Mar 20, 2017

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Angela Marinescu, nostalgia „poeziei fără poezie” (II)

„o nonpoezie din ce în ce mai întunecată”

„La început, poezia era poezie, abstractă, acum poezia mea culege în mers nebunia şi întunericul şi chiar trupul sau, mai ales trupul meu înfricoşat de moarte. Trupul meu s-a impregnat de poezia mea şi invers, poezie mea a devenit trup al meu, au devenit un singur iubit…”. „Mă consider o fiinţă a excesului. Totdeauna dezechilibrată… Sînt o isterică ce se controlează atît de eficient, încît isteria mea este percepută ca oboseală, lipsă de vitalitate, de forţă. Mă simt ca o călugăriţă travestită, introdusă parşiv în lumea semimondenă, semiproletară şi semiobscură din jur. Pentru că fac spectacol, nu pot fi obscenă, dar obscenitatea vîrstei, a bătrîneţei, vine cu paşi mari din urmă pentru a mă distruge.” „Moartea se va insinua ca o ploaie carnivoră în sîngele meu, mi-au dispărut muşchii, sînt toată numai sînge, de sus pînă jos şi mă voi transforma în cel mai obscen lucru cu putinţă; într-un cadavru… Nu suport să fiu obscenă, nu suport să mor. Mă retrag din faţa mea, din faţa lumii, din faţa imaginii cadavrului meu, mă atac cu sete, mă dau la o parte, intru în scris cu mîinile pînă la coate, refuz plăcerea, dragostea, rîsul, relaxarea, caut drogul, euforia, credinţa, idealul.” „Mă satisface lupta neantului cu neantul. Un trup de neant dă o luptă de neant pentru a fi primit în sînul neantului.” „Spun mereu că sînt aproape un bărbat, îmi construiesc un alt fel de erotism, de fapt un anti-erotism, deoarece nu mă (mai) satisface nici erotismul,” „Rămîn credincioasă gîndirii mele, despre care am scris în Parcul că este dublă… şi care este şi feminină, şi opusul ei, nu masculină, cît anti-feminină).” „De multe ori, după ce boala s-a încheiat, m-am drogat cu tot felul de substanţe, de la alcool la cortizon şi de la nicotină la insulină, dar niciodată nu am mai simţit bucuria intensităţii vieţii pe care am simţit-o cînd eram în apropierea morţii. Boala este cea mai mare bucurie a trupului, atunci cînd nu există durere. Trupul îşi trăieşte bucuria mental, prin intermediul unei conştiinţe exacerbate, a materiei atinse de spiritul dispariţiei. Boala ajută trupul să fie, să lucreze, să construiască mici prăpăstii ale jocului cu moartea. Şi jocul cu moartea este de un erotism neînduplecat.” „Cînd eram bolnavă frivolitatea mea avea o încărcătură aparte, puteam să fiu imorală fără jenă… Mi se fîlfîia de judecata de apoi. Frivolitatea mea era dumnezeiască. Acum… deşi sînt bolnavă tot timpul, nu mai pot simţi efectele bolii decît ca pe nişte cauze benigne şi toxice, iar cauzele bolii ca pe nişte efecte palide. Mi-au trebuit ani ca să-mi dau seama că am fost bolnavă pentru că am vrut eu să fiu bolnavă şi acum, în fine, aş vrea să fiu sănătoasă pentru că ştiu că boala a devenit ireversibilă. Dar acum boala este rece, fixă, indiferentă. Pe cînd atunci, de mult, era fierbinte, în plină mişcare şi pătimaşă.” „În numele handicapatului (boala şi sărăcia, dublate de o vitalitate pe măsură şi de conştiinţa existenţei lor) îmi permit să refuz (societatea), ceea ce pentru alţii ar reprezenta un lux sau un snobism. Sînt acel artist handicapat, care cere să fie considerat artist în numele handicapului şi a dorinţei lui de a fi artist (sau a neputinţei de a fi altceva).” „Nu mă interesează decît lupta crîncenă cu neantul din fiecare cuvînt. Cît cuvînt, tot atît neant… Nu-mi plac scriitorii care sînt numai scriitori şi care nu-şi arată faţa ascunsă şi înfrîntă, uneori, de prea marea libertate a morţii ce-şi face loc cu voluptate, în viaţa de zi cu zi.” „Nu am învăţat nimic din cărţi, tot ceea ce ştiu se datorează trupului meu, programat să mă înveţe suferinţa, extazul, nebunia…” „Mă doare în cot de cărţi, trupul meu este cît o biblie… De aceea, cuvîntul care vine de la trup este autentic. Cînd cuvîntul vine numai din minte, fără ca trupul să participe (sufere), cuvîntul moare, se stinge… Cuvintele mele sînt adevărate. Ele au venit de departe, din interiorul trupului meu, cu viteză…”

