Mar 20, 2017

Posted by in MOZAIC

Theodor PÂSLARU – Povestiri și amintiri din trecut (ed. Traian D. Lazăr) (II)

În urma bătăliilor succesive din anul 1916, armata română s-a retras pe linia Şuşiţei şi Siretului inferior. Iarna a pus capăt acţiunilor militare de amploare. O parte din trupele române, între care şi Regimentul 16 Artilerie, din care făcea parte Theodor Pâslaru, autorul însemnărilor pe care le reproducem în continuare, au fost retrase în interior pentru refacere.

Aglomerarea demografică din Moldova, produsă în urma refugiului populaţiei din calea invadatorilor Olteniei, Munteniei şi Dobrogei, a provocat mari lipsuri şi suferinţe, pe care memorialistul, aflat temporar la Iaşi, ni le redă cu fidelitate, fiind confirmat şi de alte surse.

Pentru asigurarea mijloacelor necesare continuării luptelor de apărare a ţării, autorităţile deciseseră deplasarea întreprinderilor metalurgice, Arsenalului armatei, Pirotehniei armatei, şantierelor navale, etc., cu utilajele şi personalul respectiv, în sudul Rusiei, mai ales la Odessa. Lucrător specialist în metalurgie, cu stagii de muncă la Arsenalul armatei din Bucureşti înainte de război, Theodor Pâslaru a ajuns la Odessa, cu misiunea de a participa la producţia de tunuri inclusiv pentru dotarea regimentului său.

În februarie 1917, guvernul Rusiei ţariste a fost înlăturat, conducerea fiind luată de un guvern provizoriu de orientare social-democrată, care împărţea puterea cu sovietele muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor aflate sub influenţă bolşevică. Însemnările lui Theodor Pâslaru redau ecoul acestei schimbări radicale la marginea sudică a imperiului rus şi influenţa asupra lucrătorilor români din zonă.

12-22 ianuarie 1917. La Iaşi. Plecarea la Odessa.

A doua zi mă prezint din nou la Divizie şi-mi dă ordin să mă prezint la Arsenalul armatei sau la Fabrica (Rafinăria) Româno-Americană, ce sînt refugiate la Iaşi. Şi în acest oraş era o mare forfotă de oameni. Români şi ruşi, puzderie, pe toate drumurile! Mă duc la Arsenalul armatei, aflat tocmai pe deal, la Copou. Îl caut pe domnul maior ing. Dimitrescu, directorul Arsenalului. Era la Odessa cu vreo 6000 de muncitori, jumătate din personal. Găsesc vreo doi ostaşi din Regimentul 16 artilerie. Îmi dau detalii despre regimentul  aflat la Stolniceni, un sat sărac, cu case puţine, învelite cu stuf. Era o mizerie de nedescris. Ostaşii ce au mai rămas piereau de foame şi boli. Au murit vreo 40 pînă acum. Mi-am zis: – Tot înainte!

De-abia am găsit unde dormi, în noaptea aceea. M-am găsit cu un ceferist din Ploieşti şi i-am spus că nu am unde dormi. Mi-a spus că şi el dormea împreună cu alţi ceferişti într-un vagon, pe o linie secundară. Îl întreb: – Aveţi foc şi sobă? – Hei, îmi spune, sîntem gospodari complet! Ajungem la vagon. Scară de lemn, cu trepte, pînă la pămînt. Intru înăuntru. Dau bună seara. Se scoală trei inşi. Mă văd şi îi văd. Cunoscuţi din vedere. Dau mîna cu ei. Le zic: – Nu trăiţi rău aici! Aveau de toate! Sobă făcută din zid de ei, încît dormeau dezveliţi în vagon. M-au întrebat de toate, dar mai întîi, dacă am mîncat şi băut ceva. – Am luat ceva în gură pe la ora 12! Ei mi-au dat dintr-o sticlă (rachiu de) drojdie şi să mănînc. Îmi spun: – Cred că sînteţi curat! – Asta e a doua noapte de cînd am plecat de acasă, de la Tecuci! – Aveţi un pat. Noi dormim acum doi într-un pat. Lăsaţi-vă mai lejer.

Cald era suficient, cu toate că afară fulguia şi bătea vîntul. Aici era bine, nu duceai grija gerului şi a frigului de afară. Le-am istorisit cum a fost ocupat Ploieştiul şi cum am stat sub nemţi pînă la ocuparea Buzăului. Nu le venea a crede! Cînd le-am arătat Ordinul Carol[1], ce-l posed şi acum, au crezut!

