Mar 20, 2017

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Junimea, Maiorescu, marii clasici în Istorialui I. Negoițescu

 

În 1991 (puţin importă faptul că în realitate volumul a văzut lumina tiparului la începutul anului următor), I. Negoiţescu publică la Editura Minerva Istoria literaturii române. Pregătit în anii de închisoare (1961-1964), opul fusese anunţat cu cîteva decenii în urmă, în 1969, în paginile revistei „Familia” (unde păreau să-şi fi regăsit orizontul şi baricadele cîţiva din cerchiştii de odinioară), de publicarea un plan care a generat controverse, dar încorpora o viziune a cărui intuiţie/osatură Negoiţescu o avusese încă din 1943-1945, primii săi ani de activitate publică. Să fi gîndit el Istoria, în închisoare, ca o reacţie tocmai la acuzaţia de estetism? Să fie mesajul subtextual al Istoriei unul politic? În fond, anii de detenţie politică se datorau şi acuzaţiei de estetism, cu tot ce presupunea ea în contextul realismului socialist. Să fi vrut, prin urmare, Negoiţescu să demonstreze că o istorie estetică a literaturii române chiar este posibilă (că literatura română însăşi e structurată în jurul unei idei estetice), ori, dimpotrivă, sub masca istoriei estetice – o ironie în plus – să transmită un mesaj angajat ideologic şi politic? Cert este că, cu tot mesajul politic pe care îl conţine, Istoria e ilustrarea unei viziuni la care Negoiţescu ajunsese încă din anii Cercului Literar de la Sibiu şi ai grupării euphorioniste, când pledoaria pentru estetic era asumată total. Mesajul era încă de atunci unul (chiar dacă termenul poate părea prea tare) politic. Dacă tocmai acest lucru a fost ignorat sau obturat de criticii care au analizat volumul în anii ulteriori apariţiei, de vină, fără doar şi poate, va fi fost în bună măsură autorul însuşi.

În fine, nu-mi propun aici să fac o trecere în revistă a dovezilor/argumentelor referitoare la afirmaţiile anterioare. Nici să dezvolt semnificaţiile Istoriei, prin raportare la planul din 1969, ori să trec în revistă şi să analizez receptarea Istoriei. Nu-mi propun să fac aici o analiză de substanţă care să apeleze la ideile din prefaţa Istoriei, la interviurile, în care Negoiţescu îşi explicitează opţiunile, care îi preced sau succed apariţia, cu atît mai puţin să o raportez la contextul opţiunilor sale editoriale. Cert este că din acest context n-ar trebui să lipsească În cunoştinţă de cauză (Dacia, 1991), volum al cărui subtitlu – texte politice – constituie un adevărat program, aşa cum nu poate fi ignorată adeziunea sa la Mişcarea Goma (în 1977), plecarea în exil, ori cele cîteva tentative de sinucidere, ca soluţie – disperată – de condamnare a sistemului politic.

În fond, nu poţi rupe – mai ales în cazul unui critic care vede în ea tocmai un semn al valorii – organicitatea scrisului şi vieţii. Scrisul presupune o etică, chiar dacă se fundamentează pe nevoia frumosului. De aici, de fapt, ceea ce eu aş numi – fără nici o legătură cu viziunea lui Manolescu despre Titu Maiorescu – contradicţia lui Negoiţescu şi o întreagă confuzie în ceea ce îi priveşte scrisul. Cea mai importantă – şi cea mai gravă din punctul de vedere al fidelităţii faţă de mesajul pe care Negoiţescu vrea să-l comunice şi care îi străjuieşte viaţa – se referă la plasarea istoriei sale, a scrisului său, în general, în orizont estetic. Istoria lui ar fi una estetică, şi spun acest lucru atît detractorii, ori contestatarii oneşti, cît şi admiratorii; primii pentru a o compromite ori delegitima, ceilalţi pentru a o susţine. Acuzat de estetism în anii realismului socialist, să-l urmărească pe Negoiţescu definitiv un astfel de blam, fie el şi transformat în laudă?! Este  cu adevărat Istoria lui una estetică? Răspunsul ar putea fi afirmativ – pe de o parte pentru pledoaria implicită făcută de Negoiţescu valorilor estetice (e apărătorul lor şi le-ar folosi drept criteriu axiologic), pe de altă parte, pentru valoarea intrinsecă a scrisului său, căci Negoiţescu scrie efectiv frumos, e în căutarea frazei care să emoţioneze, să tulbure. Dicţiunea ideilor, concept propus de Mircea Martin, e la ea acasă în primul rând în scrisul critic al lui I. Negoiţescu. Or, pledoaria lui (mai mult decît pledoaria, militantismul său, care implică şi scara de valori pe care o stabileşte) vizează valori etice, un regim social şi politic al scrisului. Atît de vizibilă, de expusă şi devenită stereotipă, estetica scrisului lui Negoiţescu – evazionistă parcă – nu face decît să amîne înţelegerea unui mesaj în legătură cu care nu există nici urmă de îndoială. Adresîndu-se unor egali, investind în cititor propriul elitism, Negoiţescu nu poate nici să renunţe la masca esteticului, la frumuseţea pe care o caută la aţii, cizelată deopotrivă în propriile-i texte, nici să-şi abandoneze crezul care se întemeiază pe un ethos.