 

„în parcul meu trăiesc handicapaţi înalţi,/ degeneraţi ai acestei lumi care nu există”

Citind aceste fragmente dintr-un jurnal din anii 2000-2001 (împlinise 59 de ani), o înţelegem mai bine pe Angela Marinescu, îi cunoaştem mai de-aproape firea complicată, pe cît de sensibilă, de nervoasă, pe atît de cinică. Sînt rînduri aşternute cu durere şi pătimire, cu suspin şi exces de luciditate, într-o cursă a supravieţuirii prin scris, care face din drama bolii chinuitoare şi a nenorocirii de o viaţă, din indiferenţa de a rezista la coşmarul suplicial, spectacol vanitos, menit a elibera prin el povara interiorităţii, despre cum arată convieţuirea îndelungată cu moartea. Nimeni de la noi, dintre poetele noastre, n-a scris mai distructiv, mai nimicitor, mai devastator despre sine, cu calmul felin al unei ferocităţi reprimate, transformînd suferinţa fizică într-o voluptate a eşecului, ca triumf al sincerităţii. Pe de altă parte, surprinde duplicitatea asumată a autoarei: ea scrie poezie, ca rezultat al morbidului, o consideră subpoezie, o altfel de poezie, decît aceea care se vrea „virtuoasă”, aseptică, sterilă; trăieşte cu intensitate ravagiile maladiei, dar nu-şi reprimă dezlănţuirile impudice; se aruncă în neant, în voia bolii, cu indolenţa celui care nu are ce pierde şi care produce opera nu ca pe un document uman, ci ca revanşă a subiectivităţii creatoare, în luptă cu nefiinţa; nu aflăm deznădejde sau disperare în fapta scriiturii, ci o idealizare a cunoaşterii, dorinţă de a intra în fibra adîncă a trupului, detectînd acolo mesajele thanatice. E vorba de „dublul” poeziei, care pleacă din real, spre a-şi crea propriul sens sublimat: „Poezia trebuie să fie dublă… spaţiile dintre cuvinte devin paralele cu axul cuvintelor, determinînd alt spaţiu, al acţiunii, al sensului rupt de realitate. Sensul întotdeauna trebuie să fie rupt de realitate, adică altceva decît realitatea, mai omogen, mai coerent, mai traductibil, mai locuibil. Scriitura, cu textul ei, sînt duble, ele traduc paralelismul conştiinţei prin senzaţia de perfecţiune pe care o dă un text gîndit şi lucrat. Drumul poeziei este drumul fiinţei, al fiinţei în faţa orizontului din ce în ce mai apropiat.” (v. „Texte risipite”) Pasajul e demn de reţinut, indicînd o anumită poziţionare în definirea poeziei, care îşi alcătuieşte lumea ezitînd între real şi vizionar.

