Mar 20, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Bănățencele (II)

 

Cu o inexplicabilă şi păguboasă discreţie, presa culturală a trecut peste un eveniment care, categoric, merita un alt tratament/ ecou mediatic. E vorba de Marele Premiu obţinut de Simona-Grazia Dima la Festivalul Internaţional de Poezie „Cemal Sureya” (Istanbul, 6-10 ianuarie 2017), încoronînd, precizau juraţii, poezia sa şi, deopotrivă, „întreaga sa personalitate”. Poet şi critic, conjugînd „două existenţe”, remarcabilă în ambele ipostaze, Simona-Grazia Dima s-a manifestat şi în eseistică sau traductologie, vădind o neostoită căutare spirituală. Avem de-a face cu o lirică sapienţială, ceremonioasă, miniaturizantă, obligînd la o percepţie mitologizantă, de o „pozitivitate diafană”, cum nota tenacele Ştefan Borbély, cel care se încumetase să citească „zile de-a rîndul” un volum sumativ precum masiva antologie Călătoria în petalele trandafirului (Tipo Moldova, 2013, 838 p.). Citindu-şi cu generozitate confraţii, dovedind „o disponibilitate nicicînd ofilită spre altul” (în chip de „scorpion blînd”), desfăşurînd – sub semnul unei bonomii severe – exerciţii de admiraţie, Simona Grazia-Dima rămîne, ca poetă, o prezenţă singulară, mereu în uimire, lucidă şi fascinată de miracol, îmbrăţişînd lumea cu o strălucire spectrală şi aflînd că, purtată în suflet, casa cuvîntului e „locuită numai de lumină”. Premiul obţinut e un bun prilej de a poposi, recapitulativ, asupra acestui lirism, refuzînd negativitatea, rumoarea ori derizoriul cotidianităţii, notaţiile ironic-sarcastice în favoarea diafanităţii. Şi înţelegînd poezia ca o nesfîrşită călătorie în spirit.

Împătimită de scris, iubind ceremonialul textului şi vădind o calofilie ponderată, cu incizii delicate, de un livresc metabolizat, trăind poezia fără zgomotoase volute retorice ori exhibări de galantar, Simona-Grazia Dima invocă obsesiv acelaşi univers spectral, cu lumi misterioase în care, de pildă, „vedenia asta părea fericire”. Sau ca în superba poemă Azi: „Şi toată cartea de învăţătură se-nchide / pe cerul roşiatic, mii de pagini mustoase / recad inimă pe inimă, / sorbite-n vîrtejul de păsări şi fluturi – / şi se amînă cu încă o zi versiunea finală.”

Din capul locului, reamintim, lirica Simonei-Grazia Dima, de o vădită cerebralitate a impus prin densitatea discursului dorindu-se o reflecţie, convocînd chiar metafore metapoetice, pătrunzînd, cu delicii intelectuale, dincolo de realitatea vizibilă sau lumea cea părelnică. Reveriile sale, mînate de o fantezie, totuşi, supravegheată, migălos „construită” nu-şi refuză bucuria concretului. Scutite de uscăciuni textualiste şi străine de frenezia vitalistă, ele recuperează, cu o admirabilă coerenţă, un spaţiu utopic: cel al suavităţii, al transpartenţei, al inocenţei.

Să mai observăm că această poezie elaborată, de certă încărcătură livrescă iubea cîndva calmitatea şi solemnitatea discursului, vertebrat conceptual (vezi Ecuaţie liniştită, Ed. Albatros, 1985). În timp, descoperind „căile beatitudinii”, ea a cîştigat (e drept, temperat) în pasionalitate. Nu e vorba de a părăsi jocurile inteligenţei şi hăţişul abstracţiilor, ci de a „prinde” palpitul vieţii, misterele lumii, făcînd din discursul poetic un exerciţiu de cunoaştere; altfel spus, descoperind, pe fundal cosmologic, meandricul drum către sinele tainic. Încît poezia Simonei-Grazia Dima, captînd sensul ordonator, închide un ciclu iniţiatic. Poeta „locuieşte” în vecinătatea maeştrilor ezoterismului şi, pendulînd între real şi ireal, cercetează lumea prin ocheanul livrescului invitîndu-ne în regiunile celeste. Încît, acceptînd că acest traseu liric poate fi şi o convingătoare biografie a eu-lui poetic (autoarea contemplîndu-şi, anamnezic, ca „ultim etrusc”, propria-i devenire) vom scrie apăsat că el evidenţiază şi o lăudabilă continuitate. Refuzînd sentimentalismul dulceag ori ludismul ironic-ingenios, Simona-Grazia Dima nu a agreat nici stilul aluziv, esopic, pe linie politică. Şi dacă această poezie este înţesată de sensuri şi „ambiţii criptative” (cum ar spune Cr. Livescu), nu subversitatea e rîvnită. Poeta s-a refugiat într-un spaţiu utopic, în lumea paralelă a creaţiei, întorcînd spatele aparenţelor pentru a accede la plinătatea esenţelor. Nu s-a războit cu imixtiunile propagandistice deoarece, după perdelele ermetismului, în lumea sa, stăpînită de o ingenuitate rememorată şi, astfel, recuperată, într-o ţară magică şi eterată, aşezată sub aura miniaturalului, ele nu răzbăteau; cunoaşte, în schimb, iluminarea, pacea divină, candoarea, „fericirea calmă” în preajma „fiinţelor mici”, nicidecum periplul grotesc al cotidianului opresiv, dictatorial.

