Mar 20, 2017

Posted by in Cronica literara

Dan MĂNUCĂ – EXEGEZE EMINESCIENE (II)

Aproape toţi cei care au discutat opera eminesciană au subliniat bogăţia informaţiilor pe care le cuprinde din numeroase aspecte ale activităţii umane: literaturile română, germană, franceză, italiană, spaniolă, engleză, istorie, filosofie, religie (europene şi orientale), economie politică, ştiinţe, limbi şi literaturi clasice, nu numai din Europa, ci şi din India şi Egipt, arte frumoase, filologie ş.a.m.d. S-a încercat el însuşi să traducă din diverşi autori, necunoscuţi pînă atunci la noi. George Călinescu, spirit enciclopedic la rîndul lui, a analizat toate aceste aspecte ale vieţii şi operei eminesciene.

Mai nou, Viorica S. Constantinescu a semnat volumul Dicţionar de cultură poetică. Eminescu (Iaşi, Editura Universitas XXI, 2010, 428 p.). Sînt cuprinse aici, în ordine alfabetică, numele celor citaţi, sub diverse forme, de Eminescu. Sînt întregite astfel informaţiile lui Călinescu din Opera lui Mihai Eminescu, fundamentale pentru oricine doreşte să studieze cunoştinţele poetului referitoare la cultura universală. Pentru a înţelege corect aceste aspecte trebuieşte neapărat să ţinem seama de contextul istoric, românesc şi european. Cît priveşte cel din urmă aspect, s-au accentuat deschiderile începute mai ales de romantism, nu numai către culturile europene apropiate, dar şi către orizonturile mai îndepărtate, precum acela nord-american şi acelea orientale. Din ce în ce mai mulţi tineri români pleacă la studii peste hotare, începînd, aproximativ, cu al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea. Anul 1848 lărgeşte deschiderea, prin Kogălniceanu, Alecsandri, Bălcescu, Odobescu şi alţii. Toţi Junimiştii, fără nici o excepţie, pleacă la studii în Austria, Germania, Franţa şi se întorc pătrunşi de spiritualitatea nouă. Nu este necesară exemplificarea, deoarece lucrurile sînt prea cunoscute. Eminescu s-a înscris şi el în acest curent benefic, prin studiile sale din Austria şi Germania. Nu a lăsat nici un Jurnal, precum Maiorescu. Dar notele luate la cursurile audiate, însemnările pe marginea lor, proiectele la care medita – toate acestea, şi altele în plus, stau mărturie asupra preocupărilor tînărului student. George Călinescu a înregistrat cu fidelitate numele a numeroşi profesori audiaţi, precum şi opera lor, în mod cert cunoscută de tînărul audient. Asemenea lui Perpessicius, Călinescu a studiat minuţios manuscrisele poetului, înregistrînd cu fidelitate preocupările defel ocazionale ale acestuia. El se opreşte, firesc, mai întîi asupra literaturilor prea puţin cunoscute la mijlocul veacului al XIX-lea. Culturile vest-europene şi-au deschis porţile pentru receptarea acestora: o „curiozitate” care i-a molipsit şi pe Eminescu şi pe toţi junimiştii. De pildă, în primii săi ani, Convorbirile literare includ traducerile lui Vasile Pogor din Charles Baudelaire, poet care a scandalizat opinia publică franceză a vremii.

Eminescu urmărea îndeaproape aşa zicînd „mersul literelor” româneşti, dar concomitent, şi pe ale celor cam din lumea întreagă. Excepţie au făcut culturile chineză şi japoneză, necunoscute, de altfel, întregii Europe. Lucrarea elaborată de Viorica S. Constantinescu este preocupată în exclusivitate de lumea antică a Greciei, Egiptului, Indiei, Persiei, Armeniei, a orientului apropiat, a Israelului, a vechilor daci şi a vechilor goţi (sau vizigoţi). Se cuvine subliniat faptul că, astfel, se adînceşte un aspect al preocupărilor eminesciene asupra cărora s-a oprit şi Călinescu, dar fără să insiste prea mult asupra lor. Civilizaţiile amintite, exotice la vremea aceea, au fost o sursă de inspiraţie pentru poetul nostru, care nu s-a mulţumit cu invocarea folclorului autohton, preţuit cu asupra de măsură şi care i-a fost o neîncetată sursă de inspiraţie.

Viorica S. Constantinescu a recurs la un procedeu, cel puţin în aparenţă, simplu: dispunerea alfabetică a numelor personajelor amintite de Eminescu. Precum Adonis, Agamenon, Ahasverus, Achile, Ahriman, Ajax, Aliotman, Amon Ra, Amor, Anadiomene (Venus), Andromaca, Apollo, Arald şi aşa mai departe. Înşiruirea alfabetică a tuturor numelor are rolul de a demonstra, cel puţin parţial, bogăţia cunoştinţelor poetului nostru, care se înscrie, şi pe această cale, în rîndul celorlalte culturi europene. Astfel, autoarea contribuie la adăugarea unui surplus de demonstraţie cît priveşte diversitatea acestora.