Poezia ca duplicitate a existenţei e posibil să-i fi fost dată în studiu Angelei Marinescu de convieţuirea cu Sergiu Filip/ Paul Daian, personaj marcat de surescitări demenţiale, un obişnuit al spitalelor psihiatrice (a fost şi îngrijitor la morgă), pentru care nutrea sentimente contradictorii. Criticul Marin Mincu îl descrie într-o pagină bine documentată: „Se părea că marele (!) poet Paul Daian… a fost în bună parte compromis de personajul claunesc Sergiu Filip, ce se mişca blajin printre noi cu o trompetă melancolică în mînă, costumat grotesc, precum eroii din commedia dell’arte… Prima dată mi-a vorbit despre Paul Daian, poeta Angela Marinescu, pe atunci soţie a acestuia, alarmată teribil că soţul ei, bolnav incurabil de schizofrenie, va sfîrşi prin a-şi tăia mîna, din cauza cenzurii, care nu-i aproba publicarea volumului de debut… Bolnav, măcinat de necroza lentă dată de schizofrenia ce i-a atacat circumvoluţiunile creierului, poetul transformă acest handicap (uneori chiar mimat) într-o capacitate extremă de a se investiga…” (v. Poeticitate românească postbelică, Pontica, 2000, p. 447 şi urm.). Cu alte cuvinte, cei doi poeţi şi-au transformat starea clinică, cu perioade acute, în sursă de cercetare a sinelui afectat, bun generator de poezie halucinată. („Boala m-a făcut să cunosc intensitatea trăirii.”)

Concepţia despre poezie şi-a clarificat-o Angela Marinescu în cîteva articole publicate după 1990, care se adaugă unor pagini de jurnal şi eseuri de dată anterioară, din revista „Vatra”. În ediţia completă de la Charmides, secţiunea aceasta să-i spunem teoretică se află în vol. III (2016), reluînd cartea Satul prin care mă plimbam rasă în cap, eseuri/ critică, din 1997, care se deschide cu o scriere-manifest compusă la Paris, Sfîrşitul poeziei mele (Luceafărul, 1990), reprezentativă pentru felul de a gîndi poezia ca pe „o fiinţă, un unicat existenţial”, gata să-şi aleagă forma proprie de situare în lume. „Nu viaţa este poezie, susţine polemic autoarea, nu starea poetică este poezie, numai textul (poetic) este poezie, adică forma poetică precisă pe care noi o dăm textului pe care îl scriem…” Am putea remarca aici afinităţi cu textualismul, concept în vogă la acel moment, rivalizînd cu altele uzuale, ca optzecismul sau post-modernismul. Voind să adauge ceva original textualismului, Angela Marinescu ţine să o complice cu trimiteri la esoterism, doctrină ce presupune învăţătură spirituală ocultă, accesibilă iniţiaţilor, ceea ce duce poezia în zone cu totul confuze: „Poezia, fiind o formă de viaţă… îşi cere forma şi o creează pe măsura funcţiilor ei esoterice. Esoterismul are legi, coduri şi forme de existenţă de o stringenţă absolută (!!)”, conexiune de natură să trezească ilaritatate. Mai spune ceva din care nu se înţelege prea bine ce vizează: „O poezie, cu funcţia ei esoterică, nu poate exista oricum. Ea îşi cere forma într-un mod fizic, adică material, şi forma sub care cuvintele se alcătuiesc este un mod fizic de existenţă a unui suflu esoteric” (?!) Se vede că nu teoria literară este domeniul forte al autoarei noastre.

 

„sînt o doamnă handicapată. frumoasă ca moartea”

Puteam prea bine sări peste acest pasaj obscur, ca şi peste acela în care se explică refuzul rimei, spre a ajunge la o zonă confesională cu adevărat interesantă, acolo unde se vorbeşte despre politică şi eşec în demersul liric: „Orice poezie ar trebui să fie un text politic, dacă noi considerăm că esenţa politicului este acţiunea, implicarea, sacrificiul… Eşecul luminează viaţa, o stabilizează şi o redeschide mereu… Singurul fapt cu adevărat politic este tăcerea. Politic, desigur, în sensul acelui sacrificiu care te proiectează în interiorul vieţii.” Pendulînd între acţiune şi eşec, poeticul îşi asumă sacrificiul care îl proiectează în interioritatea fiinţei. Trebuie remarcată dorinţa poetei de a lua distanţă faţă de optzecişti, dependenţă des evocată în cazul ei, construindu-şi un fond referenţial propriu, în afara proiectului cu „poezia cotidianului”, propus de Muşina şi Stoiciu. Declarase încă din 1987 (v. articolul Despre experienţa poetică, în „Vatra”), că „un poet autentic scrie o poezie vizionară, ca posibilitate de a se integra forţelor naturii”, ceea ce o situează în afara mentalităţilor de grup. Sigur că „furia”, spiritul de frondă, gestul încins individualizează climatul poeziei Angelei Marinescu, sincron optzecismului, dar a vedea aici un regim de influenţă ar fi cu totul riscant. Este drept, în cîteva locuri poeta îşi arată preţuirea pentru Gheorghe Iova, „primul şi adevăratul nostru textualist”, dar demersul său e tratat ca o „experienţă spirituală”, tutelată de doi „zei” – Firescul şi Plăcerea textului de a se produce. Admiraţia sa se îndreaptă de asemenea spre Virgil Mazilescu, liderul de fapt al promoţiei ’70, elogiat pe larg pentru „violenţa semnificantă” şi felul de a face poezie din instinct, monolog al trăirii obişnuite. Altundeva se consideră ca făcînd parte dintr-o „minoritate post-modernă”, într-o accepţie personală, ca „paradigmă a lucidităţii”, prin alăturarea obligatorie a conştiinţei morale: „Moralitatea însă nu este numai parodică şi detaşată, moralitatea are o ironie şi o încrîncenare (revoltă) în acelaşi timp.”

