Mar 20, 2017

Posted by in MOZAIC

Constantin BOSTAN – Perpessicius – Kirileanu, o prietenie sub semnul lui Eminescu și Creangă(II)

Confesiunile lui Perpessicius din miez de festivism propagandistic sub flamura lui ianuar-centenar 1950 îl sensibilizau din nou pe G.T. Kirileanu, atent la patimile acestuia încă din primăvara lui 1945. Bucuros de apariţia volumului III şi de revenirea lui Al. Rosetti la conducerea Fundaţiei Regale după „despoticul” D. Caracostea[1], scria (4 apr.) distinsului filolog şi lingvist ce-i catalizase şi lui energiile, întru fundamentala editare a lui Creangă[2]: „Am rămas uimit cetind în Universul literar dureroasa spovedanie a d-lui Perpessicius[3] şi sper că va avea parte să-şi ducă acum nestânjenit mai departe (fără mutilări impuse!) minunata editare a Operei lui Eminescu”. Iar trudnicului prieten, îi răspundea precaut, prin mesager (22 aug. 1950): „Trebuie să vă mărturisesc că, pe cît mă apropii de 80 de ani, toate le fac cu greu şi cu mari întîrzieri. Pe lîngă asta, mai este faptul că pe aceste vremi poţi luneca a scrie lucruri nepotrivite şi teama aceasta te îndeamnă la tăcere…”

Tăcere pe care nu o putea păstra şi într-o relaţie atât de evident bazată pe nobile afinităţi:

„Tragismul vieţii şi operei lui Eminescu şi-a atins apogeul la centenarul naşterii sale. Sînteţi singurul care în potopul de „reconsiderări” aţi păstrat măsura în toate privinţele. Obiectiva d[umnea]v[oastră] expunere [Eminescu şi contemporanii] ne-a adus nouă, ucenicilor „Junimei” şi ai lui Titu Maiorescu, o mîngîiere în durerea ce simţim la cetirea valului de nedrepte acuzaţii cu această ocazie. D[umnea]v[oastră] n-aţi căutat numai pietre de aruncat asupra „Junimei” de la Iaşi şi a lui Titu Maiorescu, părintele ei, cum a făcut Cezar Petrescu (cu epitetul „scorţosul” hărăzit lui Maiorescu) şi alt atotputernic [M. Sadoveanu], care a descoperit în scrisul lui Maiorescu despre Eminescu greşeli de stil şi de limbă românească! Îşi plătea cu întîrziere poliţa pentru aprecierile lui T.M. din mart. 1906 (Critice, vol. III), cînd îi recomanda părinteşte întinderea cunoştinţelor prin studii superioare…”.

De altmintrelea, soarta atacurilor nedrepte i-a fost rînduită lui T.M. încă de la începutul excepţionalei sale activităţi culturale, a continuat pînă pe vremea manifestărilor invidioase ale lui [N.] Iorga cu ocazia centenarului [naşterii] din 1940 şi urmează supt o nouă înfăţişare în zilele de acum. – Ce i-o fi rezervat viitorul acestui suflet rar, a cărei păreche n-o prea vedem…”

Şi, cum nici personal n-avea motive de speranţă în mai bine, adăuga într-un post-scriptum omis de editorul M. Handoca[4]: „P.S. Despre mine aflaţi că grijile sănătăţii şi a stării materiale prin anularea micei pensii au căzut pe al doilea plan, de cînd stă asupră-mi ameninţarea altei nenorociri: evacuarea casei mele, plină de cărţi [circa 30.000 vol.], cu groaza pierderei lor, după alte pierderi în timpul războiului. Dar trebuie să tac: nici a te plînge nu-i voie, căci devii suspect…”.

