Mar 20, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – S(a)tan Pățitul în lumea lui cine pierde cîștigă

Asemenea protagonistului Antipa, din romanul său Lumea în două zile, care se apucă de citit la șapte-opt cărți deodată și nu termină niciuna, George Bălăiţă pare a se fi specializat în proiectarea și scrierea trilogiilor neterminate. Romanul Ucenicul neascultător, conceput ca prim volum al unei trilogii, nu a avut continuare și aceeași soartă o va avea și romanul Învoiala (Ed. Polirom, 2016), în ciuda amenințăriii glumețe făcute de Nicolae Manolescu: „A scris relativ puţin, lăsînd neterminat Ucenicul neascultător. Îşi pusese în gînd ca Învoiala să facă parte dintr-o trilogie după poveşti ale lui Creangă. Eu sunt cel care i-a sugerat s-o publice separat în volum, după ce a apărut în foiletonul României literare, cinci numere consecutive de la sfîrşitul lui 2015. Trag nădejde că va scrie în cele din urmă şi celelalte două proze inspirate din Creangă. Ai auzit, bădiţă Georgică? Sau vrei să te prind cu arcanul?” („România literară”, nr. 21/2016). George Bălăiţă este el însuși prins în arcanele proiectelor sale oblomoviste și nu va re-scrie Soacra cu trei nurori și Dănilă Prepeleac, orice ar spune un cronicar literar precum Nicolae Manolescu, ce își încheie textul cu un entuziasm puțin obișnuit la el: „Ce extraordinar prozator este George Bălăiţă! Învoiala este o proză încîntătoare” (exclamație ce îmi amintește de începutul cronicii sale din 1988, scrisă la debutul editorial al lui Cristian Popescu: „Ce extraordinar poet este acest Cristian Popescu!”). Întins leneș pe canapea ca domnița argheziană (de fapt, în adormitorul fotoliu Baroni, ca Antipa), autorul romanului Lumea în două zile are tabieturile sale scriitoricești pe care nimeni și nimic nu i le poate tulbura, nici măcar vreun drăcușor de Chirică, rămas liber de contract după ce l-a slujit cu folos pe Stan Pățitul. Romanul țărănesc Învoiala a fost proiectat ca un posibil scenariu de film (sau de teatru) pe care poate că se va încumeta cîndva cineva să-l ecranizeze sau să-l pună în scenă.

Încă de la începutul cărții atrag atenția propoziţiile şi frazele scurte, de multe ori eliptice, ca nişte condensate indicaţii regizorale sau ca didascalii. Ofer doar un exemplu de pe prima pagină a cărții: „Case răzlețite, întunecate, lumgi. Lîngă stogul de fîn, doi cai priponiți dorm în picioare. O tufă de măceș. Un măr pădureț” (p. 5). Ceea ce nu înseamnă că, pe acest fond stilistic, din interiorul romanului ar lipsi descrierile tipic poetice, trasate în tușe romantice sau impresioniste, precum aceea a apariției păpușarului: „La mari depărtări se bănuiește ziua. Astrul însă nu se mai vede. Fuioare de ceaţă alburii de-a lungul drumului, dincolo de gard. O formă evanescentă prinde lent consistenţă în lungul drumului. Capul unui cal. Pluteşte. Partea de jos nu i se vede. În spatele lui, ondulînd pe faldurile perdelei de ceaţă, coviltirul împodobit, zdrenţuit. Nu se aude decît cloncănitul inelelor de la ham. Ceaţa se rupe. O căruţă cu coviltir. În părţi, agăţate, tot felul de obiecte nedefinite. Copitele calului care merge la pas se aud vătuit în praful gros. Roţile lasă cărări adînci, repede acoperite de colbul care se surpă. Pe capră, o siluetă înfăşurată într-o manta, ca într-un giulgiu” (p. 12). Sunt de remarcat și unele scene descrise cu un neo-realism crud: „Luna se stinge lent, spre asfințit. Femeia ridicăn prea mult cămașa lungă și largă, sacul alb cu care e acoperită de la gît pînă la glezne, despicat doar între țîțe, și se lasă pe vine. Sub ea, pămîntul vuiește. Doar capul, ghemuit, parcă adoarme. Ochii închiși, gura batjocoritoare./ […]. Stan se oprește în fața porții de la grădina lui. Femeia nemișcată în porumbiște. Lasă să-i cadă frunza de pătlagină peste băltoaca de pișat dantelată de spune ușoare, între călcîiele ei mari. O lăcustă verde și săltăreață nimerește chiar acolo…” (pp. 15–16)

