Mar 20, 2017

Posted by in MOZAIC

F.M. DOSTOIEVSKI – Mănăstirile noastre

Pînă să înceapă Jurnalul de scriitor, Dostoievski și-a făcut ucenicia de publicist la cele două reviste editate împreună cu fratele său Mihail: „Vremea” (1861-1863) și „Epoha” (1864-1865). Din ianuarie 1873, va fi, pentru mai bine de un an, redactor al revistei prințului V.P. Meșcerski, „Grajdanin”/ „Cetățeanul”, în paginile căreia va insera și propriul Jurnal de scriitor pe 1873. Articolul de mai jos e reacția de „om al cetății” a lui Dostoievski la o serie de articole despre avuțiile mănăstirilor din Rusia, apărute în 1872 în revista „Beseda”, sub semnătura mai multor autori. Dostoievski se oprește asupra unuia dintre aceste articole, considerînd că ideea „logică și bine argumentată” spre care își conduce cititorii este greșită. Cum, după știința noastră, textul n-a cunoscut pînă acum o versiune în limba română, îl prezentăm în cele ce urmează.

 

F.M. Dostoievski – Mănăstirile noastre[1]

 

Este titlul unui șir de articole din revista „Beseda”[2], despre bogățiile mănăstirilor de la noi. În stabilirea acelor variate și extrem de interesante concluzii aritmetice, de care abundă articolul său, autorul s-a călăuzit și după date concrete, și după considerații proprii. La final, se conchide că fiecare călugăr „costă statul” în medie 1.115 ruble. Se vede că autorul dispune de informații convenabile și că a dat dovadă de multă osîrdie și efort în alcătuirea articolului său. Nu vom sta însă să judecăm dacă cifra cu privire la „costul” unui călugăr e adevărată sau cît de apropiată de adevăr este ea. Articolul a provocat deja oarece răspunsuri ale celor „ofensați”. În ce ne privește, nu ne simțim ofensați și vrem să semnalăm altceva.

Noi înșine simțim repulsie față de călugărul voluptuos, ce bea și mănîncă pe săturate, lacom, care face negoț cu cele sfinte, care adună bani și-i coase în potcap, crud și, dacă e adevărată o știre recentă, care ucide în bătăi cumplite un băiat de zece ani, pentru ștrengării făcute la școală[3]. Cifra de 1.150 de ruble pentru întreținerea unui călugăr e, după părerea noastră, necuviincioasă și scandalos de mare. (De remarcat încă o dată că cifra e medie și că, firește, există în Rusia călugări foarte săraci, ba chiar majoritatea din ei.) Și, cu toate aceasta, nu vom fi niciodată de acord cu opinia autorului, cum că întreținerea călugărului „costă statul” o asemenea sumă. Călugărul „costă” cu suma respectivă nu statul, ci poporul, iar poporul sacrifică singur, de bunăvoie, mănăstirilor această sumă uriașă (aproape 8 milioane, după calculele autorului) și niciodată ofranda sa n-a fost mai benevolă. Spunînd acestea, vom prezenta încă un considerent: de bună seamă, aceste bogății, odată însușite, devin proprietatea celor ce le-au însușit, prin urmare, ce treabă avem noi cu modul în care se cheltuie această proprietate, cît anume îi revine fiecărui proprietar, cît anume va fi păstrat, pus deoparte și acumulat în capitaluri pe viitor? Că doar vorbim de proprietatea unor persoane particulare; nu stăm să calculăm în ce mod un boier sau altul, un negustor, un țăran își folosesc averea, nu ne aruncăm privirea în bucătăria lor, nu le socotim bucățile de pîine, nu ne facem griji despre ce anume duc la gură…

Iată, chiar așa, numai că aici îți vine, vrînd-nevrînd, altă idee:

„Sfințiile lor trebuie să și rămînă în cadrul sfințeniei, să nu-și desfete trupul, să nu pună banii la ciorap, să dea exemple de înfrînare, de sărăcie chiar, iar dacă totul se întîmplă pe dos, se pierde menirea, folosul, iar inima se tulbură la vederea unei trîndăvii atît de bogat răsplătite, a neînfrînării etc., etc.”.