O atitudine reformată faţă de poezie poate fi identificată în volumul Parcul (1991), unde se vorbeşte de „sălbăticia” sinelui şi de o „Putere străină”, care domină cu „însemne necunoscute” interioritatea, referinţele la sex şi la toposuri vampirice devenind uzuale, în sensul unei vitalităţi nevrotice, cu accese insolente şi gesturi lubrice. Nu se sfieşte să-şi proclame neîmblînzita vitregie: „sînt o barbară/ care nu cunoaşte decît suferinţa” (Mica spaniolă), „Sălbăticia mea este atît de mare încît/ îmi pot smulge mîinile/îmi pot desprinde gura mea roşie/ îmi pot aduce cuvintele pe tava pe care/ sînt aduse măruntaiele calde// şi lăcomia de sînge cald/ este mult mai puţin sălbatic decît/ sălbăticia mea atunci cînd îmi provoc/ în faţa peretelui, lacul în care îmi introduc,/ pînă la sînge, sexul.// amintirea peretelui este mai sălbatică decît/ oglinda în care îmi privesc chipul…” (Aduc cuvinte pe tava plină…) Sigur, este şi puţin teatru în această poză de zvăpăială nărăvaşă, trecător domolită: „sînt blîndă şi supusă ca o fiară/ ţinută în cuşcă, fără mîncare şi fără iubire” (Te aştept pe tine), alternînd cu starea unei demonii etiologice: „un monstru… o infirmă/ care îşi introduce plămînii în creier”. Fără să urmărească neapărat efecte „tari”, obsesia sanguină amplifică sentimentul unei agonii lexicale, „doldora de sînge”, care consumă derive şi convulsii de atroce patologie, emise cu firescul resemnării în damnare, de felul: „îngeri bătuţi pînă la sînge”, „mîna din care picură sînge pe crucea de lemn”, „sînt cerşetorul plin de sînge”, „din gură şi din nas/ îmi curge sînge”, „picură sînge din piept”, „hainele sînt pline de sînge”, „valea însîngerată”, „sunete de gheaţă se prăbuşesc în sîngele meu”, „îmi port sîngele de pe tălpi”, „vasul… pe care să îl umplu cu sînge”, „sînge uscat pe pereţii înalţi”, „negresa în creier/ cu mîinile pline de sînge”, „saxofonul se umple de sînge”, „tăcerea se umple de sîngele meu” etc. Poezia devine cumva dependentă de această revărsare de sînge, cînd „real”, elementar, cînd „ireal”, umbros, în amestec cu întuneric şi umbre. Tot în Parcul, un poem dezvoltă o teorie spăimoasă a poeziei, făcută din cuvinte, aceste „picături de sînge cuprinse de spirit”, întocmind „textul roşu mistic”, hrănit de „întuneric luminat de sînge”, totul pe fondul „rătăcirii minţii în lumina neagră a disperării”.