Termenul de raportare cel mai la îndemînă este Călinescu, ale cărui exegeze eminesciene au adus nenumărate precizări, foarte multe extrase din manuscrisele de la Biblioteca Academiei şi înmănuncheate apoi în prea cunoscutele sale volume dedicate operei şi vieţii poetului, legăturilor sale cu oamenii epocii, din ţară şi din străinătate. Toate acestea au fost relaţionate în aşa fel, încît să ofere o imagine cît mai completă a omului şi operei sale. Sistematizarea informaţiilor astfel dobîndite a stat la temelia volumelor al 11-lea şi al 12-lea din colecţia de Opere apărute în anii 1969 şi 1970. Mai întîi se recurge la descrierea operei, sistematizată pe sectoare care, între anii 1934 şi 1936, constituiau o noutate absolută. Urmează apoi o detaliere pe alte sectoare, precum filosofia, Temele romantice, Cadrul psihic, cadrul fizic, tehnica. Însă trimiterile la cultura orientală, repet, sînt de ajuns de rare. Traian Diaconescu a semnat, în 1982, volumul Eminescu şi clasicismul greco-latin. Alte trimiteri se pot face la Un dicţionar al înţelepciunii al lui Theofil Simenschy, care cuprinde şi trimiteri la cugetarea lumii extrem-orientale, subt forma unor excerpte (1970), subintitulat Cugetări antice şi moderne (ediţia a treia, 2007).

Cu totul alta este poziţia pe care şi-a întemeiat cercetările Viorica S. Constantinescu. Avînd în vedere interesul intens arătat mai ales de culturile germană, franceză şi engleză faţă de cultura lumilor orientale, privită în mod larg, autoarea a analizat oarecum detaliat trimiterile lui Eminescu la acestea. Ordinea alfabetică sus amintită este doar un simplu criteriu de sistematizare a unui imens şi disparat material. Astfel încît alături de scriitori (precum Homer, Horaţiu, Firdusi), filosofi (precum Pitagora, Platon, Galilei), întemeietori de credinţe religioase, personaje mitice: Hurii, Isis, Jupiter Amonn, Minotaur, Arald, Cupidon, Samson, Dalila, nu este o surpriză să întîlnim nume de personaje reale din istoria lumilor apropiate: Onorie, Priam, Robespierre, Napoleon, Maria Tudor. Sînt înregistrate şi cîteva trimiteri la scrierile vechi, precum Hieroglifele, Runele.

Deoarece şi-a intitulat cercetarea Dicţionar de literatură poetică, Viorica S. Constantinescu şi-a respectat principiul, exemplificîndu-l prin citate din opera literară, precum şi din gîndirea lui Eminescu. Se deosebeşte astfel de Călinescu, interesat şi de manuscrisele poetului, de articolele lui politice. Cînd este cazul, se subliniază că, spre exemplu, „Platon a fost filosoful preferat al poetului.” Mărturie stă o afirmaţie a lui Maiorescu. Nu este o surpriză că întîlnim nume ale unor scriitori europeni precum Rimbaud, Hugo, Schiller, Spielhagen, Byron, Jakob Grimm, Goethe, Novalis, Jean Paul, Gauthier, J. G. Byron, Schelling, Fichte, Chamisso, Hölderlin, şi numeroşi alţii. Toţi din marele curent al romantismului, căruia i se datorează deschiderea către alte lumi decît acelea ale clasicismului. Cercetînd îndeaproape numele şi preocupările celor invocaţi în acest dicţionar, constatăm lesne ce largă deschidere deprinsese Eminescu în urma studiilor sale mai ales din Germania. Cercetătoarea nu are în vedere decît tangenţial valorile artistice, acestea fiind, fireşte, subînţelese. Spre exemplu, în articolul Armonia se subliniază frecvenţa aspiraţiei eminesciene către coexistenţa tuturor elementelor, fie acestea pămîntene, fie cosmice; feminitatea este aceea care ar asigura acest statut. Intervine şi prudenţa în cazul necitării de către Eminescu a cutărui autor. Dar se pleacă de la premisa că, în contextul general al romantismului, poetul nostru „Eminescu ar fi putut cunoaşte” cutare motiv literar, cutare autor, cutare operă ş.a.m.d. Aceste precauţii au fost necesare deoarece Dicţionarul se referă cu predilecţie la cultura poetică a lui Eminescu. Mai mult încă, Viorica S. Constantinescu este interesată cu precădere de contextul clasicizant, preromantic şi romantic al timpului, ceea ce o deosebeşte de metoda, amintită mai sus, a lui Călinescu.