Articolul chiar la o asemenea idee te conduce și, fără îndoială, acesta îi este principalul scop. Ce minunat ar fi! Că doar e de dorit ca sfinții părinți, în loc să pună la ciorap și să se preocupe într-un mod atît de laș de propria îndestulare, să continue să trăiască, și după ce-au obținut bogății, în sărăcia și înfrînarea de dinainte, potrivite monahului, să fie un continuu exemplu, să ardă cu sufletul pentru Dumnezeu, iar cu sumele uriașe primite să-și întrajutoreze aproapele, să recurgă la acte de binefacere pentru tot ținutul în care e situată mănăstirea; să-i hrănească pe cei flămînzi în anii de foamete, să-i învețe pe copii carte, să împartă cu clerul sărac, – să fie, într-un cuvînt, înțelepți și curați la suflet, mijlocitori între cei ce aduc prinos din prea plinul inimii lor și cei nevoiași, împovărați de griji. Ce mare birunță ar fi, pesemne, ce act luminos, minunat, înțelept!

Să dai glas uneor asemnea dorințe e înduioșător; dar nici n-ai cum să le eviți; necazul e că poți uneori să cazi într-o minciună extremă. În primul rînd, mulțimea care le dă bani călugărilor nu le dă pentru ca aceștia să bea și să mănînce pe săturate, și nici măcar nu le oferă lor, ci lui Dumnezeu. (Îi excludem în acest caz pe boierii evlavioși; vorbim de mulțime.) Justiția, educarea maselor (despre care autorul se plînge că ar costa statul cam tot atîta cît și călugării), sînt, desigur, lucruri de seamă; dar și înduioșarea inimii, simțămîntul religios sînt la fel de importante, dacă se mai păstrează în societate, și ele susțin, fără îndoială, și justiția, și educarea maselor. Vai de acea societate care nu are parte de înduioșare religioasă. Raționaliștilor de la noi le pare rău, se înțelege, că această înduioșare se cheltuie, din cîte se pare, într-un mod atît de irațional. Ar fi mai bine ca mulțimea să dea direct pentru școli și pentru aziluri, fără mijlocitori, nu-i așa? Mai bine ar fi să se vîndă acest mir înmiresmat și [banii] să se împartă săracilor, nu-i așa? – vă amintiți de această povestire din Evanghelii[4].

Există de cînd lumea unele moduri de dare în vileag, cu totul paradoxale, dar care își ating extrem de exact scopul. De pildă: „sînt oameni sfinți, prin urmare trebuie să și trăiască în sfințenie, dar, de vreme ce vedem opusul, atunci”… concluzia e limpede. Iar acest lucru funcționează de minune. Întru întărirea celor spuse, se prezintă o serie întreagă de fapte de necombătut, cunoscute tuturor, dar care n-au produs efectul știut, pînă ce n-au fost grupate într-un întreg sistem, cu un scop scontat. De aici rezultă uneori concluzii cu totul uimitoare.

În esență, în această grupare de fapte sălășuiește întotdeauna doar o jumătate de adevăr, iar o jumătate din întregul adevăr e mai rea, în opinia noastră, decît minciuna. Minciuna directă încă mai poate fi dată în vileag, dar cum să demaști un sistem întreg de fapte, dacă ele sînt juste? Știm că, încă de pe vremea Sfîntului Teodosie[5], chiar de la întemeierea Lavrei Sfintei Treimi a Peșterilor, se găseau, printre frați, asemenea călugări voluptuoși și lași. Știm că păcatul, egoismul și chiar ticăloșia și-au făcut apariția deîndată în chiar primele societăți creștine, încă din timpul întemeierii Creștinismului. Arătînd acest fapt, nu ne propunem cîtuși de puțin să acceptăm acest fapt istoric sau, mai exact, aceste reguli și să ne luăm de-o grijă; ar fi respingător. Doar că, dacă păcatul și ticăloșia au existat încă de pe timpul Sf. Teodosie și în primii ani ai Creștinismului, de aceea au existat și Sf. Teodosie, și mucenicii întru Hristos, și întemeietorii Creștinismului, și întemeietorii întregii societăți creștine din zilele noastre. Bunăoară, în asta și stă totul. Cine știe, poate că și în mănăstirile rusești de astăzi se găsesc mulți oameni cu inima curată, însetați de umilința spirituală, care suferă, oameni pentru care, în ciuda întregului liberalism al veacului nostru, mănăstirea însemnă izbăvire, o necesitate duhovnicească de neostoit… Noi nu dorim constrîngeri ori, de dragul înnoirii societății, să procedăm despotic.

