Mar 20, 2017

Posted by in Poezii

Vasile BURLUI

Prea mult…

 

Prea mult ne-au bântuit poemele durerii,

Şi-au scrijelit în noi crevasele adânci,

Au modelat în carne chipul disperării,

Ne-au aruncat în beznă şi ridicat în furci.

 

Prea mult au vânturat văzduhuri, cum cocorii

S-au adunat în cârd pe cerul toamnei,

Acoperind cu umbra lor luminile splendorii

Şi-au coborât în suflet ceţurile spaimei.

 

Prea mult ne-am tot hrănit în cântul lor,

În miezul zilei sau în ceas de noapte,

Ne-au dăruit foşnirea florilor ce mor

Şi scrâşnetul nălucilor în şoapte.

 

Prea mult ne-au cotropit, prea mult

Au trierat în orizonturi pâinea suferinţei,

Au îngropat speranţa în lutul de demult

Acoperită în marama umilinţei.

 

Prea mult le-am cuibărit în suflet

Şi le-am hrănit rostirea cu lacrimile grele,

Prea mult ne-au răvăşit în umblet

Şi ne-am deprins prea mult să vieţuim cu ele.

 

 

Mărul filosofului

 

În formă, echilibru clasic şi perfect,

Ivit miraculos dintre prefacerile verii,

În armonii de curbe-având efect

Şi cu geneză-n floarea primăverii.

 

Miracolul îngemănării cu razele solare,

Iar în răcoarea nopţii cu străluciri de lună,

Toamna risipită-n ţipăt de cocoare,

Sub coaja-îmbujorată neliniştea adună.

 

Rostogoleşte-n noaptea înmiresmată

Aromele păstrate-n miezuri albe,

Iar în seminţe-adună laolaltă

Speranţa anilor ce vor veni în salbe.

 

O epidermă fină acoperind o sferă,

Un univers întreg atârnă de o creangă,

Iar filosoful antic încă tot mai speră

Să-i smulgă taina tainelor întreagă.

 

 

Pajişti albastre 

 

Cai negri, cai negri pe pajişti albastre,

Călcând tumultuos peste vieţile noastre,

 

Se-adună-n ciopor, ca nori de furtună,

Din neguri, din ceţuri, sălbatici se-adună.

 

Coboară din hăuri, strecuraţi printre astre,

Călcând cu copita peste pajişti albastre.

 

Mânaţi de necine, în goană nebună

Sfărâmă-n galopuri şi stele şi lună.

 

În cavalcade irump peste suflet stingher,

Drapând în zăbranic şi ultimul petec de cer.

 

Hergheliile negre, alergând peste înaltele creste,

Nechează în hohot peste câmpuri celeste.

 

Cum copiii orfani adormiţi sub cerul deschis,

Spre pajişti albastre ne cheamă un vis.

 

Rătăciţi prin destine pe cărările noastre

Visăm cu-ndrăzneală la pajişti albastre.

 

 

Antroposofie 

 

Noi poate ne-am născut dintr-o scânteie,

Sau poate-o supernovă explodând

Ne-a împrăştiat fugari pe căile lactee,

Ne-a alungat printre comete fumegând.

 

Ne-a oglindit atunci, întâi un bob de rouă,

Reîncarnaţi apoi în sboruri de măiastră

În grote ne-am ascuns de stelele ce plouă,

Ne-au risipit, atlantide, în marea cea albastră.

 

Am revenit pulverizaţi printre extincţii,

Înverşunaţi să prelungim din nou exodul,

În sânziene-am venerat pioşi solstiţii,

Am înălţat spre cer, de câte ori, prohodul.

 

Ne pregătim să expandăm în spaţii

Un mit în care suntem condamnaţi,

Ne-aşteaptă-n constelaţii mute fraţii,

De sorii ce se sting cutremuraţi.

 

 

Câmpul de Cinabru 

 

Păşeam pe ceruri ca Iisus pe ape,

Simţind, fierbinte, Ursa sub picior,

Câmpul de Cinabru mi se părea aproape

Şi nu ştiam atunci că visele ne dor.