Ce ne interesează în studiul de faţă este să demonstrăm exact dimensiunea politică a scrisului lui Negoiţescu – folosindu-ne aici doar de felul în care el îi citeşte, interpretează şi evaluează pe Creangă, Caragiale şi Slavici, în contextul Junimii şi al construcţiei ideologice maioresciene. Paginile despre Eminescu, despre epoca paşoptistă ori despre literatura interbelică (mai ales despre critica ei) – ca şi textele despre cîţiva scriitori postbelici importanţi, printre ei, Mircea Cărtărescu, din volumul Scriitori contemporani (Editura Dacia, 1994), care, împotriva precauţiilor pe care Negoiţescu şi le ia, poate fi considerat un implicit volum II al Istoriei – pot detalia tabloul şi amplifica/nuanţa argumentele. În fapt, textele la care ne vom referi au o implicită valoare metatextuală. Portrete critice, ele se fundamentează, fireşte, pe fine analize care văd integral şi organic; doar că, în spatele lor, se află – şi se construieşte – o  viziunea teoretică despre literatură şi despre critica literară. Cazurile sînt relaţionate în permanenţă cu un model. Or, şi literatura, şi critica literară se asociază cu o etică, sînt expresia unei structuri sociale, implică o angajare de tip politic. În aceste condiţii, a vorbi exclusiv de estetic, concept pe care Negoiţescu însuşi îl simplifică şi în ipostaza aceasta simplificată îl dezavuează, este departe de ceea ce (ne) transmite Negoiţescu.

Aşadar, Negoiţescu scrie despre Junimea şi Titu Maiorescu, despre Creangă, Slavici, Caragiale – fireşte, despre Eminescu, dar raportarea la Eminescu necesită, cred, o abordare distinctă –, iar analitica lui este atît de rafinată încît îi solicită cititorului nu doar să fie un interpret complice, ci să se lase pradă drogului analitic. Stilul lui Negoiţescu, definit de tăietura exactă a ambiguităţii, este de o intelectualitate nu atît sofisticată, cît narcisistă. Negoiţescu are ceea ce se cheamă stil, scrie bine, formulările lui – ca în viziunea lui Valéry despre poezie – sînt nerezumabile şi trebuie reproduse/citite ca atare. Există un lirism al analiticii acesteia,c are se fundamentează pe ambiguitate. Sînt fraze care îmbată şi tulbură. Oricît de eficientă, însă, în actul recreării, pe care critica îl presupune, ambiguitatea discursului critic, fie şi astfel motivată, nu pare soluţia cea mai eficientă. Şi dacă Negoiţescu va fi continuat s-o practice, acest lucru se va fi datorat nu doar narcisismului, ci şi orgoliului său, elitismului care i-a hrănit tinereţea. De aici refuzul de a face concesii comodităţii de lectură. Că pînă la urmă l-au citit greşit pînă şi o parte dintre cei care doreau să-i fie alături şi care erau solidari cu modelul său intelectual, acest fapt e chiar dovada contradicţiilor care i-au hrănit scrisul critic. Iar una dintre ele se referă la opoziţia dintre scriitura elaborată şi rafinată – Negoiţescu e un stilist din stirpea lui Cioran, doar că raţionalist-epicureic –, scriitură care a generat pe bună dreptate afirmaţia că Negoiţescu ar fi un estet (din acest punct de vedere, istoria sa e, într-adevăr, una estetică) – şi opinia sa despre literatură, artă, în general, care trebuie să se fundamenteze pe un ethos. Or, tocmai vectorul care-i organizează materia critică şi care face din Istoria sa un manifest etic nu se mai vede. Cine-i de vină că mesajul său, pentru care pledează şi se luptă punîndu-şi la bătaie viaţa, pentru care militează angajîndu-se total, cine-i de vină, deci, că punctul tare al acţiunii sale critice nu se mai vede? În fond, Negoiţescu continuă pe calea lui, chiar dacă constată încă din primii ani de lupta cît de eronat îi este perceput mesajul. Îl ştiau cei din Cerc (care nu o dată îl tratau drept entuziast, ridicol ori fantast) – şi aproape numai ei. Poate că la mijloc e şi plăcerea lui Negoiţescu – un introvertit, în fond, devenit şef de şcoală – de a răsturna inerţiile, chiar de a scandaliza, consecinţa unui fel de autarhie a spiritului care îmbină candoarea cu hybrisul.