 

„scriu dintr-o vitalitate atît de puternică încît a trebuit să-mi organizez/ o dureroasă execuţie a propriei mele vieţi”

Angela Marinescu are această sîrguinţă sinuoasă de a întocmi imaginea poetului, văzut ca un orb în deşert, deşertul corporal: „nu pot vorbi. cuvintele mele sînt trepte. scrisul mă/ şterge/ cu sînge. scrisul este deşert cu sînge în loc de nisip.” Viziunile cad în frenezia unui primitivism visceral. Semne terifiante aglomerează universul poetic uscat de pînă acum, în Cocoşul s-a ascuns în tăietură, 1995, volum programat să dea frisoane, să transcrie coşmaruri şi decupări de neant, construind o „societate tragică”, în domnia sacrificiului: „un păianjen rece sfîşie cuvîntul”, „precum porcii în jgheabul plin de lichide vîscoase”, „precum porcul jupuit”, „un cîine sălbatic rupe cu dinţii întunericul”, „ca un leu bătrîn alungat din turmă”, „şobolanii din gură”, „puiul de lup întors în pădurea sumbră”, „căprioară bătrînă”, „tai mielul… behăitul devine răget de moarte”, „ca un lup înfometat”, „mă lupt ca un bivol”, „Animalul tăiat horcăie”, ,.tai Cocoşul”, „precum şobolanii, precum bursucii goi trecînd triumfători”, „furnicile roşii, păianjeni imenşi fără pînze./ urechelniţe bîntuite de tuneluri nesfîrşite”. Poeta crede că „îngerul lui Nichita” o îndeamnă la cunoaştere („îmi zgîrie braţul, urlă sîngele”). Trecătoare spre neant („am intrat în imperiul binevoitor al Morţii”), Poezia devine bătăioasă, barbară, ofensivă, ca o cruciadă într-un meleag ostil, anunţînd o stare de aprinsă beligeranţă cu forţe tenebroase („am înghiţit carne şi am făcut război/ mi-am smuls părul şi am făcut poezie”), dar şi scut de apărare în faţa invaziei venite din întunecimile trupului („mi-am tras poezia mea mică pe cap ca pe o cămaşă de zale”). Reuşita terapiei, sedusă de arhetipal şi teriomorf, depinde în mare măsură de această intimitate sumbră, pusă la încercare de libido şi focusarea sexuală.

Psihiatrul M. Séchehaye, citat de „clasicul” G. Durand, observa că luarea în considerare a trupului produce o schimbare de regim a imaginarului. Interesul şi afecţiunea faţă de trup marchează, la schizofrenie, o etapă pozitivă pe calea vindecării. Cînd sentimentele de vinovăţie carnală sînt îndepărtate, bolnavul intră într-un proces de ameliorare, de refacere. Trupul invită la infinite aventuri, valorificate în spaţiul plăcerilor ascunse, în special pe plan sexual sau coborîrii viscerale, cale de cufundare în mistica absolutului (v. Structurile…, p. 249). Angela Marinescu se închipuie adesea călugăriţă, împresurată de ziduri grele, protectoare, sugerînd asceza deplină sau adăpostirea de „diavolii” păcatelor, în poză pioasă, de rugă sfioasă sau în atitudini indecente („m-am întunecat ca o călugăriţă ce sînt şi nu sînt”, „o, binecuvîntarea înghesuită în rugăciunea/ de seară”, „eu eram călugăriţa care îşi distruge sexnl…/ cîţiva diavoli înalţi, cu nasul prea mare/ rupeau nepăsători din pielea capului meu./ îngerii plini de sînge mă ajutau să trăiesc”, Satul: „Călugăriţa îşi dezleagă jurămîntul,,,”; „tai cu creierul meu de călugăriţă”). Masca pioşeniei eufemizează păcatul, sublimează valorile negative, aluviuni ale spaimei, topite în delectarea intimităţii.