Dacă un om „singur, nemaipomenit de singur” precum sorescianul Iona încerca să poarte dialog cu neîntoarsele ecouri ale vorbelor sale, în romanul lui George Bălăiţă, clănțănitul dinților de frig este un fel de conversație a omului singur Stan cu vremea potrivnică de afară. În viața deloc așezatului burlac din așezarea Valea Ursului, totul pare încremenit în vreme și singurătate de cuc, la fel ca aceea a cucului de la pendula-i bătrînească din perete, nu știm cum ajunsă acolo. Prima reparație pe care o face Chirică atunci cînd ajunge slugă în modesta casă a lui Stan este reparatul din propria inițiativă a ceasului cu ușa ruptă, ce atîrna într-o balama, avînd cucul pe jumătate ieșit din lăcașul lui. Ceea ce sugerează supunerea de acum înainte legilor vremii omenești, așezarea săracului holtei Stan „în rînd cu lumea”, dar și a lui Chirică însuși, care vine de pe alt tărîm, atemporal, împovărat cu cîteva sute de ani de experiență drăcească în spate (în ciuda înfățișării pipernicite, el este și tînăr, și bătrîn).

În care timp este situată acțiunea romanului putem afla din detaliul că, în cel mai apropiat tîrg de unde locuiește Stan, Piatra Neagră, un comerciant este îmbrăcat jumătate „nemțește”, jumătate țărănește, iar un străin de ținut este „îmbrăcat după moda europeană a timpului”. Care timp? În mod sigur al perioadei de tranziție de după prima jumătate a secolului al XIX-lea, atunci cînd scria și Ion Creangă povestea. Pe de altă parte, Chirică (pe care Stan vrea să-l „omenească” și să-i cumpere straie noi, „nemțești”, chiar dacă nu avea a face cu însuși dracul gol, venit de pe Dealu Gol – după cum se autoprezintă) trebuie să dea seama lui Scaraoțchi că pierde timpul pe pămînt pe la iarmaroace, la circ și la teatru, cu păpușile și cu cîntatul. Cert este că, prin efectele retardatante ale limbajului și ale dilatării evenimentelor, George Bălăiţă menține firul epic într-un prezent continuu, egal luminat sau întunecat, și operează o amînare constantă a ceea ce știm că se întîmplă în cursul poveștii lui Ion Creangă.

În orice împrejurare, dialogul – nemarcat de romancier prin linia specifică, de… dialog – are un subtext complice și ambiguu. În discuțiile lui Chirică cu nașul său, experimentat în drăcii de tot felul, sunt tabuizate cuvinte și expresii precum: „la dracu-n praznic”, „slab de înger”, „și-a băgat dracul coada”. Sfatul nașului este clar în acest sens: „Vorba-n colțuri și rotundă, fără cercuri se înfundă. Ai vorbit ca surda-n clacă” (p. 31). În schimb, în discuțiile dintre stăpîn și slugă, aluziile se fac de obicei la esența diavolească a lui Chirică, dar Stan nu ezită să-i spună chiar „frate”, deoarece ambii interlocutori simt că între ei există un transfer de identitate. Bunăoară, într-un rînd sunt atacați de hoți și Stan dă dovadă de cruzime diavolească, pe cînd Chirică este încercat de milă omenească. Dualitatea fiecăruia este marcată în regim halucinatoriu: „Slugă şi stăpîn se uită unul la altul. O clipă, pe umerii lui Stan stă capul lui Chirică, pe umerii lui Chirică se vede capul lui Stan…/ A fost doar o nălucire” (p. 148). Glisarea atributelor între reprezentanții celor două lumi destinate să fie antagonice este realizată de George Bălăiţă cu mare ușurință. Romancierul reține dintre datele fabulosului pe acelea care se acomodează cel mai bine cu realul și recurgerea la ele amintește de ceea ce se întîmpla în vremea poveștilor, cînd, se pare, omul avea acces, la modul cel mai firesc cu putință, la un „dincolo ”, la un fel de „dincolo de bine și de rău”.