Revenind, ceea ce Negoiţescu spune despre scriitorii invocaţi anterior e, la rigoare, aproape nerezumabil. Frumuseţea frazelor lui nu poate fi ignorată/eludată/pulverizată pentru a le reţine miezul semantic. Totuşi, acest miez e structurant – ideea e esenţială. Privit în detaliu şi în ansamblu, există în scrisul lui Negoiţescu cîteva idei care pot fi/trebuie reconstituite pentru a restitui natura sistemică a analizelor lui critice, osatura viziunii sale despre literatură. Există, în fond, în subtextul frazelor şi analizelor, dincolo de frumuseţea lor intangibilă, o viziune critică şi o idee clară (şi rece, tăioasă chiar) despre literatura română, în special. Tulburat de frumuseţea unor afirmaţii despre Caragiale sau Creangă (un exemplu, cuvintele cu care se sfîrşeşte capitolul despre povestitorul moldav: „în paradoxul lui Creangă ni se prezintă un artizan al folclorului şi un stilist crepuscular, de o tîrzie sănătate şi de un prematur decadentism” – I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Vol. I (1800-1945), Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p. 114.), eşti fascinat de formularea ca atare – bazată pe rafinate paradoxuri în stare să sugereze indicibilul, riscînd să nu mai vezi natura profund negativă a judecăţilor sale. Căci, cu cît mai multă analitică volatilă, cu atît mai multă judecată critică în scrisul lui Negoiţescu.  Or, ceea ce ne interesează acum este să relevăm în paginile despre „marii clasici” natura sa substanţial narcisist-hedonistă, dar şi ideea care devine verdict şi care relevă dimensiunea metacritică fundamentată de analizele şi sintezele pe care Negoiţescu le realizează. Scriind despre alţii, Negoiţescu îţi fundamentează opiniile pe un sistem – subiacent, dar inflexibil radical – căruia îi pune în evidenţă mai mereu osatura angajantă. Acest sistem – negat sau ignorat de exegeţii săi – face obiectul paginilor de faţă. Iar epoca Junimii, alături de alte cîteva secvenţe din Istoria literaturii, tocmai prin materialul extrem de bogat şi deja intrat în conştiinţa publică, ce-i drept, adesea sub forma stereotipurilor, oferă o cazuistică elocventă. Marii scriitori români constituie o adevărată provocare pentru Negoiţescu. Cum se înscriu ei în viziunea lui despre literatură? Cum îl ajută ei să-şi releve (să-şi construiască chiar) sistemul critic? Paginile despre ei trebuie analizate din perspectiva tocmai a mesajului ascuns (un adevărat cod) pe care Negoiţescu doreşte să-l transmită, în care se află închisă viziunea sa. Poate că din această contradicţie de fond – pe de o parte, nevoia irepresivă de a şlefui bijuterii textuale, de a le identifica deopotrivă la alţii, şi, pe de altă parte, obsesia mărturisirii pentru adevăr, a identificării adîncurilor fiinţei, a slujirii valorilor europene moderne care ar trebui să salveze individul – se va fi născut o nefericire pe care o confirmă nu doar biografia lui Negoiţescu, dar pe care o simţi şi în scrisul care dă seama parcă de un teritoriu în permanenţă inaccesibil, o frumuseţe care ar putea salva lumea, dar care n-o face. Sau n-o face în cazul literaturii române. Hedonistul e şi un sceptic, ba chiar mai mult decît atît.

