), ce avea să-i marcheze decisiv destinul de creator. Cartea reconfigura din temelii genul biografic, îndatorat pînă atunci exclusiv arhivisticii, resuscitînd mitul eminescian într-o manieră cu adevărat revoluționară atît în planul ideilor, cît și în cel al argumentației critice, desfășurate acum într-o formă epică palpitantă, de „roman”. Îi revine lui Al. Rosetti meritul de a fi intuit de la bun început natura creativității călinesciene, de vreme ce i-a propus imediat criticului, în calitate de editor, să scrie o istorie a literaturii române, apreciind că numai tînărul biograf al lui Eminescu ar fi putut realiza o asemenea operă dificilă. Din acel moment, Călinescu își va canaliza energiile creatoare aproape numai în acest scop, completînd biografia eminesciană cu o minuțioasă analiză a operei, pentru a da apoi excepționala monografie Ion Creangă, în care humuleșteanul va fi celebrat ca un scriitor exponențial, expresie sui generis a poporului român „surprins într-un moment de genială expansiune”.

Pe lîngă aceste două monografii, în care dimensiunea estetică a operelor analizate e raportată sistematic la personalitatea autorilor noștri canonici, Călinescu își pregătește și teoretic Istoria…, elaborînd cîteva studii lămuritoare privind concepția sa despre literatură și critică, publicate în 1939 în volumul Principii de estetică. Aici, criticul contesta legitimitatea esteticii ca știință (în spiritul lui Croce) și considera critica o formă de creație propriu-zisă, legată ombilical de istoria literară, care nu e decît forma cea mai complexă de critică, definită drept „știință inefabilă și sinteză epică”. Așa cum o concepea Călinescu, istoria literară trebuia să fie o  istorie de valori, procesul de ierarhizare implicînd configurarea unei tradiții și a unui scenariu evolutiv potrivit căruia esteticul se naște organic din cultural, printr-o emancipare treptată, pînă la momentul cînd literatura devine o instituție autonomă iar scrisul se profesionalizează. De aceea epoca veche, analizată pînă la Călinescu doar din unghi cultural, va beneficia în Istorie… de o critică estetică de tip fragmentar, menită a desluși din noian existența unor oaze de literatură, pentru ca de la epoca marilor clasici încolo, odată fixat etalonul de aur, operele scriitorilor să fie analizate în integralitatea lor. Mircea Martin sublinia astfel, în studiul său clasic G. Călinescu și „complexele” literaturii române (București, Editura Albatros, 1981): „Distincția dintre cultural și estetic, așa cum e operată de Călinescu, permite o anumită selectivă continuitate. Apariția literaturii propriu-zise e greu de explicat fără antecedente culturale care, într-un fel sau altul, au pregătit-o. Mai mult, chiar înăuntrul amalgamului cultural există un filon estetic subiacent, adică subordonat altor obiective și altor valori. Criticul urmărește acest filon înainte de a deveni independent și autoritar, înainte ca valoarea estetică să fie cultivată în sine” (p.159).