În loc să fie emisarul lui Scaraoțchi pe pămînt, ca reprezentant al măreției maleficului, ca agent al Răului, Chirică scrie poezie, este tulburat de mirosul de fîn, îi place desfătarea în natură și cîntecul păsărelelor. Dacă Moș Nichifor Coțcariul își vedea de interesele lui curtenitoare, legate de scenariul seducției Malcăi, atunci cînd bătea apropoul la drăgăstoasele de privighetori, Chirică se emoţionează la modul real cînd le aude cîntecul. Însuși întunericitul Scaraoțchi, deloc refractar la… religie, pare a fi omenos și se arată neînduplecat în decizia punitivă atunci cînd subalternul Chirică a încălcat orînduiala… creștină, nezicînd „bogdaproste” după ce a mîncat boțul de mămăligă îmbrînzită lăsat în pădure de Stan. Și are toate motivele Întunecimea Sa în a fi nemulțumit. Dacă stîlpii de la casa pămînteanului Stan nu se află șubrezi, dar sunt subțiri, iar proprietarul intră în scenă îndreptînd balamaua de la poarta grădinii (ce nu are nimic paradiziac în ea), Iadul are căpătîiul putred, este șubrezit și a intrat deja în decadență. Baba Hîrca va fi personajul țintă (sau cui) pentru talpa Iadului. Și totuși mă gîndesc că nici ea nu era atît de potrivită pentru talpa Iadului, din moment ce, pentru ceea ce primise de la Stan, a fost în stare să accepte punerea focului la propria casă pentru a salva onoarea nevestei necredincioase.

Fire alunecoasă, cu zîmbet viclean și mieros, Chirică este isteț ca un proverb, ager, poznaș și vorbește în dodii. Cu toate acestea, se supune cu nesimulat și dezinteresat atașament, chiar dacă răspunde stăpînului concentrat și parșiv, în doi peri. Nașul său (și el cu cornițe mici, ca de ied, bine ascunse în cîrlionții murdari) se teme ca nu cumva finul să i se fi molipsit de la oameni cu lenea, mizeria și păcatele lor (dracii suferiseră deja, probabil, pătărania cu Dănilă Prepeleac). În reprezentația din iarmaroc a trupei Păpușarului, Chirică este acela care joacă rolul bărbatului din Prostia omenească – rol pe care îl învață ad-hoc (Păpușarul îi ghicește adevărata esență diavolească și nu ar fi disponibil să îl ia în trupa sa ambulantă, deși este convins că ar fi avut foarte mult de cîștigat de pe urma sa). Și pățania din Povestea ursului păcălit de vulpe i se întîmplă lui Chirică, dar în ipostaza căruțașului, nu a ursului rămas fără coadă. Stan, personaj postmodernist, știe că aceasta este „minciuna” spusă deja de un altul (adică de… Ion Creangă) și face în răspăr aluzie la faptul că într-o astfel de împrejurare dracul iar nu ursul și-ar fi pierdut coada.

Orfanul și veneticul Stan fusese inițial molîu și bezmetic, dar spre sfîrșit devine gospodar fruntaș și începe să-i scapere călcîiele după însurătoare. Orice putînd fi, nălucă, drac gol sau lucru necurat, Chirică îl face pe Stan să-și împlinească visul matrimonial după ce și-a exercitat de două ori dreptul de veto asupra proastelor sale alegeri. Degeaba a vrut împielițatul să facă aici, pe pămînt, „concurență stării civile” (vorba unui clasic), însurîndu-l cum a crezut el mai bine, pentru că tot femeia a ieșit victorioasă. Aceasta nu-l suferă pe Chirică, poate tocmai pentru faptul că se înrudește cu el prin „datul genetic” al coastei de drac. Scoțîndu-i-se aceasta de însuși dracul, ea nu va deveni nici mai bună, nici mai de încredere și va confirma opinia nașului în privința matrimoniului: „Un înger e un fel de drac îmbrăcat în rochie de mireasă” (p. 33). Prin urmare, nici dracul nu este chiar așa de negru pe cît pare și nici îngerul chiar așa de imaculat pe cît îl credem. Aici stă de fapt și cheia reinterpretării, răstălmăcirii poveștii lui Ion Creangă din partea lui George Bălăiţă: omul nu este nici înger, nici demon, sau este și unul, și altul totdeodată. Flăcările Iadului luminează nu numai Raiul, ca la Blaga, ci și pămîntul acoperit sau nu cu o mare de-ntuneric. Iar această ștergere a atributelor maniheice trebuie să se regăsească și în învoiala fiecăruia cu soarta dată: „Toate sunt amestecate, şi ce poate face omul? Doar să le aleagă, ţi-am mai spus, pe cele mai puţin rele dintre relele mari… Hm!… Da, o învoială e totul, învoieli sunt toate cele… Da, să ştii să alegi, să dai cît trebuie, să iei ce ţi se cuvine… Da, nu te poţi opune sorţii (ce prostie!), dar te poţi învoi cu ea…” (p. 195).