 

Pe stâlpii lumii când m-am sprijinit,

Priveam pe boltă stelele cum cad,

Am decăzut apoi cu suflet prihănit

Şi m-am scăldat în Apele de Jad.

 

Pe Câmpul de Cinabru sunt sfâşiat duios,

Din cărnuri sângele ţâşneşte-n valuri,

Logosul mă cheamă la izvoare, credincios,

Dar eu mă-mprăştii visător pe maluri.

 

Păşesc pe stele ca Iisus pe ape,

Ameţitoare umbre mă spulberă în hăuri,

Din lanţuri monştrii nopţii vor să scape,

Lumina sfântă se sfârşeşte-n găuri.

 

Trist călător în barca rătăcirii noastre,

Mă răscoleşte ţipătul macabru,

Când sfâşiat sub cerul cu fulgerări albastre

M-am exilat în Câmpul de Cinabru.

 

 

Muzici de toamnă 

 

Să cântăm în surdină despre iubire şi despre moarte,

Cu strunele rupte să cântăm în şoapte.

Să nu trezim din somnul lor greu

Nălucile nopţii sau neînduplecatul lor zeu.

 

Va fi cântul nostru un geamăt sau o povară,

Blestemat peste zi şi adunat înspre seară,

Cu uşi şi ferestre închise, şoptit lângă foc,

Smuls din năpastă şi lipsit de noroc.

 

În seri fără lună presărat peste lunci,

În seara damnată spânzurat pe uluci,

Să-l murmure vântul în frunza de plop,

În seara de toamnă un scâncet să-ngrop.

 

Gândurile mele suspendate sub stele,

Să rostească în şoaptă cuvintele grele,

Cu strunele rupte să murmure-n noapte

Un cânt de iubire, un cântec de moarte.

 

 

Poem necitit 

 

Sunt singur, ca un poem de nimenea citit!

Tăcut, pitit în pagina de carte,

Aştept în linişte semnalul mult râvnit

Şi simt cum timpul de mine însumi mă desparte.

 

În jurul meu se rânduiesc milenii,

Se pregătesc planete să renască,

Coboară ceţuri peste cursul vremii,

Iar din cotloane seci materii stau să crească.

 

Solidar mă simt cu ele deopotrivă,

Încorsetat o clipă în visuri trecătoare,

Pe apa timpului, ca o banchiză în derivă,

Mă bântuie furtuni necruţătoare.

 

În veşnicia lor abandonat,

Amurgul lor în mine cuibăreşte

Strivindu-mi cu cruzime gândul prea curat,

Iar pagina, vezi, nimeni n-o citeşte!

 

 

Chemări abisale

 

Din ziduri, cu glasuri de tunet,

Mă cheamă cu spaime din noapte.

Ascultând neîncetatul lor umblet,

Eu însumi mai murmur în şoapte.

 

În cer, răsculate, mă cheamă din nouri,

Şi stâlpii îmi clatină-n zid de cetate,

Şi-mi urlă-n ureche cu muget de bouri…

Mincinos răstignit pe-un altar de păcate!

 

Din trâmbiţi de îngeri, cu glas de răscoală,

Mă strigă portrete din ramele goale,

Când roua în noapte păcatele-mi spală,

Mai caut chemarea din cioburi de oale.

 

Din grote, din peşteri, mereu mă tot strigă,

Cerându-mi din rune săpate în piatră,

Să caut prin timpuri a lumii verigă

Ascunsă în vremuri, pierdută prin vatră.

 

 

Vânzător de imagini

 

Umil ambulant pe Calea Lactee,

Taraba mizeră o port după mine.

Speranţe pierdute, iluzii la cheie,

Sunt gata să vând la oricine.

 

Far’adăpost, sub ploaia de stele,

Mă acopăr imagini trucate,

Refuzate de-un public setos după ele,

Dar prea ocupat să le caute-n carte.

