Mar 20, 2017

Posted by in MOZAIC

Pavel DAN – [Blajul anilor ’30]

Către

Dumitru Dan

Blaj, 10, IV, 932

Dorite unchiule,

Vă cer iertare că Vă scriu atît de tîrziu. De cînd sînt la, Blaj, m-am hotărît mereu să Vă scriu, dar, fie că eu sînt mai neglijent ca toată lumea, fie din alte motive, gîndul a ră­mas numai gînd.

Printr-o întîmplare, m-am pomenit, astă toamnă, profesor de latină la Blaj, la liceul de băieţi.

Eu scrisesem în cerere că sînt licenţiat în limba română şi latină, ceea ce înseamnă că am secundar limba latină şi ei au înţeles că am două licenţe: una în română şi alta în la­tină – şi m-au numit praf de latină în pa­guba adevăraţilor licenţiaţi în latină; iar odată numit, numit am rămas.

Şi fiindcă la noi se creează întîi formele şi apoi fondul, şi eu după ce am fost numit pro­fesor de latină m-am apucat să-mi dau exa­menele în latină şi greacă şi să-mi formez o cultură pentru locul pe care îl ocup. Şi aşa acum lucrez la latină şi puţin la limba greacă. Ce va ieşi din toate acesteia nici mu prea ştiu, căci din greacă nu ştiu mai nimic şi la vîrsta asta memorizez atît de greu decl[inăriie] şi conj[ugările].

Cheltuielile de examene însă mi le plăteşte „Consistoriu”, cel puţin aşa mi-au făgăduit. Pe lîngă toate astea, mai trebuie să fac exa­menele la Prea Sf.-ta Teologie, să port vestă închisă şi să ascult liturghia, mînecatul şi în­seratul. E şcoală confesională şi numai aşa te ţin: dacă faci pe fariseul, fiindcă pe marele credincios nu-l poţi face dacă nu te-ai născut, şi eu în direcţia asta nu prea am aplicaţie.

Blajul e un oraş mic cu mai mari păcate ca alte oraşe similare. O ceată de oameni încinşi cu brîie roşii, profesori de liceu, directori, ca­nonici etc., taie şi spînzuiră aici. Au imobilizat orice viaţă culturală, nimic nu se poate face numai cu ajutorul lor şi de către ei; nu poţi ţinea o conferinţă, nu poţi scrie un articol, nu poţi face nimic dacă nu te pleci pînă la pămînt în faţa lor şi dacă nu-i mîngii.

Iar ei te exploatează pentru interesele lor atît şi nici nu-ţi sînt recunoscători sau să-ţi mulţumească; nu, D-ne fereşte; ei sînt con­vinşi că situaţia, „inteligenţa” lor le dă dreptul să te exploateze şi tu trebuie să le fii recu­noscător că ţi-au dat prilejul să te validezi în ochii lor. Şi dacă ar fi cel puţin oameni deştepţi, muncitori intelectuali, ori credincioşi cumseca­de, dar cei mai mulţi rostesc „prefect” în loc de perfect şi scriu după ortografia cipriană, în­colo beau şi mănîncă, mănîncă şi beau.

Dealtfel Blajul – tocmai de aceea are un aspect mult mai interesant noaptea decît ziua. Şi avem aici o bibl[iotiecă] centrală, o comoară nu altceva, dar să nu credeţi că se poate pă­trunde în ea; aici sînt multe din manuscrisele lui Cantemir, corespondenţa lui Bălcescu şi a multor oameni mari de la 48, dar sînt în­chise, nu te lasă nimeni să le vezi măcar, nu­mai prin sticlă. În cîteva luni aş fi putut lucra aici o teză de doctorat, valoroasă poate nu atît prin tehnică cît prin noutatea materialului exploatat, dar nu m-am putut apropia de ni­mic. Dacă aţi şti ce scandalizat sînt din pricina asta, şi nu numai eu, dar mulţi alţi pro­f[esori] tineri care au venit la Blaj ou gînduri de a munci, ca şi mine.

Apoi să vedeţi la teologie cum se face, se învaţă pe de rost ca în evul mediu. Numai ce-l auzi pe cutare cucernic profesor: „Nu-i bine, mai zi odată de la «Şi»”!

Încolo, Blajul s-a schimbat mult, are elec­trică, şcoli noi şi cîteva străzi pavate; iarna, noroi mult şi vara, praf. Canonici sînt Dr. Cheţianu Ambrozie, Roşianu, Hossu, Sâmpeleanu etc. Asta din urmă e de la noi din Tritiu de sus şi e cel mai inteligent om al Bla­jului, dar e un leneş fără pereche. Canal nu s-a făcut încă în Blaj, dar se face politică naţional-ţărănistă, şi politică nu glumă. Cînd sînt alegeri, maşinile stau rînd la porţile şcolilor și încarcă profesorii tineri care, vrînd-nevrînd, trebuie să meargă între ţăranii cărora li se vede prin urechi de posturi şi să le spună că Bunul Dumnezeu e cu d-l Maniiu şi că: „nu­mai – că de nu-i trăzneşte”, să voteze cu Vajda (pronunţă ung.).

Cred că pe mulţi dintre canonici îi cunoaş­teţi. Mitropolitul e bolnav, un adevărat sfînt şi tocmai de aceea se pare că se interesează mai mult de ce se petrece în cer decît pe pămînt, în dieceza lui. Şi ăştia trăiesc din slă­biciunile lui.

Acasă la noi e vechea poveste: sărăcie şi pustiu. Puţin s-au mai înviorat lucrurile de cînd sînt eu prof[esor], fiindcă i-am ajutat cu ce am putut. Dar mi-i greu şi mie, cu leafa asta de mizerie.

Tata toată iarna a fost bolnav, între moarte şi viaţă, acum e mai bine; dorea mult să se în­tîlnească cu D-voastră. Îmi spunea mama – eu n-am fost acasă de astă-toamnă, m-am în­tîlnit în Turda cu D-neaei – că nu dormea săptămîni de-a rîndul din pricina năduşelii – e bolnav de astmă – şi că adesea, noaptea tîr­ziu, cînd toţi ai casei dormeau, îl auzea vor­bind singur: „ce-o mai fi cu Dumitru? Nu scrie nimic” – şi după ce socotea anii de cînd nu le-aţi scris – spunea că de s-ar face vară, să vie la D-v. – Acum mă duc acasă să ve­dem ce e cu D-lui. – Şi o să vă scriu.

Ce face Vasile şi Andrei? Nu mai ştiu ni­mic despre ei. Ce fac cu examenele la Fac[ultate]? Să-mi scrie şi le făgăduiesc să fiu mai conştiincios la scris; dealtfel, calitatea asta se pare că e ereditară la noi în familie. De a[i] unchiului Ioan nu mai ştiu nimic; el nu-mi scrie din aceleaşi pricin[i] şi acum eu i-aş scrie dar nu ştiu pe unde este.

Vă doresc la toţi Sărbători fericite! Resp[ectuoase] sărutări de mîini Tantei.

 

PAVEL

Revista indexata EBSCO