Dincolo de proiecția de ansamblu, un exeget avizat al operei călinesciene ca Andrei Terian a explicat contradicțiile din interiorul sistemului critic, generate de imposibilitatea concilierii idealismului, care generează obsesia inefabilului/ autonomismului estetic, cu determinismul istoriografului obligat să imagineze un scenariu evoluționist și să ierarhizeze valorile (criticul numește această contradicție „paradoxul lui Călinescu” – vezi Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență, Editura Cartea Românească, București, 2009, p. 195-197). Construct mai curînd mitologic decît pozitivist-științific, Istoria călinesciană ambiguizează astfel deliberat raportul dintre istoric/ etnic și estetic, ceea ce a condus la o proiecție romanescă, în care rolul de prim plan îl vor juca scriitorii reprezentativi din punct de vedere etnic, valoarea fiind în fapt condiționată de apartenența la rasă (Călinescu evidențiază în repetate rînduri incapacitatea scriitorilor evrei de a crea durabil și monumental, ca autohtonii). Metoda călinesciană de investigație critică fiind biografistă și psihologistă, și avînd drept finalitate portretul (colectiv și individual), atunci, evident, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent nu a fost concepută ca o istorie a formelor literare, ci ca o istorie a personalităților, scriitorii fiind tratați monografic și integrați unui anumit moment istoric în funcție de trăsătura distinctivă, singulară, a operei lor. Văzută astfel, literatura română e prezentată de Călinescu în forma unei succesiuni de micro-monografii desfășurate în cadrele unei metanarațiuni legitimatoare, pe care același Andrei Terian a numit-o, invocînd celebrul studiu al lui Hayden White despre „metaistorie” (potrivit căruia narativitatea e implicată în orice demers istoriografic), „romanț etnocentric” – unul cu intriga la final însă, deoarece capitolul despre „specific” reprezintă intriga Istoriei călinesciene, iar nu deznodămîntul, cum s-ar putea crede[1]. Căci ceea ce-i leagă pe toți scriitorii prezenți în Istorie… e apartenența la acest fond psiho-moral comun, pe baza căruia s-au edificat o societate, o cultură și o literatură cu caracter specific. În acord cu perspectiva aceasta principial anti-formalistă (în care narativitatea vizează instituirea unui raport anume între individ și comunitate/ rasă, ceea ce are ca finalitate realizarea unor portrete, iar nu istoria formelor literare în sine), Călinescu nu face vreo distincție mai substanțială nici între viață și operă, între autor și personajele ficțiunilor sale, de vreme ce literatura e înțeleasă doar ca expresie (ecou, proiecție) a personalității și nimic mai mult. Valoarea omului certifică fără greș valoarea operei și viceversa – de aici însemnătatea anecdotei în discursul critic călinescian, obstinat în a descifra literatura din viață și de a citi viața ca pe un „romanț”.

Mă voi opri așadar, în cele ce urmează, asupra unor aspecte ignorate de obicei, pe motiv că ar reprezenta doar molozul, partea reziduală a Istoriei… călinesciene. Îmi propun în paginile de față să demonstrez că anecdota, cu ingredientele ei specifice, intră totuși în ecuația procesului creator și conferă scrisului călinescian un pigment indimenticabil, care înviorează și umanizează ideea, coborînd-o mereu la nivelul imprevizibil al emoțiilor și al sensibilității. Citită din acest unghi, anecdotic, Istoria călinesciană ni se dezvăluie ca un „monument” construit cu precădere din lucruri mărunte, ce se văd în toată splendoarea lor numai privite de aproape, asemeni sculpturilor în basorelief de pe templele indiene. Și e firesc să fie așa, pentru că spiritul de construcție al criticului e dublat de o irepresibilă vocație artizanală ce încarcă pînă la refuz perspectiva cu amănunte și scene seducătoare, cultivate adesea pur gratuit, doar de dragul artei, fără nicio miză cognitivă sau ideologică mai adîncă.

În Dicționarul de termeni literari (coord. Al. Săndulescu, Editura Academiei RSR, 1976), ca în mai toate dicționarele de altfel, anecdota (termenul, preluat la noi din franceză, provine din greacă, desemnînd un „lucru inedit”) e definită drept o „scurtă povestire, cel mai adesea veselă, cu final moralizator și cu un caracter cel mai adesea pitoresc, din viața de toate zilele, sau pusă pe seama unui personaj celebru” (p. 35-36). În această categorie intră întîmplările relatate de Procopius din Cezarea în celebra sa „Istorie secretă” (subintitulată chiar așa: anecdota), dar și culegerile de istorioare medievale colportate odinioară intens, ca expresie a unei mentalități populare, pentru aspectul lor ludic și moralizator. Într-adevăr, anecdotele ilustrează un potențial subversiv în raport cu autoritatea, cu ceea ce e permis, căci ele dezvăluie de obicei lucruri inavuabile, „secrete” ținute cu grijă la adăpost de ochii lumii[2]. Așa se explică popularitatea imensă a speciei, pe care o specialistă în studii biblice ca Marion C. Moeser o plasează nu fără temei, în studiul său The Anecdote in Mark, the Classical World and the Rabbis, în categoria „formelor simple”[3] (alături de legenda sacră, legenda eroică, mythos-ul, ghicitoarea, zicala, cazul, memorabilul, basmul și gluma, analizate de Andreas Jolles în cartea lui clasică), care fac trecerea de la limbaj la literatură. Diversitatea formelor anecdotei ilustrează apoi mobilitatea foarte mare a acestei specii narative caracterizate prin concizie, care însă nu se poate constitui într-un gen ușor de recunoscut („anecdotes are too varied, too indistinct and too widespread to constitute a recognizable genre” – Marion C. Moeser,  op.cit., p. 154). Așadar, datorită faptului că e un gen de hotar, ce pretinde a relata într-o formă concisă fapte inedite de viață, memorabile prin caracterul lor rezumativ și spectacular, anecdota își dezvăluie funcționalitatea mai ales în raport cu literatura și cu istoria. Astfel, literatura (și arta, în general), urmînd preceptul horațian ut pictura poesis, recurge de obicei la anecdotă pentru a oglindi cu mai multă fidelitate realitatea, faptul trăit („anecdotes can serve as the link between a lived experience and its literary representation” –ibidem, p. 155). Din aceleași motive, tocmai datorită materialului anecdotic pe care îl furnizează ulterior, literatura devine un prețios document de epocă, cercetat cu folos nu doar de criticii literari, ci și de istorici.