Contradicţia lui Negoiţescu? Un mesaj etic, angajant, neiertător, radical, transmis în voalurile unui discurs atît de rafinat încît emoţiile pe care le generează sînt mai degrabă estetice. Dincolo de adevărul de fond al afirmaţiilor sale – puţin sau abia reţinute de critici –, considerată estetică, cu toate implicaţiile – cel mai adesea negative – care decurgeau de aici Istoria literaturii române pare să fie acceptată/citită mai degrabă pentru jocul de umbre, pentru fineţea imaterială a formulărilor sale. Însă chiar şi atunci cînd invocarea esteticului înseamnă o declaraţie de simpatie pentru Negoiţescu, cuvîntul se abate şi trădează tocmai mesajul de fond al scrierii lui. Negoiţescu continuă să fie asociat purităţii esteticului şi nu impurităţii vreunei angajări. Or, în miezul poeticii lui Negoiţescu sălăşluieşte tocmai o angajare, sau, cum spuneam anterior, o atitudine politică. Faptul reiese înainte de toate din felul cum Negoiţescu prezintă Junimea şi cum sintetizează contribuţia lui Titu Maiorescu. Poziţia antiliberală a Junimii şi „acţiunea negativă” a lui Titu Maiorescu, înţelegînd prin asta spiritul critic aplicat prezentului, sînt înţelese tocmai ca dovezi ale existenţei unui cadru al libertăţilor asigurate constituţional. Iar opera scriitorilor definitorii ai momentului, majoritatea dintre ei scriitori anti-sistem, este posibilă tocmai din libertăţile asigurate în plan social şi politic de regimul constituţional al lui Carol I. Iată cum începe capitolul despre Caragiale: „Regimul liberal constituţional sub care Caragiale a trăit şi, stăruitor, şi-a creat opera nu a avut mai mare beneficiar şi totodată mai înverşunat detractor decît autorul comediei Scrisoarea pierdută” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 116.). Tot aici, deşi atît de diferit, şi Negoiţescu vede din plin diferenţele, e înscris vizionarismul „naiv”, în sens schillerian, al lui Eminescu, cu faţa îndreptată spre trecut, dar care n-ar fi cerut niciodată direct „abolirea sau modificarea constituţiei liberale sub regimul căreia domnea Carol I – nu i s-ar fi îngăduit aceasta nici de către partidul în al cărui organ de presă îşi dezvoltă ideile” (I. Negoiţescu, Idem, p. 109). Mai mult, spune Negoiţescu, Eminescu însuşi şi-ar fi amendat uneori ideile, apărîndu-se de acuzaţia de reacţionar, căci, deşi cu faţa îndreptată spre trecut, el viza schimbări în societatea românească. Negoiţescu nu insistă supra sensului acestor schimbări şi nu demonstrează cu nimic ideile formulate anterior, care însă îi oferă soluţia unei ieşiri din impas. Deschis el însuşi valorilor europene, trebuie să găsească modalităţi convenabile de a-i integra unei astfel de atitudini pe junimişti, mai ales pe Eminescu, mai ales pe Eminescu. În plus, chiar dacă n-o spune explicit niciodată, hedonismul (estetic!) al scrierilor unor Creangă ori Caragiale – pe care îl dezavuează în permanenţă în surdină, radical, însă – e posibil tocmai datorită existenţei unui timp al libertăţii, unei ideologii politice a echilibrului. Ciudat este că nu-l perturbă afirmaţia lui Caragiale – „rîsul şi gluma nu ne vor mai putea sluji de mîngîiere ca altă dată cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noştri vor avea poate de ce să plîngă – noi am rîs destul” (I. Negoiţescu, Idem, p. 119) – pe care o preia în finalul prezentării dramaturgului şi pe care o întoarce în favoarea propriei demonstraţii. Nu-l perturbă în sensul că nu asociază acest timp degradat, al prezentului, care ar atrage după sine suferinţa, tocmai cu libertăţile constituţionale. Acuzat explicit că „ar fi influenţat în rău pe români” (I. Negoiţescu, Ibidem), Caragiale ar fi dat dovadă aici – caz izolat, tardiv şi totuşi salvator pentru el – de o „inteligenţă vizionară”. În fapt, Caragiale deplînge absenţa din scrisul lui Caragiale a unui ideal moral, chestiune asupra căreia vom reveni. Aşadar, atitudini, opinii, angajări, devenite posibile într-o lumea a valorilor liberale, sub semnul regalităţii, şi într-un spaţiu care îşi asumase valorile europene. Literatura e posibilă, spune în mod implicit Negoiţescu, tocmai pentru că o astfel de lume există.