A doua zi, mă duc iarăşi prin oraş. Îi găsesc pe vreo cîţiva de la alte fabrici. I-am întrebat: – Dar cei de la Româno-Americană pe unde au birou şi unde sînt oamenii lor (cei) mobilizaţi pe loc? După spusa lor, găsesc toate cele. Îl găsesc pe casierul principal, D-l Constantinescu. Îi pun în vedere că am venit de la Tecuci, de pe front, vă rog să-mi daţi salariu jumătate (jumătatea de salariu, n.n.) ce mi se cuvine. Ca şi celălalt casier, mă întreabă. – Sînteţi trecut pe tabloul de casă? –Vă rog, căutaţi! – Da (sînteţi trecut). Îmi face socoteala: 700 lei pe patru luni. Scoate banii şi mi-i dă. Îi mulţumesc şi-i spun: – Eu acum plec la Odessa, acolo sînt trimis. Din banii ce-i primisem mai înainte, lăsasem 500 acasă, iar 200 i-am luat cu mine. Cu cei 700 primiţi acum, aveam 900 lei, o avere pe timpul acela. Şi cu bani, ai curaj, faci orice1 După ce plec de la biroul acela (de la Româno-Americană, n.n.), mă găsesc, întîmplător, cu un alt cunoscut, care îmi spune că fraţii Crăescu, Horia, Costică şi Jorj sînt la Fabrica de Spirt.  – Du-te, că-i găseşti lucrînd! Adevărat, îi găsesc. Costică lasă lucrul şi merge cu mine acasă la ei. Cum ajunge acasă, se pregăteşte pentru a prepara mîncarea, cum era obiceiul lor, al celor trei fraţi, ca unul, ce-i vine rîndul (pe rînd, n.n.) să prepare în ziua aceea de toate, fără obiecţiuni. El mă întreabă: – Gustăm ceva?  Eu îi spun: – Să vină şi ceilalţi. Ce mai la deal la vale, scoate o sticlă cu coniac. –Să trăiască ai noştri! Şi îi tragem, cîte puţin. Bem o jumătate. Mîncarea a fost gata, pînă ce au venit ceilalţi doi fraţi. Cînd au venit Costică şi Jorj, eram binişor făcut. Mă întreabă: –  Tudore, să nu te superi, ai văzut ce-i în vagoane cînd vii în curier sau în orişice tren, e plin de mizerie[2]. Poţi să fii oricît de curat, numai să te atingi de un rus sau român ori să stai pe canapea şi gata, ai luat prăsilă de insecte (păduchi). Mai cu seamă cei ruseşti, sînt ca boabele de orz, trosnesc cînd îi calci pe duşumele în orice prăvălie. Te rog, înainte de a mînca, treci în odaia cealaltă, dezbracă-te, eu îţi dau alte haine şi te schimbi, cît stai la noi o zi două. Uite şi sticla asta, dai pe corp, dispare orice. E un preparat, ce se face la noi. Nu s-agaţă insecte pe haine şi corp, cad, aşa efect are!

Am făcut-o şi pe aceasta. Mi-am zis, are dreptate, curăţenia e mama sănătăţii. Apoi am mîncat şi discutat despre toate şi dacă au fost ei la Odessa şi care dintre cunoscuţii noştri e pe acolo. Mi-au spus că sînt foarte mulţi, toate fabricile din Ploieşti şi oamenii lor, uzinele metalurgice, Orion, Româno-Americană, Vega, Steaua Română Cîmpina, apoi din Bucureşti, Arsenalul armatei, Pirotehnia armatei, E. Wolf, Vulcan, Simeter şi altele, Şantierele Navale Turnu Severin, Olteniţa şi Brăila. Sînt peste 30000 de români acolo. (…)[3]

La Odessa –  19 ianuarie 1917  

Am stat două zile la ei, apoi, la 19 ianuarie 1917[4], am plecat la Odessa. Ajuns acolo, am obţinut nişte indicaţii de la gară şi m-am dus direct la Teatrul de Stat. Acolo am găsit nişte tovarăşi ploieşteni. Bucurie mare pe ei cînd mă văd. – Neică Pâslarule, bine ai venit! (…)Unii se uitau curioşi la mine văzîndu-mă încins cu sabia şi cu revolver Ştaer cu 36 cartuşe. Se cunoştea că sînt nou sosit între ei. Tovarăşii mei mi-au explicat cum stă situaţia. Era seara tîrziu cînd s-a terminat întrunirea. M-am dus cu băieţii la ei pentru dormit.