Cît privește raporturile anecdotei cu istoriografia, trebuie precizat că epoca romantică a utilizat din plin narațiunea de tip anecdotic nu doar pentru a amuza, ci mai cu seamă pentru a întreține cultul marilor personalități, al geniilor, față de care publicul a manifestat totdeauna o nestăpînită curiozitate. În acest sens, pe filiera idealismului crocean și a hegelianismului, în maniera de a vedea istoria Călinescu, acest Francesco De Sanctis al românilor, se apropie mai mult de Michelet și Hasdeu decît de Ranke, școala pozitivistă discreditînd anecdota drept irelevantă ca document din punct de vedere științific. Prin intermediul anecdoticii, dar și din înclinație temperamentală, Călinescu a intuit însă și importanța vieții private, a „micilor istorii”, în spiritul școlii de la Annales, istorii ce construiesc de altfel fundalul pe care se desfășoară „marile narațiuni” istoriografice. Ca atare, pe lîngă scriitorii de prim-plan, criticul include în Istoria… sa o sumedenie de minori, cu biografii care de care mai pitorești, pline de evenimente senzaționale, făcute a panorama orizonturile vieții de odinioară, prinse în aspectele ei cele mai caracteristice. De asemenea, materialul iconografic exemplifică multe alte trăsături ale epocii sugerate doar de discursul istoriografic călinescian, pe lîngă portretele domnitorilor care s-au remarcat în istorie și care au devenit eroi literari autorul incluzînd, de pildă, și portretele unor domnitori mai obscuri, un portret anonim de femeie, un altul de boier sau de beizadea, litografii și gravuri cu locuri și oameni din trecut și multe altele. Caracterul anecdotic (al textului și al imaginilor ce-l însoțesc deopotrivă) este deci evident, criticul căutînd să-i privească pe scriitori nu doar de la înălțimea operei lor, ci și în raport cu societatea în care au trăit, și mai ales în intimitate (celebră e fotografia lui Caragiale surprins în costum oriental, stînd turcește, pe jos, în casa lui din Berlin, cu biblioteca în spate), de unde scoate la iveală tot soiul de amănunte picante, deseori cu o plăcere vulgară, de colportor.