Probabil că Noaptea romană, volumul din 1997 (Ed. Arhipelag, Tg. Mureş) marca explicit această ruptură. Simona-Grazia Dima inventa un loc poetic, cucerind sub impuls monografic virtualitatea spaţială. Fiindcă Abstrus şi Noremaion (ca „ţinut imponderabil”) sînt termeni toponimici dar, mai important, sînt cele două tărîmuri (inevitabil complementare). Plonjînd, astfel, în concret şi dobîndind carnalitate, versurile îşi conservă suavitatea. Chiar „fiinţele mici” (devenite „alteţe de Noremaion”) salvează „Abstrusul de iască” (v. Soli din Noremaion). Iar poeta, aşezînd versurile pe „hîrtie irizată” şi-a inventat o „zonă fantastică” pe care, negreşit, o va exploata. Ea reuşeşte să privească „prin inima copilăriei” şi, în acelaşi timp, să convoace „părinţi sfătoşi”, învăluind himericu-i ţinut cu „o lumină sperioasă”. Norii sînt chiar „ochi ai bucuriei”.

Retrospectiv judecînd, volumele din urmă confirmă nu doar saltul poetei, salutat cu un entuziasm în creştere de către suporteri, ci, îndeosebi, o altă cotă valorică, omologată, probată prin tenace tematizare reflexivă, exploatînd un topos productiv. Încet dar sigur Simona-Grazia Dima urcă spre locurile fruntaşe ale clasamentelor, preschimbînd „drojdia-n freamăt” într-o „perlă aburoasă” şi meditînd, grijulie, chiar la soarta poetului: „dacă va fi fiind el însuşi pasăre?” Instalîndu-se, aşadar, într-un univers liric inconfundabil, poeta, talentată şi ambiţioasă, vădind o rară devoţiune, îşi globalizează trăirile, topind contrariile şi coagulînd o viziune, sprijinită de o infrastructură simbologică, deschizînd conotaţii generoase. Împătimită de scris, cu lecturi metabolizate şi autentică în fiece rînd încredinţat circuitului public, Simona-Grazia Dima are nostalgia întregului. Ea, convinsă că blîndeţea stăpîneşte lumea, trăieşte familiaritatea cu sacrul şi încearcă mîntuirea prin confesiune, descoperind beatitudinea. Luciditatea însă prezidează, fără eclipse, actul poetic, aparent ascetic, rîvnind, la graniţa dintre fantastic şi real, combustia intelectualizată; sau, mai bine zis, aspirînd spre lecţia spirituală. Evident, dramaticul existenţial nu putea fi ocolit; dar, străină – spuneam – de obsesiile congenerilor, Simona-Grazia Dima face în context generaţionist o figură aparte şi cultivă un optzecism atipic. Nu va supralicita ironia şi ludismul, nu va face tapaj de autoreferenţialitate, nu se fixează în erotic. Citit dinspre izvoare (nucleul generativ), acest proiect poetic îşi dezvăluie inelele concentrice, traversate răbduriu, cu sigur instinct regizoral şi temeinice achiziţii culturale. Degustător avizat, cu lecturi metabolizate, Simona-Grazia Dima este, şi în ipostaza comentatorului slalomînd printre noile apariţii, un ghid credibil, propunînd un excurs critic rafinat (precum în Labirint fără minotaur, volum publicat în 2008), vădind o „aplecare cordială”, mereu cumpănită – cum observase Ionel Necula.