A doua zi, 20 ianuarie 1917  a trebuit să mă prezint Comitetului Revoluţionar Român[5], să dau o declaraţie şi să mă pun în regulă cu toate. Nici nu ziceam că sînt pe pămînt rusesc, că eram înconjurat numai de tovarăşi români. În ziua de 22 ianuarie dau de cel mai scump şi vechi tovarăş, de Tănase Rigopol, cel mai înflăcărat şi neobosit dintre mulţii cunoscuţi de mine, un luptător neînduplecat şi fanatic pentru binele şi fericirea celor mulţi şi săraci. El veşnic îmbărbăta pe orişicare şi ajuta pe tovarăşii săi cu ce putea. Era în fruntea tuturor, întotdeauna, la orice, nu se eschiva pentru nimic în lume, era dîrz şi fără frică, îşi cerea dreptul, şi-l apăra!

La Odessa. Început lucrul 26 ianuarie 1917.

După ce m-am găsit cu cel mai bun prieten, Tănase Rigopol, lucrurile nu au mai stat pe loc. A doua zi fiind duminică, el ar fi vrut să cunosc oraşul, cu toate că era zăpadă cam mare! Dar a trebuit să mă duc cu el, iar la Comitet, să anunţăm că schimb locuinţa în strada şi numărul, unde locuia el.  De asemenea, că voi începe lucrul cu echipele Arsenalului armatei şi ale rafinăriei Româno-Americane. Muncitorii acestor întreprinderi începuseră de vreo trei săptămîni lucrul în Şantierul naval al portului Odessa[6]. Au montat maşinile cu care fiecare fabrică venise din România şi acum, pe echipe trebuia începută confecţionarea pieselor pentru obuziere. Țevi pentru obuziere existau cam 300, într-o magazie.

Ca nou sosit, mă prezint inginerului maior şi îi raportez că eu am figurat pe tabloul de la rafinăria Româno-Americană ca mobilizat pe loc. Şi că am lucrat la secţia montaj, ca şef de echipă, montînd pînă la al 20-lea obuzier, făcînd şi nituirea lui precum şi proba de tragere. Posed şi ordinul de mobilizare pe loc şi am aici mai mulţi oameni din echipa ce am avut-o. –Atunci eşti în regulă! A dat ordin să mă înregistreze şi să înainteze raport scris că pe ziua de 26 ianuarie 1917 figurez ca detaşat la Rafinăria Româno-Americană, acum Arsenalul armatei Odessa, unde lucrez pentru armată. S-a făcut cunoscut Regimentului 16 Artilerie-Stolniceni, judeţul Botoşani că acum am prezenţa la Arsenalul armatei Odessa. Totodată am scris şi eu căpitanului meu unde mă aflu rugînd ca, dacă va pleca mai curînd pe front, să fiu înştiinţat.

Am adunat cîţiva oameni, ce i-am avut la Ploieşti şi am început a confecţiona piese pentru obuziere. Peste cîteva zile aflu pentru ce regiment se vor face obuzierele. Pe tabloul dat la cancelarie era şi regimentul meu. Mă apuc de treabă cu oamenii mei şi, în cîteva zile, începem montajul primului obuzier. În prima săptămînă am dat gata patru obuziere. Eram două schimburi. În a doua săptămînă ies opt bucăţi. Lucrul mergea binişor. Greu a fost la început, pînă s-au iniţiat oamenii. În a treia săptămînă am rămas numai cu montajul după plan şi cu nituitul complet. S-a făcut şi proba prin tragerea a zece lovituri de tun, la cîmp.

Seara mergeam la şedinţă, aflam acolo toate, şi din ţară cum merge frontul şi din Rusia. În Rusia …cereau Mir (pace) şi Svaboda (libertate). (…)