Se subliniază preferinţa lui Eminescu pentru lumile legendare ale Antichităţii, pentru istoriile mitice ale dacilor şi ale lumilor orientale: evrei sau arabi (Egipetul) pentru vegetaţiile oarecum exotice (teiul: Făt-Frumos din Teiul; plopul: Pe lîngă plopii fără soţ). De exemplu, prezenţa sau doar invocarea tangentă a chiparosului, privit drept „simbol vegetal al nemuririi.” Într-un amplu articol, este discutată prezenţa Daciei la Eminescu. Acesta ar fi avut în vedere doar o Dacie „care nu are nimic de a face cu adevărul istoric demonstrat, dar a cărei mitologie inventată aproape în întregime de poet, putea fi folosită în susţinerea unor idei naţionaliste din epocă.” Este prea ştiută preţuirea arătată înaintaşilor, caracterizaţi cu atîta exactitate, încît nu poate fi trecută cu vederea: Alecsandri, Constantin Negruzzi, Kogălniceanu, Bolliac, Sihleanu, Heliade Rădulescu, Văcărescu, Cichindeal, Prale. Dar şi personaje istorice reale: Ștefan Vodă, Horia. În rîndul atitudinilor prudente s-ar fi cuvenit să se afle şi începuturile relaţiilor dintre Eminescu şi Veronica Micle. Preluîndu-se o afirmaţie a plastografului Octav Minar, se afirmă că cei doi sau cunoscut la Viena, între 1869 şi 1892. Schimbul epistolar dintre cei doi, publicat de Cristina Zarifopol-Illias, demonstrează contrariul, fără putinţă de tăgadă.

Riguros sistematizat, Dicţionarul alcătuit de Viorica S. Constantinescu aduce precizări utile unor fapte mai puţin sau defel cunoscute.

 

*

Peripeţiile junelui şi adolescentului Mihail Eminovici i-au fost cercetate în amănunţime, fie de către oamenii de cultură sau de către localnicii preocupaţi de acest subiect. În rîndul acestora se află şi Stan V. Cristea, autor al volumului Eminescu şi Teleormanul (Craiova, Editura Aius PrintEd, 2014, 590 p.). Preocupat de mai multă vreme de personalităţile care s-au născut ori au activat mai mult timp pe acele meleaguri, Stan V. Cristea a abordat, de această dată, raporturile dintre Eminescu şi ţinutul Teleormanului. Este cunoscută adevărata pasiune a junelui poet pentru cunoaşterea mai tuturor ţinuturilor româneşti. El urma astfel modelul medieval german, acelea de „Wanderer” („rătăcitor”) sau de „Minnesaenger”(„trubadur medieval”). Respectîndu-le, el a cutreierat Moldova, Bucovina, Transilvania, Banatul, Oltenia, Muntenia. A avut astfel ocazia de a cunoaşte particularităţilor mai tuturor românilor, ceea ce l-a ajutat enorm la înţelegerea acestora. Deocamdată, se numea încă Mihail Eminovici, nume românizat îndată de Iosif Vulcan. Din Bucureşti, însoţeşte o trupă de teatru într-un turneu prin Galaţi, Giurgiu, Ploieşti. Repertoriul este prezentat de Stan V. Cristea în amănunţime, mai ales localizările, făcute spre a-i atrage pe localnici.

Plecînd de la această premisă, Stan V. Cristea a adunat toate mărturiile referitoare la feluritele prezenţe eminesciene prin aceste locuri. Particularitatea esenţială a lucrării pe care o semnează este sistematizarea unui imens număr de informaţii. Este cunoscut faptul că, sosind la Bucureşti de la Blaj, a fost angajat pe post de sufleur într-o trupă teatrală, însoţită apoi în turneele acesteia în cîteva judeţe din sud. Faptele erau ştiute mai de mult, dar acum sînt subsumate unui scop unic, acela de a demonstra deambulările junelui „rătăcitor” prin aceste colţuri de ţară. Episodul a fost însă scurt: reîntors cu trupa la Bucureşti, pleacă la Botoşani şi apoi la Cernăuţi.

În Teleorman, prezenţa poetului a fost doar episodică şi nesemnificativă pentru poet. Deoarece în cauză este Eminescu, orice detalii care îl privesc sînt utile. Stan V. Cristea a avut în vedere acest fapt şi de aceea cercetarea sa aduce numeroase informaţii, sistematizate din diverse perspective: teleormănenii stabiliţi în Capitală şi care s-au întîlnit cu el (Dimitrie Teleor, Grigore Păucescu); folclorul teleormănean; Teleormanul în publicistica eminesciană; exegeţii originari din Teleorman (precum Gala Galaction, Cezar Papacostea, Constantin Noica, George Gană, Iordan Datcu, Răzvan Theodorescu ş.a.).

Alte pagini au în vedere invocarea lui Eminescu în presa locală, condamnarea vehementă a unui teleormănean numit Ion Petraru, care a încercat să îl ucidă, cu un cuţit, pe I. C. Brătianu. Un stră-stră-stră-bunic al cancanierilor de azi a fost teleormăneanul Dimitrie Teleor, boem celebru, stabilit la Bucureşti.

Un amplu indice (de nume proprii şi de localităţi amintite în volumul de faţă) înlesneşte o lectură instructivă şi întregeşte cu folos biografia eminesciană. Nu sînt multe teritoriile româneşti mai puţin cunoscute, care să aibă o atît de minuţioasă reconstituire.

Revista indexata EBSCO