Dar autoarea propune, să recunoaştem, o poezie dificilă (recoltînd cronici admirative), combinînd rafinamentul cu ingenuitatea, desfăşurînd o viziune spirituală asupra lumii, cu gust pentru arhaic şi, deopotrivă, pentru cunoaşterea sinelui, de simţire idealistă şi de febrilă căutare interioară. Această înţelegere poetică a lumii (după gîndul lui Platon), inevitabil filosofardă, dezvoltă o pulsaţie mirifică şi o imagistică concentrată, ispitită de regăsirea fiinţei. Studioasa poetă ştie că spiritualitatea e una singură, fără frontiere şi face din poezie „un crez trăit”. Este însă curios (şi remarcabil) că acest discurs dens-meditativ, străin de elanurile confesive, cu „efecte” calculate nu îşi pierde frăgezimea. De altfel, poeta îşi dorea o infuzie a vieţii; rămîne, desigur, un etern „aspirant spiritual”, dar simte concreteţea ca „o arsură de fier încins”. Încît, cu migală de miniaturist, culege sunetul „păcatelor gîndirii”; vrea, printr-o mitologie originală, să atingă o împăcare luminoasă, stăpînită de solaritate, graţie, discreţie şi, neapărat, distincţie. De o candoare creativă deloc mimată, poeta (care vreme de vreo trei ani, în timpul studenţiei, a condus cenaclul timişorean „Pavel Dan”) a beneficiat de „serviciile” unui lector atent şi entuziast (l-am numit pe Marcel Pop-Corniş). Mînată de aspiraţia purificării şi biciuită de suferinţa introspecţiei, poeta dovedeşte „un calm tensionat”. Împacă asceza cu sărutul şi face din poezie „un scut aerian”. Cînd anunţa ivirea unui nou poet, desenînd cu generozitate un posibil profil liric (vezi Orizont, nr. 29/17 iulie, 1980, p. 7), acelaşi Marcel Pop-Corniş desluşea „unele sensuri cvasi-esoterice” în poemele tinerei (pe-atunci) Simona Grazia-Dima, atrasă de impersonalism şi ample ritualuri cosmice, conferind discursului „o formă euristică”. Constatăm, peste ani, că intuiţiile criticului se confirmă strălucit. Devenind, totuşi, altceva, contemplînd lumea prin lentila seninătăţii şi de la altitudinea iniţiatului (disociind între aparenţă şi realitate), poezia de azi a Simonei-Grazia Dima, pe alocuri sibilinică, solicitînd eforturi hermeneutice, conservă aceste date (valabile la start) şi îşi multiplică semnificaţiile, desfăşurînd (cum pătrunzător nota Radu Voinescu) un simbolism multivalent. Poeta este, indiscutabil, un nume de vîrf al valului optzecist. Ce s-a ales, oare, ne putem întreba, din acea poezie desentimentalizată, elaborată, din monotonia calculată, sfîrşind într-un obositor intelectualism, descoperite – la debut – de Radu G. Ţeposu? Prezenţă tenace, insolită, rîvnind singularitatea, poeta trudeşte la împlinirea unui destin literar major, atipic în contextul generaţiei. Într-o confesiune, rememorînd „clipa epifanică de la Suceava”, petrecută în vremea studenţiei, Simona-Grazia Dima recunoştea că toată poezia sa îşi află obîrşia în acea benefică „resurecţie”, precedată de o intensă suferinţă. Descoperind că, sub realul copleşitor, opresiv şi invaziv, sălăşluieşte „un strat de linişte eternă”, un fluviu maiestuos, luminiscent, beatific. Străină de stridenţe, refuzînd ludismul, Simona-Grazia Dima rămîne, observa Gh. Grigurcu, „o impunătoare poetă singulară”; adică, o flacără rece.