În ziua de 16 februarie 1917 (16 februarie/1 martie 1917, n.n.), adunîndu-ne noi pe secţii, a trebuit să formăm comitete pentru dirijarea a toate, adică administrativ şi ca conducere tehnică. Mulţi cei ce figurau angajaţi la Arsenalul armatei erau „învîrtiţi”, nu cunoşteau meserie, chiar şi ofiţerii care ne comandau. Am format delegaţi şi comitete ca soviet[7] spre a conduce lucrurile şi din vreo 60 de învîrtiţi politici, ofiţeri, au rămas vreo 10, ce i-am pus la probă şi am cunoscut noi că sînt dintre în stare de a lucra şi explica oricui în meseria lui. De asemenea, vreo 3000 din 6000 de lucrători (angajaţi) am format batalioane de protecţie şi gardă a Comitetului Central ales de noi în cap cu tov Racovski, Bujor,  Constantinescu şi ceilalţi[8].  Atunci  s-a numit de către Comitet, cu aprobarea tuturor, tovarăşul Frunză ca organizator al Batalioanelor Revoluţionare Române şi a Batalioanelor Internaţionale (Leninskaia gvardia – Garda Leninistă) formate din cehi, sîrbi, ruşi, români şi alte naţionalităţi sub comanda tovarăşului Frunză. În ziua aceea nici nu am lucrat, a fost fierbere mare peste tot. Atunci s-a ales crema de luptători ce a trebuit să învingă toate greutăţile unei revoluţii atît de mari  şi totodată să pună lucrurile la punct  şi să numească oameni pe care încă nu-i cunoşti aşa bine, în locuri de răspundere. Acesta a fost tov Racovski, iniţiatorul şi cunoscătorul elementelor, ce din priviri i-a ales. Tov Frunză, ca organizator al Armatelor de uscat, infanterie şi artilerie. La Marea Neagră, (comandant, n.n.) al portului Odessa, tov Toni Grigorescu,  un ofiţer de marină rus al portului Sevastopol, iar în portul Cherci, tov. Popovici I. Toţi trei au făcut parte din marina militară română, cu vasul ce s-au revoltat. Iuşcă Constantin (a fost numit-ales, n.n.) comandant al forţelor revoluţionare (române?) pe Nistru şi adjunct al tov Frunză. Acesta (Iuşcă, n.n.) a fost sergent în Regimentul 29 Dorohoi. Tănase Rigopol, scumpul şi neuitatul meu coleg şi vechi prieten din fragedă tinereţe a fost ales cu majoritate de voturi, de cei de la Vulcan şi din Arsenalul armatei ca prim-secretar în comitetul de conducere şi Soviet al Arsenalului armatei. N-a ştiut, sărmanul că la 13 decembrie 1918, va fi asasinat de călăii burgheziei în Piaţa Teatrului Naţional, pe strada Cîmpineanu, la Bucureşti, la nici un an după alegerea lui la Odessa şi acum zace în mormînt. Dar pentru cei ce l-au cunoscut, a rămas o pildă vie în inimile noastre, un dîrz şi neînfricat luptător, veşnic aprig şi entuziast, tovarăş al tuturor pentru cauza cea sfîntă şi întotdeauna în fruntea oricărei mişcări. (…)

Acum puterea diriguitoare în Rusia era Sovietul.

De la Soviet emanau ordinele şi orice lucru ce trebuia făcut în folosul tuturor. De aceea lucrurile au început a merge bine, toţi hotărîm, toţi muncim, toţi răspundem, asta-i lozinca pentru toţi ce ne numim comunişti. Aceste cuvinte le-a spus tov Racovski în faţa cîtorva mii de oameni la Teatrul de Stat din Odessa în ziua de 16 februarie 1917 (16 febr/1 martie 1917)! Atunci s-a ales Comitetul Soviet în Odessa cu prim secretar tov Racovski, membri tov Bujor, tov Constantinescu, tov Frunză, Iuşcă Costache, Toni Grigorescu, Popovici şi alţii vreo 15 membri, cu toţii 21.

Acum cu toţii la treabă, fiecare aveam misiunea noastră şi răspundeam cu capul de faptele noastre. Fiind ales tovarăşul meu Tănase Rigopol ca secretar al (Sovietului din, n.n.) Arsenalul armatei, mi-a venit mai uşor să controlez unele lucruri, să ştiu cînd urmează a se trimite regimentului meu obuzierele la care lucram. El îmi spune: – Hai la magazie, să vedem ce ţevi au mai rămas! Vedem că numai 70 de 120 mm. –Atunci, chiar de azi, începe confecţionarea şi montarea obuzierelor pentru Regimentul 16 obuziere. În cîteva zile, lucrîndu-se la toate cele şase secţii, au fost gata 36 bucăţi. Eu, în secţia mea, am făcut cîte o placă mică, patru bucăţi din nichel, iar două de aluminiu, cu dimensiunile 60×100 mm bătînd cu litere mici A Armatei ptr Regt 16 Obuziere, bat I-a (Arsenalul Armatei pentru Regimentul 16 Obuziere, bateria I-a n.n.), T Pâslaru verificat azi 24-II-1917 Odessa. Aceste plăci le-am bătut în interiorul uşii cutiei corpului frîului de tragere, exterior cu zinc, iar interior nituit cu cap. Obuzierele au fost îmbarcate în vagoane şi trimise în ţară, la Iaşi, fiind destinate Regimentului 16 Artilerie. I-am scris căpitanului că tunurile s-au trimis pentru întreg Regimentul 16, cu chesoane cu tot, chesoanele fiind fabricate la uzinele Putilov din Petrograd. (…)