Pentru mai bine de un an şi jumătate iar nu avem mărturii, dar reluarea lor, în martie 1952, când Kirileanu împlinea 80 de ani (în 13 ale lunii), ni-i relevă pe cei doi epistolieri mult mai apropiaţi. Formule precum: Scumpe şi venerate domnule K…, Mult iubite domnule P… iau locul acelor prime adresări neutre şi ceremonioase: Mult stimate domnule P… şi Prea stimate Domnule K… Doar conţinutul multor scrisori, cel mai ades trimise prin cunoştinţe de nădejde din Biblioteca Academiei (Remus Caracaş, Gh. Bezviconi, Gh. Nicolăiasa) rămâne cu nuanţe dezolante:

„La dreptul vorbind [scria Perpessicius în 16 martie 1952], nu o dată m-am gîndit şi că ar cam trebui să vă mai scriu şi că mi-ar face plăcere, dar: sănătatea mea oscilatorie, pe de o parte, şi pe de alta, programele supraîncărcate, indiferent de rezultate şi realizări, m-au tot abătut de la gîndul cel bun. Cum astăzi am ceea ce se cheamă o zi de fructe şi repaus (ce nu totdeauna izbuteşte să-mi reducă tensiunea arterială, ca mai adineauri, d[upă] p[rînz], cînd primii vizita unui d[octo]r amic cu aparatul subsuoară) şi cum de mîine începe şi ţine o săptămînă sesiunea generală, de primăvară, a Academiei R.P.R. şi timpul ar fi şi mai greu de găsit, prind acest prilej festiv şi mă execut.

Aşteptam cu nerăbdare ziua în care să vă pot expedia un exemplar [vol. IV – Poezii postume], ca un modest şi datorat omagiu pentru unul din cei mai statornici şi mai iscusiţi dintre zelatorii cultului eminescian, cum sunteţi[5]. Dar amînările s-au ţinut lanţ. Cînd alte lucrări ocupau maşinile şi corecturile zăboveau, cînd hîrtia lipsea şi, aproape totdeauna, bunăvoinţa. Cum lucrurile se împotmoliseră (bunul de tipar era dat de aproape un an, iar astă-vară făcui şi două corecturi la Tabla de materii), am scris o scrisoare Preşedintelui [Academiei, Traian Săvulescu], semnalîndu-i între altele şi semicentenarul întîilor postume (ediţia Nerva Hodoş etc) ce s-ar putea lua de pretext (dacă singură obligaţia de onoare, asumată cu prilejul centenarului din 1950 n-ajungea) pentru urgentarea tiparului. Se pare că intervenţia aceasta de ultimă oră a avut oarecare efect. Un comitet editorial, de acum vreo 2 săptămîni, pe care l-am văzut, prin fereastră, întrunit în plen, ca o altă Cină de Taină (tot e Da Vinci de actualitate[6]), cu Preşedintele în mijloc, dar fără aureolă (şi cine-o fi fost Iuda?), a hotărît să urnească puţin ediţia. Mi se spune că vor să bage volumul în maşină pe ziua de 1 aprilie. Cum m-am mai păcălit de câteva ori, sunt sceptic”.

Avea dreptate întru totul şi releva mâhnit la 2 mai:

„Cum, deunăzi, se lăudau că totuşi vor să înceapă tirajul după 1 iunie, mă văd din nou trimis la Caiafa şi aflu cu surprindere despre alte piese supuse epurării şi mai ales despre oarecari sensibile retuşe în Introducere şi Prefaţă, unele legate şi de întîrzierea transmiterii lor (să nu mai amintesc de centenar, cum o făceam în 1949-1950, să suprim pe regretatul Iorga şi alte cîteva).

Am răspuns acelui Censor că mi-e mai uşor să adaog decît să scot, că în privinţa pieselor vulnerabile nu admit nici o modificare şi că reclam, ca şi de rîndul trecut, un arbitraj. A rămas să avizeze. Dar vedeţi: toate astea, astăzi, după atîta timp şi-n clipa cînd vor să bage pîinea în cuptor. Cred că am dreptul să nu mai sper nimic. Un singur lucru mă doare: în atari condiţii, de fier să-mi fi fost sănătatea şi n-ar fi rezistat şi, şi mai puţin, dorinţa şi pofta de lucru”[7].