 

*

Cu o carte „blindată” (Ecouri, Editura Eurostampa, 2016), însoţită – adică – de referinţe grele (Cornel Ungureanu şi Mircea Mihăieş), revine în actualitate poeta Ana Corcea, rupînd o lungă tăcere editorială. Obligaţiile didactice (cronofage, evident) ar explica „pauza lirică”, deşi, între timp, profesoara a publicat un Dicţionar de termeni literari şi patru cărţi de comentarii şi sinteze literare. Obţinînd, reamintim, şi cîteva premii, e drept, de mică anvergură. Recenta plachetă marchează, însă, un salt valoric şi o schimbare de ton. C. Ungureanu recunoştea că avem de-a face cu o „peniţă incisivă”, semnînd poezii „ofensive”. Iar Mircea Mihăieş observa că această poezie a sentimentelor profunde e trecută printr-un „filtru postmodernist”, invocînd plasa intertextuală / reţeaua culturală, ironia, sarcasmul, detaşarea etc. Consideraţii, negreşit, valabile, diminuînd – nedrept – apetitul reflexiv-parodic („jocuri mintoase”), placat, însă, pe o undă afectivă (reprimată) a poetei „însetată de vise”. Dar Ana Corcea se vrea (a şi spus-o răspicat!) racordată arsenalului postmodern.

Iată ce scriam în urmă douăzeci de ani, la debutul poetei, în 1996, cu placheta Clipa amiezei (ed. Eubeea), fără a crede că, atunci, Ana Corcea ar fi fost o apariţie neaşteptată. În fond, truda de laborator vestea pentru pricepători că poeta era muncită, secretos, de gîndul unui volum. Doar că alte proiecte, mai puţin lirice, o împresurau, încît ideea dormita într-o dulce amînare. Şi, iată, timpul scadent sosise! Precipitîndu-se brusc, Ana Corcea a încredinţat editurii Eubeea (consilier editorial: Nina Ceranu) un manuscris şi din această legătură s-a ivit Clipa amiezei. Volumul, din păcate, a trecut aproape neobservat. Alianţele şi interesele intervin decisiv în viaţa literară (vai, şi ea, tranzacţională), încît poeta, străină de astfel de jocuri, a rămas în aşteptare. Iar cine s-a încumetat să deschidă cartea constatase că această aşteptare (în fond benefică, favorizînd decantarea) aducea la rampă o poetă matură, ţinîndu-se deoparte, scriam apăsat, de furiile postmoderniste (tehniciste), invitîndu-ne, deopotrivă, spre o întoarcere la izvoare, pentru o „baie” nostalgic-rememorativă, gustînd „amiaza noastră”. Era, fără îndoială, pecetea unei vîrste, dar, mai presus de asta, se developa un temperament care nu priza masca ludică, lirismul crispat ori poetica sarcasmului. Valul anilor ’80, prin acea „primăvară optzecistă”, propunea o mutaţie de sensibilitate, anunţînd o nouă glaciaţiune literară; sau, cum s-a încetăţenit formula, un nou pact cu realul. De aici o literatură întoarsă spre sine, exploatînd memoria livrescă şi coborînd – prin agresiunea inteligenţei – diafanul în deriziune. Raza lucidităţii conducea la jubilaţie sarcastică, impunînd un program sub steagul antiromantismului.

Instruită, la curent cu astfel de lecturi, Ana Corcea nu refuza, însă, emblemele feminităţii. Spirit contorsionat, interogativ, ea încerca să afle oaza seninătăţii şi dorea, cu îndîrjire, ca nisipul să fie „oprit în clepsidră”. Ameninţarea timpului şi religia iubirii sînt argumente pentru a fixa, gothe-ian, clipa, mai ales că eram preveniţi: „iubirea curge peste silabele lumii”.

Cum Ana Corcea pare a fi mînată de o teribilă furie recuperatoare, prizonieră a unui „timp răstignit”, poeta ar vrea să îmblînzească, răvăşită de calvarul căutării, contrariile. Peste „timpul de foc” se prăvălesc „căderi de linişti” fiindcă – citim – „cu fiecare despărţire / murim cîte puţin”. Numind dezamăgirea gîndului (întomnat), poeta spera că nu o vor trăda cuvintele, luptînd astfel cu „demonia timpului”. Doar aşa „prăpăstioasa inimă” nu „va mirosi a ceară”, visînd la „timpul neînceput”. Iar la margine de lume, locuind în aşteptare, cuvîntul se va preschimba în cîntec.