 

În iernile aspre mă ning meteorii,

Frigul galactic pătrunde sub zdreanţă,

Aurori boreale dând liber culorii,

Avizează la plat’o creanţă.

 

Solare furtuni îmi vântură marfa,

Critici zeloşi adorm peste pagini,

Sub vraf de cartoane adoarme şi harfa,

Celest ambulant vânzător de imagini!

 

Anul cosmic 2017

 

Timpul toarce firul neîntrerupt,

Ne adunăm îngrijoraţi sub ploi de stele,

Cu fiecare filă din calendarul rupt,

Mimăm euforia alunecând spre ele.

 

Se răsucesc sub boltă constelaţii,

În deveniri astrale să renască,

Repopulând din nou avide spaţii,

Din praful cosmic o lume stă să crească.

 

În urma noastră lumea îngheţată,

Va adormi sub timpul obosit,

În armonii stelare tulburată,

De-un soare nou ce-n bolţi va fi ivit.

 

De astăzi orizontul pulsează mai aproape,

Iar timpul meu, se pare, a sosit,

Simt mângâierea lacrimei sub pleoape,

Atras pe căi astrale, pierdute-n infinit.

 

 

 Avatar

 

Păşesc cu sfiiciune prin timpurile vechi,

Şi-mi pare c-am trăit o eră milenară,

Străin îmi este cântul ce-mi plânge în urechi

Şi câinele prieten ce doarme lângă scară.

 

Aştept lângă intrare stăpânii să-mi deschidă,

Dar nu aud nici paşii, nici zgomot de zăvor,

Şi mă strecor prin uşa de amintiri avidă

Şi-s copleşit de spaime, de lacrimi şi de dor.

 

Dar nu găsesc vreun semn c-aş fi trecut pe-acolo,

Nici cărţile din rafturi, nici bustul de-abanos,

Şi mă gândesc că poate, purtat ca Marco Pollo,

Am rătăcit pe ape, pe-un vis miraculos.

 

Îngenuncheat mă sprijin pe piatra de hotar,

Ca zeul mă întorc privind spre înapoi,

Cutremurat la suflet de crudul avatar,

Purtând promisiunea în ochii mari, dar goi.

 

 

Ursitoarele

 

M-aţi îmbăiat în lacrimi şi în lapte

Şi înfăşat în giulgiu de zăpezi,

M-aţi descântat în tânguiri de şoapte,

Şi-am respirat aroma celestelor livezi.

 

Tristeţile mi le-aţi turnat în cânt,

Şi-am fost hrănit cu fructele amare,

M-am poticnit în pragul templului cel sfânt

Când m-am întors cu faţa către soare.

 

Şi dacă-n ploi de stele mi-aţi ruinat culcuşul,

M-am ridicat plângând cu ochii către cer.

Mi-au luminat în zori misterios urcuşul,

Tăciunii risipiţi din galaxiile ce pier.

 

În dansul ursitoarelor din miez de noapte

Am regăsit pedeapsa crudă din adâncuri,

Şi îmbrăcând cămaşa visurilor moarte,

Sunt veşnicit în miezul eresului din tâlcuri.

 

 

           Haine vechi

 

Trecutul meu, o haină mult prea veche,

Mereu prea scurtă-n poale ori peticită-n coate,

Purtată-n confruntări fără pereche

Cu-nsemnul umilinţei şi-a vieţilor furate.

 

Trecutul meu, o haină mult prea largă,

În care-am adormit durerile pe rînd,

Şi suferinţele ce-n piept aveau să spargă,

Şi visurile ce am visat plîngînd.

 

Trecutul meu e timp şi întîmplare,

Purtînd cu el răscoala anilor de-atunci,

Cu clipe de prea crudă-nstrăinare

Şi-aroma primăverii peste lunci.

 

Trecutul meu, trecutul tău, trecutul lor

Ce-atîrnă ponosit într-un cuier,

Lăsat între izbelişti pe-un pridvor

Bătut cu stele nestemate de pe cer!

 

Din volumul în pregătire ,,Mesaj către Criton”

Revista indexata EBSCO