Răspunsul solidar al cărturarului nemţean venea la 1 iunie 1952 („pe cît m-au întristat întîrzierile şi piedicele întîmpinate pentru publicarea integrală a Operei lui Eminescu, pe atîta admir opunerea Dv. contra impietăţii ciuntirilor şi omisiunilor”), oferind şi o extrem de preţioasă informaţie. Aceasta se va dovedi nu doar exactă, ci şi generatoare peste ani – e drept, fără aportul lui G.T.K., rămas „la inedite” pînă azi – a unui „eveniment literar excepţional” (N. Manolescu, iunie 2000):

„Închipuindu-mi că va veni la rînd şi un volum cu publicarea corespondenţei lui Eminescu, vă dau următoarea informaţie pe care o am de la d[oam]na Lucia O. Erbiceanu (fiica junimistului N. Culianu) asupra corespondenţei dintre Eminescu şi Veronica Micle. I-am scris de Paşti, întrebînd-o unde o mai fi pachetul de scrisori pe care îl avea în păstrare acum vreo 20 de ani de la o nepoată a sa, Graziella de Grigorcea (fost ministru al României la Roma, care acum se află în străinătate împreună cu soţia sa).

Am primit acest răspuns: Graziella are pachetul acesta de la mama sa, Valeria (fiica Veronicăi Micle), căsătorită întîi cu avocatul Nicu Nanu din Iaşi şi a doua oară cu un fiu al Prinţului Grigore Sturdza (Viţel); Nicu Nanu a dat lui Titu Maiorescu scrisorile lui Eminescu cătră Veronica Micle, aşa că la Graziella au rămas numai scrisorile Veronicăi cătră Eminescu.

Mă întreb unde-or fi acum originalele scrisorilor lui Eminescu date de Nicu Nanu lui T. Maiorescu şi cum se face că O. Minar a publicat parte din aceste scrisori.

Ştim că a doua fiică a Veronicăi Micle [Virginia – nota Perpessicius] a fost măritată cu prof[esorul] Eduard Gruber din Iaşi şi că după moartea acestuia văduva sa a vîndut prietenului dr. A. Mendel din Iaşi biblioteca lui Gruber cu m[anu]s[cri]s[ele] lui Ion Creangă, pe care Gruber le avea după moartea lui Creangă pentru pregătirea ediţiei din Iaşi (le-am văzut şi eu aceste msse menite împrăştierii şi pierderii)”.

Evident, evenimentul excepţional e apariţia tomului-surpriză Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea (Iaşi, Polirom, 2000).

[1] Dumitru Caracostea (1879-1964) – critic şi istoric literar, director al Fundaţiei între 1941-1944.

[2] Ion Creangă, Opere, ediţie critică cu note, variante şi glosar de G.T. Kirileanu, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele „Carol II”, 1939.

[3] Cf. Camil Baltazar, De vorbă cu Perpessicius, în: Universul literar, an LIV, nr. 8, 11 mart. 1945, pp. 8-10.

[4] Cf. G.T. Kirileanu, Corespondenţă, Bucureşti, Minerva, 1977, pp. 229-230.

[5] Acelaşi gând de preţuire în autograful pe al doilea volum: D-Sale Domnului G.T. Kirileanu, cu nestrămutată simpatie pentru cărturar şi editor, din partea unui umil învăţăcel. Devotat omagiu, Perpessicus. 1 nov. 1943. Precizarea lui G.T.K.: Primit 27 ianuar 1944.

[6] Sărbătorirea a 500 de ani de la naştere (15 apr. 1452).

[7] Vezi şi: Iordan Datcu, Pagini de istorie literară şi etnologie, Tîrgovişte, Bibliotheca, 2011, pp. 17-23, unde sunt reproduse (nu fără erori) două epistole Perpessicius – G.T.K. (2 mai 1952 şi 12 iul. 1954).

Revista indexata EBSCO