Pe portativul acestor speranţe, Ana Corcea propune acum un viraj. Vrea, aliniată unui trend uşor obosit, să se războiască cu întrebările (v. Tabla de şah), rămînînd „în lumină”. Fiindcă, aflăm, „mai sînt utopişti / pe lumea asta”. O Noapte boreală pare a tempera aşteptările: „nu mai aştept răspunsuri/ la răscrucea gîndurilor/ nu te mai întîlnesc/ în amiaza curcubeie/ poate/ ne vom vedea/ într-o noapte boreală/ cînd norii/ nu s-adapă/ la fîntîna văzduhului”. Poezia-zar, după alte plachete (Ochiul fîntînilor şi Cercul lumilor), vămuită „la poarta gîndurilor”, acceptînd că verbul a iubi „nu se conjugă la prezent”, nu va fi frîntă de încercări. Pe alocuri biografie lirică, poemele Anei Corcea, glazurate ironic în alte texte, înfăţişînd, surdinizat, un ton reflexiv-parodic îi maschează defensivitatea („mi-am ascuns/ ziua de mîine/ în scorbura unui copac”). Încît postmodernismul clamat nu ţine, credem, de viziune, ci de ingedientele lui, risipite în varii împrejurări (citări, referinţe livreşti, ludism forţat). Cubul stănescian m-ar putea contrazice: „visez / că sînt o făptură androgină/ care pluteşte/ în galaxii/ de beatitudine/ mă trezesc/ ce greu e/ ca bărbatul şi femeia/ să-şi poarte-n spate/ povara unuia altuia/ invoc / colţul ciobit/ al cubului stănescian”.

Totuşi, Ana Corcea e departe de „fetele rele” ale lui Al. Cistelecan, cultivînd, cu vocaţie cinică, poetica sarcasmului, spulberînd, cu al lor „lirism de sepie”, misteriozitatea lumii (dezvrăjită, hidoasă, traumatică). Acceptînd polenizarea postmodernistă, poeta, fără a brava, suportă presiunea melancolizării, la o binevenită echidistanţă. Precum, de pildă, în Unii poeţi: „unii poeţi/ nu-şi mai pun întrebări/ nu se mai miră de nimic/ stau deoparte/ în dealul ironiei/ şi vînează oportunităţile/ pe care le implementează/ în poem/ cu o peniţă incisivă”. Chiar dacă „plouă cu rouă” pe răni şi „iarna singurătăţii” bîntuie, îndemnul Anei Corcea, înălţîndu-se în lumină, pare tonic (v. Rămîi în lumină): „lasă trecutul în umbra lui/ nu aştepta copacii/ să îi atingă vîntul/ zbori cu frunzele / înspre zenit/ mai bine rămîi/ în lumină/ decît să tremuri/ într-un iglu/ şi să laşi amintirile/ să te-nnopteze”.

 

 

 

 

*

 

Dacă e să judecăm noul volum al Manolitei Dragomir-Filimonescu, La răscruce de poeme, pornind strict de la titlu, pare limpede (şi poeta însăşi, lămuritor, ne încredinţează) că sufletul hoinar, „în formă de cuvinte/ doritoare de zbor” (v. Schimbări) caută fără istov alte ţinuturi, levitînd fără ţintă, la cheremul inspiraţiei. Evident, sub veghea „gardianului celest”, sperînd la ţărmul promis, părăsind temniţa trupului şi bucurîndu-se de „timpul primit cadou”. Să fie vorba, oare, de un abandon? Am crede, dimpotrivă, că acest pelerinaj, aparent la voia întîmplării, desfăşurat într-o lume insolită, paralelă (cum remarca prestigiosul poet francez Michel Bénard) este, de fapt, o labirintică, anevoioasă călătorie spre sine, răscolind „straturi groase de gînduri”. Sau cercetînd „colţul prăfuit al memoriei”, contemplînd „dansul zilelor”. Sînt clipe „sculptate în aşteptări” închipuind un tablou viu, „ghemuit în cotidian”; oricum, închis în memorie, pe fundalul unui decor (obsesiv marin) în prefacere, invocînd ameninţarea nisipului, „povara sării”, rănile spumei, scoici sfărîmate etc. Adică efemeritatea, vulnerabilitatea, trecerea. Prin tunelul sufletului („spart în mii de cioburi”) se perindă siluete trecătoare. Chiar poemul „se năştea deja rănit” (v. Poem rupt) iar zborul pare „încătuşat”. Totuşi, ne asigură poeta, o recuperare e posibilă prin reîntoarcerea la izvoare. „Sufletul de altădată”, aflăm, „ne aşteaptă la colţul anilor”.