Dar aici, fără îndoială, va interveni autorul și va declara că nu s-a referit cîtuși de puțin la așa ceva, că acesta e deja un cu totul alt obiect, altă materie, și că a vorbit doar despre unele bogății și venituri ale mănăstirilor noastre.

Ei bine, autorul poate să aibă, poftim, dreptate; în ce ne privește, îi vom repeta doar faptul că jumătate de adevăr nu înseamnă doar minciună, ci e mai rea decît minciuna. Îi mulțumim pentru materialele puse la dispoziție, dar nu și pentru sistemul în care au fost ele grupate.

 

Prezentare, traducere și note de Leonte Ivanov

 

 

[1] Traducerea s-a făcut după Ф.М. Достоевский, Полное собрание сочинений в 30 томах/ F.M. Dostoievski, Opere complete în 30 de volume, t. 21, Leningrad, 1980, p. 137 – 139. Articolul lui Dostoievski a fost publicat inițial în revista „Grajdanin”, № 4 din 23 ianuarie 1873.

[2] Revistă științifică, literară și politică, ce s-a editat la Moscova în perioada anilor 1871 – 1872, cu sprijinul financiar al publicistului slavofil Aleksandr Ivanovici Koșelev. Dostoievski comentează unul din amplele articole ale lui Dmitri Ivanovici Rostislavov, Наши монастыри, их богатство и получаемые ими пособия/ Mănăstirile noastre, bogăția lor și ajutorul material primit de acestea, apărut în № 6 și 7/ 1872 ale acestei publicații. Autorul articolului din „Beseda” aduce numeroase date statistice despre avuția unor mînăstiri din Rusia, despre veniturile și pămînturile pe care le posedă, ceea ce, în opinia sa, contravine idealurilor vieții monahale și legămîntului făcut de călugări. D.I. Rostislavov considera că o parte din aceste venituri mănăstirești ar trebui folosite pentru educație și pentru acte de binefacere.

[3] Într-o corespondență din 23 noiembrie 1872, publicată în ziarul „Sovremennîe izvestia”, se relata un caz petrecut la Serghiev Posad, în luna octombrie, cînd un preot dintr-o școală a snopit în bătaie cîțiva copii pentru simplul motiv că, în lipsa lui, făcuseră gălăgie; unul dintre ei, în vîrstă de opt ani, a și murit la o lună după aceea, ca urmare a bătăii încasate.

[4] Trimitere la Evanghelia după Matei, 26. 8-13 (Ungerea din Betania).

Fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul,
S-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui, pe când şedea la masă.
Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta?
Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor.
Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine.
Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna;
Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea.
Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei. 

[5] Sfîntul Teodosie al Peșterilor (Pecerski) este unul din întemeietorii Lavrei Sfintei Treimi. S-a născut în jurul anului 1008, și-a petrecut copilăria și adolescența la Kursk, pentru ca, din 1037, să se dedice chemării pe care a avut-o dintotdeauna pentru viața monahală. În 1057, va fi ales egumen al locașului de la Lavra Sfintei Treimi, va alcătui primul regulament al vieții de obște pentru călugării de aici, va pune bazele uneia din primele biblioteci din Rusia. Moare în 1074, iar în 1088, cronicarul Nestor va scrie Viața lui Teodosie al Peșterilor.

Revista indexata EBSCO