Cînd, în cursul învoielii de la început, Chirică cere o simplă răsplată și spune că va lua ceva ce nu va fi de trebuință prin casă, Stan se gîndește o clipă că ar putea fi vorba despre un pact faustic. Desigur, țăranul din el nu are putința de a face analogii în termenii acestei sintagme celebre și nici măcar nu are vreo vagă aducere aminte, așa cum simte Iona din piesa lui Marin Sorescu, care parcă auzise de cineva că fusese înghițit de un chit. El se teme doar să nu i se ia sufletul, deși Chirică este dispus să îi dea chiar în scris („înscrisul”), fiind obligat la aceasta de Scaraoțchi. În povestea lui Ion Creangă, omul care va fi slujit nu știe nimic despre acest pact, el crezînd pînă aproape de sfîrșit că sluga sa este doar un băiat isteț. Aici, Stan l-a bănuit de la început de lucruri necurate pe Chirică și crede că și Scaraoțchi are știință de existența sa pe pămînt.

În aceste condiții, pactul hemografic cu diavolul nu se va împlini (poate că doar un fel de pact… autobiografic), pentru că nu este vorba de un tîrg, ci de o „învoială” omenească, nu diavolescă, în urma căreia Chirică suferă un proces de umanizare. La capătul realizării cu succes a acestui proces de „integrare” (cuvînt din limba de lemn actuală), el începe să cunoască ce-i suferința și este încercat de sentimente de milă: „M-ai îmbolnăvit, stăpîne, de o boală a sufletului pe care numai oamenii o au, firește. […]. Sufletul e boala cea mare și de nevindecat, la rîndul ei bolnavă de nenumărate alte boli mai mici. Cea mai mică, dar şi cea mai parşivă este curiozitatea, stăpîne. Pofta omului de să ştie ce nu vede şi să mestece ce nu poate. Vrînd-nevrînd, m-ai îmbolnăvit (s.a.)” (p. 201).

Înzestrat cu calități fizice, mentale și de anticipare diabolești, Chirică nu are nimic diabolic în planuri și scopuri, fiind „regizorul” abil al metamorfozei existențiale a lui Stan. La despărțire, îi dă fostului stăpîn, ca în basme, o carte de joc cu ajutorul căreia să-l poată chema dacă va fi în mare impas, dar nevasta i-o aruncă în foc. Ceea ce înseamnă că eternul feminin va fi învingătorul diavolului în această lume a lui cine pierde cîștigă, bărbatul rămînînd scepticul nemîntuit. Ultimul paragraf al romanul sună astfel: „Femeia se lipește de bărbat, se strînge lîngă el. El nu o respinge, nici nu și-o apropie. Ea e stăpîna. Surîsul ei viclean şi liniştitor totodată. Feminitatea ei victorioasă, problematică este ultima imagine a poveştii” (p. 209). Dacă ar mai fi avut Stan biciul… Biciul, foarte lung și cu împletitură complicată, era singurul lucru drăcesc din casă: avea puteri necurate, putea degaja o mare energie potențială, fiind mai mult o armă decît decît o biciușcă (de care totuși posesorul voia să scape). Dar acesta i se topise de curînd în mînă și – să nu uităm că scrie undeva în roman – pe cînd era băiat, lui Stan i se spunea Ionică cel prost. O posibilă morală? Dacă dracii au coarne imaginate de om, bărbatul poate purta oricînd coarne de neimaginat puse de femeie. Stan Pățitul cu pețitul devine S(a)tan Pățitul.

Revista indexata EBSCO