Mar 20, 2017

Posted by in Poezii

Constantin GHEORGHINOIU

1

o, eram pământ decadent şi nerecunoscătorul în stare pură. zeii se dezlipiseră de mine şi pluteau epistolă la curţile vântului, peste natură;

cine să acrediteze ambasadori? poate apusul? ploaia albastră? îmi aduc aminte cum pluteam peste lume, a Dumneavoastră, domnule Conte, noaptea solemnă trece prin mine de-ai fi zis că este glonte dintr-o vânătoare, dintr-o întristare

aveam biletul de ieşire din rai. cine să mai alunge năluca trupului? şi cine oare străpunge albastrul cu oul primar, cu oul domnişorului nou născut şi foarte aspru? poate astrul?

am trecut prin materie ca vaiet, trupul îmi era alfabet neştiut. de câte ori am rămas mut la ispitire, la boltire? parcă aşa se numeşte construirea cerului,

boltire? aşa i-am vorbit paracliserului.

şi el a tăcut cum tace de milenii bune,

şi ne crede pe toţi căpcăuni, Căpcăune…

 

2

drumul duce direct în apa neagră a zorilor, norii îmi strigă:

taci nebune,

sunt semne triste trimise de cineva de pe cealaltă lume,

apa neagră îmi prinde gleznele, picioarele,

prin desişul de stele se pierd luna şi soarele,

cuvântul cel dintâi rămâne fără ţară şi fără căpătâi,

fără drum, prin păduri de lămâi.

mi se opreşte sângele din mers,

şi rămâne fără patrie şi univers,

mă împiedic de piatra cuvântului. cad.

sunt în rai, Doamne? am ajuns în iad?

 

3

spre neodihnă veşnică, aşezat în leagănul de sânge al lumii,

am strigat: fugi, dragostea mea, vin orele, secundele, hunii;

armatele, hoardele, soldaţii lor sângeroşi poartă săbii

otrăvite în cuvinte, poartă palmieri, chiparoşi, moarte, vrăbii..

ieşi, dragostea mea, morţii ies din venele orei, poate din arterele mele,

arbori de neviaţă îmi înverzesc sub piele,

ce să fie oare tunelul în care intru? şi ce caut eu în aceste negre tuneluri?

o fi doar noaptea deasă? o fi vreo risipire de zeluri?

îmi intră anotimpul pe-o ureche,

îmi iese pe cealaltă ureche, ştiu sigur.

noaptea prin care trec este fără pereche

 

4

eşti o mare minciună, i-am spus zeului cel mare, eşti o minciună ca şi viaţa, ca şi moartea,

el tăcea stins. în codri se luminează a departea

mea viaţă de dincolo. a Împărăţie Pierdută. pe acolo, şopârla verde a luminii trece

o singură dată pe viaţă. miturile tac despre ea, miturile spartane şi grece.

uneori, vorbesc despre Ereb,

totuşi, dragostea mea, îndrăznesc şi calm viforos te întreb:

de ce viaţa este minciună? de ce moartea este minciună? oare suntem ai zeilor? şi ţi se pare că ar fi semne de lună albă? de lună neagră?ar fi semne de lună?

 

5

stafia timpului vine din viitor,

ea are un trecut al său viitor,

ea are un prezent al său viitor,

stau pe buza secundei ca pe buza prăpastiei, la picioarele mele, ce pieire

melodioasă, dragostea mea! ce irosire!,

din viitor vine moartea verde şi mătăsoasă ca iarba.

de pe mormântul meu viitor îşi face casă Oarba.

din trecut vine cineva verde şi mătăsoasă

şi mă duce, oare unde mă duce aşa de cu ziuă, dragostea mea? în ce casă?

oare unde mă duce durerea asta mătăsoasă şi verde, dragostea mea?

 

6

deodată, sufletul meu verde iese din carne, păşeşte peste pervazul lumii şi dus este, la pieptul nimicului se culcuşeşte…

pe seară, iese pasăre verde din sufletul meu verde, păşeşte peste pervazul de aer şi dusă este, la pieptul neantului se culcuşeşte…

spre zori, din pasărea verde iese flacără verde, păşeşte peste pervazele raiului şi dusă este flacăra, la pieptul abisului se culcuşeşte…

spre prânzul cel mare ies din flacăra verde şi dus am fost pentru totdeauna. păşesc peste pervazele iadului şi dus am fost. nimeni nu m-a mai văzut vreodată pe mine, pasărea verde, pe mine, flacăra verde…

 

7

 

pleacă în târziul zilei tale, ele oricum vor continua să danseze, ele sunt silfidele timpului şi mereu sunt treze,

ele produc sucuri grele; cu ele îmi diluează aproape vegetal, ele sunt crescute de umbră şi de cavalerii de neanderthal;

neghina prinde floare şi inima pleacă. se duce în spatele orei. cine să-i spună pe nume morţii? cine florei

care mă acoperă cu frunze mucede, mucede?

poţi tu, verbule? poţi tu, sunete?

nimeni nu este în stare şi mă lasă tot pe mâna materiei, din adâncimile preeriei

aud scâncetul zilei care se pregăteşte să vină, să aducă la căpătâiul meu o lumină;

să nu-i laşi să mă plângă, dragostea mea, să nu-i laşi; plânsul lor va adânci neantul din mine şi pe cel de sub paşi

 

Revista indexata EBSCO