Volumul Fugi postmoderne (1997), urmat de Fugi postmoderne. Poeme din ce în ce mai inexacte (2000), schimbă total registrul confesiv al poetei, în extremă discordie cu lumea din jur, cu strada, cu familia, cu poezia epocii, cu propria făptură. Expresia se radicalizează, abandonează starea lirică protocolară, devenind vocală, rea de gură, scoasă de sub rigorile pudorii. Poeta îşi alege o cale poetică proprie, dă uitării pe Mazilescu şi Nichita, după o discuţie pe Terasa (de la MLR) cu nouăzeciştii Ioan (E)S. (Pop), Saviana (Stănescu), Mihai (Gălăţanu) şi cine o mai fi fost, aderînd la o sinceritate fără limite, despre „viaţa împinsă cu silă spre moarte”, fie şi cu riscul de a sacrifica gloria poeziei în această revoltă în format obscen, anti-feministă şi anti-eticistă: „îmi doresc un WC în mijlocul sîngelui din care să răzbată mirosul/ poeziei mele./ din WC să iasă fantomele decolorate ale măştilor voastre făcînd semne/ inutile cu mîinile lor jupuite/…/ hai să ne arătăm instinctele ca pe nişte tablouri, înrămate…” Care ar fi resursele de renovare a poeziei astfel exilate în latrina supliciului sanguin? Poeta (care îşi spune „idioată metafizică” şi „comunistă de dreapta”) e decisă să-şi devieze emisia: prin iscodirea în măruntaiele memoriei, pe de o parte, şi în ungherele senzoriale ale trupului, acelea despre care nu se vorbeşte din pudoare, pe de alta – să colinde, altfel spus, prin subteranele interzise ale imaginarului, acolo unde merită umblat şi descris cele aflate: „Am intrat pe uşa din dos a poeziei cu un surîs stingher./ îmi ieşeau de sub fustă, ca nişte zdrenţe, marile teme, cum ar fi Boala./ Boala îmi dăde tîrcoale de cînd eram mică şi s-a cuibărit în plămînii mei/ şi în sufletul meu, plămînii şi sufetul îmi sînt bolnave/ scuipam sînge pe pereţii casei, împroşcam cu nori de sînge ferestrele…/ îmi alunecau prin vene şerpii teutonici ai bacilului mîncător de ţesut pulmonar/ eu te doream cutremurată de ochii morţii din ochii mei.” (Fuga postmodernă III)

 

„sunt bătrînă. Sunt inocentă. Sunt autistă./ sînt mai bolnavă decît un îndrăgostit/ în preajma sinuciderii”

Ofensiva autodefăimării pune la încercare reveria libidinală, triumf narcisiac al coborîrii în abisuri de fiinţă: „mă simt atît de străină de trupul meu,/ încît îmi împing scrisul, ca pe un cuţit, în piept,/ pînă mi se umflă pieptul de o duhoare a morţii.” Declaraţii ruinătoare pun stăpînire pe monologul liric, care alungă orice urmă de stilistică feminină, mergînd pe o lecţiune negativă: „sînt o căpuşă perfectă…/ sug doar sînge roşu,/ îmi place sîngele, sînt o doamnă leneşă/ plină de sînge…”; „sînt o doamnă cu plămînii bolnavi/ o doamnă cu coaie de lup tînăr./ am înjurat. respir prin pereţi.”; „sînt o doamnă handicapată. frumoasă ca moartea”; „nu mă pot hrăni decît cu poeme”; „mi-e silă că sînt perversă. mi-e silă/ că sînt obsedată”; „mă masturbez cu noapte/ să am noapte în cap cînd mă masturbez”; „sînt aproape un bărbat./ nu sînt un mascul, am patru testicole;/ două testicole în loc de plămîni, scăldate în sînge/ şi două testicole invizibilr în creier”; „îmi şterg limba cu sînge de înger basarabenesc”. Multe din pagini aplatizează reflexii blasfemice asupra unei vîrste cicatrizate, dînd frîu liber dicteului văicărit-sarcastic, agresiv şi fără substanţă, de surpare interioară.