Exhibarea spațiului intim, privat, are totuși un rol esențial, acela de a umaniza discursul, elementul anecdotic făcînd mai limpede ideea critică și clarificînd liniile portretului, cum bine observă Marion C. Moeser  în lucrarea sus menționată[4]. Dar portretul, în viziunea lui Călinescu, e operă de creație și vizează cunoașterea profundă a omului și reprezentarea ei în forma unei viziuni ideale, schematizate: „[…] fundamentala însușire creatoare este de ordin intelectual și constă în iluminarea experienței printr-o idee. Marile creații se nasc din idee și stîrnesc procese de idei” (G. Călinescu, Portretul, în G. Călinescu, Opere. Publicistică, vol. X (1960-1962), ediție coordonată de Nicolae Mecu, text îngrijit, note şi comentarii de Alexandra Ciocîrlie, Alexandru Farcaş, Nicolae Mecu, Pavel Ţugui şi Daciana Vlădoiu, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2010, p. 321). Ca atare, recursul la anecdotă și la cancan nu alterează liniile ideale ale portretului, ci le scoate în relief mai pregnant, însuflețindu-le de culoarea tulbure a vieții. S-ar putea afirma așadar că anecdoticul funcționează ca un fel de element secundar, minor, distorsionant, dar care totodată e și un catalizator. Se realizează în acest fel un gen de relativizare de tip umanist, ce reabilitează de fapt marginalitatea, imperfecțiunea, impuritatea  (vezi și studiile esențiale ale lui Virgil Nemoianu – O teorie a secundarului, Elogiul imperfecțiunii ș.a.), contrariile fiind astfel incluse într-un discurs integrator. De aceea și afirma Alexandru Paleologu într-unul dintre eseurile sale că G. Călinescu face parte din familia spiritelor care aprobă cosmosul, precum Goethe, Balzac sau Hugo, și nu din aceea a celor care-l resping, ca Baudelaire și ca toți emulii săi modeniști. Predilecția pentru anecdotă semnalează astfel interesul pentru viață în toate aspectele ei, inclusiv cele mai triviale.

Întorcîndu-ne în timp observăm că, prin caracterul ei convențional, codificat la toate nivelurile, epoca clasică a favorizat din plin proliferarea anecdoticului, dar într-o zonă underground, de circulație preponderent orală. De pildă, prețuirea anecdotei în cadrul grupării junimiste mărturisea o aderență profundă la clasicitate și la un aristocratism de fond, ce va fi îngăduit vulgarității să se manifeste doar programatic, în doze terapeutice, sub forma unui ritual asumat de toți membrii comunității. De aceea a și fost atît de bine primit Creangă la Junimea, literatura humuleșteanului fiind prețuită exclusiv ca expresie a unei mentalități populare, fără aport individual. Acceptată totuși mai totdeauna drept un element constitutiv al literaturii culte (îndeosebi în memorii) și utilizată preponderent ca mijloc de portretizare și de reconstituire a unui anumit tip de societate, cu mentalitatea și moravurile specifice, anecdota a început să fie desconsiderată oficial abia în modernitate, o dată cu emergența unei estetici autonomiste de tip elitist, ce preconiza segregarea literaturii de viață. De la Edgar Allan Poe și simboliști și pînă la suprarealiști, scriitorii moderni resping anecdota (și anecdoticul în genere), pentru că văd în ea emblema spiritului burghez și a unei mentalități populare, care cerea literaturii să oglindească viața într-o formă cît mai concretă și mai spectaculoasă cu putință.

Antonio Patraș

 

 

 

[1] O analiză amănunțită a tuturor problemelor conceptuale referitoare la proiectul călinescian în Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență, Editura Cartea Românească, București, 2009, cap. III. Sinteza epică – p. 278-310, precum și cap. IV.1. Proiectul etnocentric, p. 313-339.

[2] Peter Fenves, Arresting Language: From Leibniz to Benjamin (cap. 5, Anecdote & Authority: Toward Kleist’s Last Language), Stanford U.P., 2001, p. 153: „From the inception of the word, the an of anecdote serves as an expression of determinate negation, not as an indication of a zone of indetermination. What the an of anecdote negates is authority. Under no condition auctoritas express itself anecdotally”.

[3] Marion C. Moeser, The Anecdote in Mark, the Classical World and the Rabbis, Sheffield Academic Press, 2002. Studiul lui Jolles a fost tradus recent și în limba română: Andreas Jolles, Forme simple. Legenda sacră. Legenda eroică.Mythos-ul. Ghicitoarea. Zicala. Cazul. Memorabilul. Basmul. Gluma, traducere de Iulia Zup, text revăzut de Grigore Marcu, Editura Universității „Alexandru ioan Cuza” din Iași, 2012.

[4] Marion C. Moeser, op. cit., p. 32: „Anecdotes humanize individuals and turn abstract concepts into concrete ones. They make complex ideas immediately clear”.  Anecdota e definită drept o o micro-narațiune („brief story”)  ce surprinde un „lucru inedit” vizînd atmosfera vieții private sau portretul, fiind caracterizată și prin formulări de genul: „a connotation of gossip or humor”, „a gleaming toy of history” ș.a.

Revista indexata EBSCO