Din ştirile aflate atunci, aud că domnul general şi ministru de război Hîrjeu s-a retras şi în locul său a fost desemnat un comandant capabil şi hotărît domnul general Pressan. Cînd am aflat această ştire toţi românii ne-am bucurat zicînd că de acum lucrurile se vor schimba, avînd credinţa că germanii vor înghiţi hapul. Tot atunci aflu că d-l maior Miclescu este avansat la gradul de locotenent-colonel şi numit la comanda garnizoanei Iaşi în locul colonelului Boboc. Miclescu era un ofiţer destoinic şi capabil, fiu din popor, nu-i plăcea pe ofiţerii de salon, fii de ciocoi, era deştept şi punctual  cu toţi.

Tocmai atunci, la Iaşi, era cazul locotenentului Ciulei, împuşcat nevinovat. Deşi Curtea Marţială nu a avut fapte concrete, totuşi a dat această sentinţă neruşinată[9]. Noi,ostaşii români de la Odessa am protestat energic, făcîndu-i atenţi de orişice condamnare. Totodată am cerut suspendarea pedepsei cu moartea.

 

 

 

[1] Th Pâslaru fusese decorat pentru îndeplinirea misiunii secrete în spatele frontului inamic în zona Ploieşti-Buzău (octombrie 1916). Vezi memoriile sale în Magazin istoric dec. 2016, ian. 2017.

[2] Iată relatarea unui ofiţer din misiunea militară franceză aflat atunci în Iaşi: „Acum soldaţii pe care îi întîlnim, în grupuri sînt mai tineri, sînt încălţaţi cu aceleaşi sandale, dar poartă uniforme adevărate, desperecheate de altminteri, murdare, descusute, rupte, sfîşiate, din care lipseşte uneori cîte o bucată întreagă de stofă. Pe cap un soi de căciulă jegoasă, ceva între chipiu şi caschetă de poliţist. Este oare posibil să se fi trimis asemenea zdrenţe omeneşti să înfrunte în luptă formidabilele trupe germane? Să fie asta armata pe care avem misiunea s-o reorganizăm ca să facem din ea un instrument al victoriei”? Marcel Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România, Editura Humanitas, 2016, p.49

[3] Paragraf exclus. Autorul se referă la evenimente din martie-mai 1917 la Iaşi.

[4] Aflat după 19  ianuarie 1917 la Odessa, Pâslaru îl află acolo pe Racovski. Eroare. Am exclus pasajul.

[5] Eroare evidentă. Nu exista CRR, s-a prezentat conducerii Arsenalului Armatei evacuat de la Bucureşti la Odessa.

[6] Evacuate la Odessa, întreprinderile româneşti lucrau pentru armata română.

[7] La 14/27 februarie 1917, în Petersburg, un manifest bolşevic îndemna muncitorii să  aleagă comitete de grevă. „Reprezentanţii comitetelor vor forma Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, care-şi va asuma rolul de organizator al mişcării şi va crea guvernul revoluţionar provizoriu”. Acad. P. Constantinescu-Iaşi ş.a., Marea revoluţie socialistă din Octombrie, Editura Politică, bucureşti, 1967, p. 64

[8] Racovski şi M Gh Bujor se aflau închişi în Iaşi. Vezi şi mai jos, nu puteau fi la Odessa în  februarie 1917.

[9] Pentru a-şi ascunde atitudinea trădătoare, colonelul Alexandru D. Sturdza, comandantul Brigăzii 7  manifesta maximă exigenţă faţă de trupă. El l-a acuzat pe locotenentul Ciulei că s-a retras de pe poziţie cu unitatea sa, fără ordin. Fiind judecat, Ciulei a fost condamnat la moarte.  C Kiriţescu, op cit, II, p.429

Revista indexata EBSCO