Treptat, discursul devine politic: „pentru că mă obsedează puterea, scriu despre/ slăbiciune”; „îmi place să fac istorie cînd urlu”; „sînt o jigodie bătrînă de sex feminin care se simte/ lezată cînd sentimentul dreptăţii apune”. Postmodernismul este înţeles de autoare într-un sens cu totul personal, ca risipă senzorială, carnalitate agitată, erotism monstruos, însufleţire tribală, orgie a dicţiunii, profanare a afectului, gata să se războiască cu forţele tenebroase, răscolite din profunzimi. Plus o lejeritate, o deschidere a expresiei, care vrea cu orice preţ să depăşească tabu-urile tradiţiei. Altfel spus, şarjele reziduale încarcă textul poetic, ducîndu-l spre o frondă situată dincolo de orice estetică. Rămîne în schimb diluviul fantasmatic, vîscos, tenebric, în stilistică sumbră. De unde pînă aici poeta era considerată în afinităţi cu optzeciştii, programul său se remaniază în favoarea promoţiei următoare, a nouăzeciştilor, care şi-au pus pe stindardul de luptă tocmai această ieşire nelimitată din formulele consacrate şi din discursul „cuminte”, supus decenţei.

Este ceea ce vrea să dovedească volumul Blues (1997), cu 18 piese, de fapt 18 scene-monolog, la despărţirea de un partener „primitiv” cu trompetă, „un clovn, care în spatele măştii a fost/ doar un soldat al întunericului, al forţei şi al plăcerii”, dezvoltînd ideea „spiritului de castă al celor bolnavi de plămîni,/ o exacerbată durere răsfrîntă într-un erotism profund”. Dăm şi aici peste accese teribiliste de sinceritate, de felul: „voiam să fiu călugăriţa din curva criminală (!) ce scrie pagini perfecte…/ femeia uşoară ce face să se ridice aburi erotici”, „eu o nebună ce trăiam cu un nebun”; „mie îmi plac intelectualii de stînga, handicapaţii/ sociali, bărbaţii atît de virili…”; „cărţile le-am scris cu instinctele obosite/ o oboseală de sfîrşit de lume luceşte în ochii mei de şobolancă atinsă de boală” etc. În direcţie asemănătoare merge cartea următoare, Îmi mănînc versurile (2003), nutrind aceeaşi convingere că poezia e o formă de acomodare cu neantul: „aş vrea să scriu astfel încît scrisul/ sî mă ducă, singur, în moarte”. Nu pierde ocazia şi aici să se autoblameze, să îngroaşe contururile unui portret cu un nimb neguros şi demonic: „sînt dracul gol/ într-o piele de catifea”; „Poemele mele… nu sînt fracturiste sînt integral comuniste/ cu ele am trecut prin comunism ca o şobolancă aprinsă/ la amîndouă capetele/ am fost o călugăriţă parfumată…/ m-am drogat cu morţii şi cu viii, le-am furat versuri/ mi-am băgat în venă cîntecele sinucigaşilor roşii…” Cît priveşte „mîncatul versurilor”, el e un gînd pasager, ca şi promisiunea de a nu mai fi vulgară, pe care nu o poate ţine, pentru că e „brutală şi masculină”, bîrfind optzeciştii că „nasc monştri” şi că o apreciază ca neo-expresionistă, fiindcă a recuperat „limbajul licenţios”. „Butoi cu pulbere, îndopat cu melancolie”, cu Eros intrat în mizerie, scrie tot ce i se întîmplă, nu iartă nimic, transcrie discuţii anoste sau clipe de frig „pe un perete mortal al poeziei”.

 

„ce parte a limbajului interesează disidenţa? cea care muşcă sau latră?”