Cum volumul pomenit se adresează cititorilor de limbă maghiară, credem potrivit a schiţa aici un profil al autoarei. Fiindcă poeta e şi o harnică traducătoare şi ar fi nedrept să trecem sub tăcere truda ei, ostenind pe manuscrisele altora. Or, efortul tălmăcirilor, ştie oricine, este un timp smuls propriei creaţii. O dublă vocaţie, aşadar, însoţeşte travaliul d-nei Manolita Dragomir-Filimonescu. Absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii de Vest din Timişoara (avînd ca specializare limba şi literatura franceză), ea a predat, începînd din 1990, la Colegiul Naţional Bănăţean. În 1996 devine şi profesor ataşat pe lîngă Centrul Cultural Francez, dovedindu-şi, în toate împrejurările, vocaţia didactică. Revista Carpe Diem, păstorită la Colegiul Bănăţean, animînd pepiniera liceenilor, activitatea de interpret pentru Festivalul Inimilor (din 1990), încurajarea tinerelor talente, vegheate grijuliu şi susţinute cu tenacitate, sînt alte aspecte ale implicării sale afective în efortul profesoral. Dar Manolita Dragomir-Filimonescu s-a manifestat, cu succese notabile, de ecou mediatic, pe frontul liric, atît ca poetă cît şi ca traducătoare, culegînd de-a lungul anilor numeroase distincţii şi colaborînd la prestigioase reviste (Steaua, Ramuri, Orizont, Rostirea Românească, Anotimpuri literare, Orient Latin, Lumina etc.). Amintim că în 1998 poeta tipărea la Helicon placheta Face à l’instant şi, peste patru ani, volumul Tîrziu în suflet (la Augusta). Consacrîndu-se traductologiei, Manolita Dragomir-Filimonescu s-a ilustrat ca veritabil ambasador cultural. Prin stăruinţele domniei-sale, importanţi scriitori francezi (precum Michel Bénard, Vital Heurtebize, Rome Deguergue, Linda Bastide şi alţii) au cunoscut versiuni româneşti. Putem îmbogăţi lista enumerînd autori autohtoni care, graţie efortului d-nei Dragomir-Filimonescu, au penetrat piaţa franceză (Lia Popescu, Mathilda Britt şi, bineînţeles, în primul rînd, chiar traducătoarea). Un manuscris premiat în 2005 (Traduire du silence), numeroase prefeţe, cuvinte de întîmpinare etc. încununează astfel de generoase preocupări, culminînd cu Premiul „Teophile Gautier” al Academiei Franceze, obţinut în 2002 de Michel Bénard pentru antologia bilingvă Fragilité des Signes (ivită la Editura timişoreană Augusta, în 2001, la propunerea traducătoarei).

Nu putem inventaria aici, înfăţişînd un bogat palmares, toate distincţiile şi premiile obţinute, recompensînd o dăruire slujită de har, cheltuind timp şi energie. Menţionăm, totuşi, că această colecţie de premii, deschisă, în 1995, la Moulins, cu un triptic (Prix de latinité, Prix de francophonie, Prix de vers libre) s-a îmbogăţit ritmic cu alte prestigioase distincţii (la Reims, Pau, Paris, în Italia şi Elveţia), culminînd cu ordinul Palmes Academiques, în grad de cavaler, oferit, în 2005, de Guvernul Franţei. În 2011 primea Premiul Horace al Cenaclului european francofon. Este membră a Societăţii Poeţilor din Franţa (din 2005) şi, din acelaşi an, membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Concluziv, vom observa, alături de Michel Bénard, că poeta încearcă să construiască pentru noi un spaţiu-refugiu, de luminoasă frumuseţe („un espace de lumineuse beauté”). Înregistrînd, fireşte, cavalcada anotimpurilor, glisînd între real şi ireal, recuperînd – ca un generos receptacol – „clipele încercănate ale altui timp” (v. Ca altă dată). Traversînd un aer blînd, durernic, decupînd un contur muritor, unic, cotropit de „imagini trăite” (v. Altă primăvară), în erupţie „la răspîntia visurilor”. Pînă la urmă, ezitînd între o sperată amînare („veţi trăi mai tîrziu”) şi presiunea cotidianului coşmaresc, ancorînd într-un prezent inconfortabil, poeta îşi oferă, pe aripile „timpului călător”, un voiaj regresiv. E vorba, în fond, de caruselul retrăirilor, încît volumul La răscruce de poeme este, oarecum proustian, o călătorie în timpul „pierdut”, recuperînd secvenţial, meandric, o memorie capricioasă, printr-o expediţie (fără ghid) în sinele labirintic.

Revista indexata EBSCO