În definitiv, poeta e în programul ei, acela de a „goli” poezia de poezie, de a face „subcultură” sau „pur şi simplu anticultură”. Deoarece, cum spune, „absolut niciodată nu am crezut şi nu am avut conştiinţa înfăptuirii unui gest de cultură, scriind”. Mare lucru nu e de reţinut din volumul cu titlu ridicol Tăcere sexuală (2003), moment de certă criză în devenirea poetei, care îşi repetă neinspirat teme şi frînturi din turmentaţia contemplativă, cu spasme derizorii (de felul: „nu am talent inerţia şi-a făcut cuib/ pe creştetul meu ca o barză”; „nu vreau să fac amor am băut o găleată/ am vărsat m-am pişat pe mine ca-n filme…/ moartea nemişcată ca o putoare la pîndă/ a ieşit din cărţile de poezie”). Spre o „poezie de cartier”, descriptivă şi pitorească, se îndreaptă volumul Întîmplări derizorii de sfîrşit (2006), unde autoarea trage cu ochiul iar la moda zilei, de data asta la „fracturiştii” lui Ianuş, încredinţată că scrie mai bine ca ei: „florile imobile şi mari ale sîngelui/ menstrual al poeziei de cartier// ringul ars de rigoare al femeilor viscerale de cartier/ înşelate de şmecherii de ţigani de rataţi zeloşi/ de tipi ce-şi introduc heroina direct în vena de la gît// gropile obscene bălţile muribunde drumurile desfundate/ pe care beţivii cu bărbile smulse de vîntul aspru al nopţii/ le evită cu precizie de sfinţi de cartier// seminţele scuipate cu dispreţ cuvintele ce desemnează/ organele sexuale rostite cu buzele fardate violent/ de rujul violent al fetelor de cartier…/ soarele ascuns în anusul social/ gîndul morţii ce se plimbă ca un şobolan gras/ prin întunericul minţii al crîşmelor de cartier…/ textualiştii veterani de cartier în război cu elita…” (să-ţi placă numai politica de culise

Trebuie remarcată la Angela Marinescu puterea de a se reinventa periodic, de a se adapta la „piaţa” literară a unei epoci sau alta şi de a se rosti în pas cu evoluţia sensibilităţii lirice. Surprinzător, prin întoarcerea la spasmul existenţial şi tragic, cu accent pe „politica morţii”, este volumul din 2006, Limbajul dispariţiei, un reviriment al maturităţii. În cele şapte episoade, modalitatea „poeziei desfrînate” ţine tot de divagaţia fluvială, presărată cu biografisme, imagini surprinse cu „ochi rapace” şi frînturi diariste din „gulagul melancoliei”, dar lor li se adaugă o undă caustic-pamfletară, pe alocuri răutăcioasă, cu trimiteri la lumea literară mai ales, dar şi la fauna de cvartal, la prostituate, la viaţa de sanatoriu, la rakeţii veniţi din Basarabia, toate în şuvoiul unui dicteu vanitos („clau-dicţie”!), dornic să se înfrupte din social: „vedetele pro şi contra, disidente şi rău-făcătoare/ de fapte rău-gîndite, experimentaliştii brutali în vorbe cu/ paşi de fetiţe blindate în propria lor roşeaţă menstruală,/ rigizii şi misticii desfrînaţi cu bărbile/ ascuţite şi reci, grăsanii travestiţi în muieri deştepte,/ criticii pudibonzi de poezie/ desfrînată pînă la descărnarea de pe osul cel mai/ semnificativ, homosexualii ce-şi afişează gîtul înlănţuit/ de lănţişoare de aur…/ prozatoare deghizate în prozatori onanişti cu/ capetele înghesuite printre cărţi alese cu grijă de teroriştii/ zidiţi cu putere/…/ primitivi şi drogaţi basarabenii ăştia./ moldovenii ăştia corciţi cu ruşi, revolta sare în ei/ ca stropii de ploaie în găleata pusă lîngă fîntînă,/ îşi umplu gura cu salivă de-aia de-a lor futută de ruşi/ şi-o scuipă în cap la români…” (V. Revoltă in extenso) Cearta cu scriitorii care mai nou au devenit „rezistenţi la scris”, adică „epave înfricoşătoare, anarhişti,/ amorali, atei, histrioni libidinoşi”, continuă în Probleme personale (2009) şi Intimitate (2013), volume extenuate de „amintiri asociate cu moartea”, şi contemplări ale senectuţii, ale bolii, ale nebuniei („am sentimentul profund neliniştitor şi umil al nebuniei”). În 1997, a publicat, în stil personal, Evanghelia după Toma. O interpretare posibilă.

Cinică, neantofagă, sanguinară, în căutarea unei autenticităţi abisale, cu voluptatea agoniei şi a dicţiunii demonice, meşteră a unui baroc terific. ostentativă în victimizare şi melancolie „neagră”, poezia a făcut-o pe Angela Marinescu să supravieţuiască, să învingă maladii şi furtuni existenţiale, să sfideze intimitatea vijelioasă şi teroarea morţii.

Revista indexata EBSCO