Dar fraza care cu adevărat trebuie să reţină atenţia din capitolul dedicat Junimii e următoarea: „Acuzată în general de pesimism, Junimea – excepţie făcînd Eminescu – a promovat programatic doar critica prezentului, şi prin aceasta a sporit considerabil acuitatea mentalităţii româneşti pe latura adevărului, în cadrul unui prezent la îmbunătăţirea căruia, în toate sensurile, estetic, moral, social, politic, a contribuit” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 103). A pune în faţa acuzaţiei de pesimism, înţeles ca atitudine critică faţă de prezent, influenţa pozitivă asupra societăţii româneşti este axul central care defineşte gândirea lui Negoiţescu. E aici un program pe care Negoiţescu însuşi şi-l asumă. Cît priveşte domeniile în care a acţionat gîndirea maioresciană, sporind „acuitatea mentalităţii româneşti”, e cu totul semnificativă ordinea lor. Estetic, moral, social, politic presupune un traseu care înseamnă circumscriere, dinspre minor spre major, totul fiind îndreptat, spre ceilalţi, spre viaţa cetăţii. În acelaşi sens, paginile despre Maiorescu de mai tîrziu afirmă explicit: „critica literară pe care a practicat-o este impregantă de pedagogie şi se integrează în cît mai cuprinzătoarea critică socială, căreia i s-a dedicat cu o conştiinciozitate maximă” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 104). Prin urmare, dacă nu detaliază şi nu supune exerciţiului critic ideile din scrierile lui Maiorescu despre Caragiale sau Eminescu, pe care le consideră, totuşi, cele mai importante pentru scrisul său critic (lui Negoiţescu i s-au reproşat tocmai astfel de răsturnări în ierarhiile deja cunoscute între autori sau, în interiorul operei unui autor, între scrierile lui), n-o face pentru că el pune în prim-plan, din perspectiva mizei sociale şi politice a actului critic, Istoria contemporană a României, operă postumă a lui Maiorescu conţinînd discursurile sale politice. Fără de ea, precizează Negoiţescu, „nu pot fi înţeleşi nici Eminescu, nici Caragiale, nici Maiorescu însuşi” (Ibidem). Or, Istoria contemporană face loc tocmai problemelor de mentalitate definitorii societăţii româneşti care generase teoria formelor fără fond. Textele lui Maiorescu, susţine Negoiţescu, „se întemeiază nu numai pe consideraţii de ordin literar-artistic, ci pe implicaţiile sociologice” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 105). Susţinătorul autonomiei esteticului e astfel reinterpretat – printr-o eliminare a stereotipiilor simplificatoare –, contextul contribuţiei critice maioresciene schimbîndu-se radical. În plus, atitudinea critică e plasată în orizontul unei viziuni optimiste, pozitive, europene. Viziunea mai largă şi cuprinzătoare e sociologică, şi ea este cea care constituie axul ideatic al Istoriei contemporane a României, „autorul ei consemnînd fără a se impacienta foiala bizantină a personajelor şi fără ca mîna să-i tremure de indignare sau condeiul să-i alunece pe hîrtie de silă: remarcile lui seci şi care nu depăşesc bunul simţ comun răspund umorii celui ce are viziunea sociologică a ansamblului şi deci întrezăreşte, prin ceaţă şi mîzgă, la orizont, limanul, progresul. Lupta dintre partide, de cele mai mutle ori neonestă, activitatea legislativă a parlamentelor prea adeseori rodnică şi totuşi supusă monotoniei, peroraţiile înverşunate şi găunoase ori responsabile demne, scăpărătoare sau anoste, din sălile publice, campaniile de presă delirante, manifestaţiile de stradă – acestea toate se petrec pe dinaintea noastră invocate de un statistician pedant, ce trece la catastif produsele libertăţii fără de care, oricît ar fi fost ea de deşănţată, nu s-ar fi putut realiza România europeană în doar cîteva decenii cît a durat, norocoasă, domnia lui Carol I” (I. Negoiţescu, Istoria…, p. 105-106). Altfel spus, în vreme ce Eminescu, într-o direcţie, Caragiale, în alta, reacţionează prin literatura lor în contrast cu viaţa imediată şi cu ideologia liberală, europenizantă, Maiorescu priveşte detaşat, înţelegător, încrezător în valorile europene, pentru care Negoiţescu însuşi pledează. Fireşte, pe de altă parte, că în prezentarea acelui timp al libertăţii, Negoiţescu trimite, tangenţial, la propriul timp românesc, unul al terorii, intimidării, nelibertăţii. Că astfel de fraze despre Maiorescu şi Junimea ar fi putut fi spuse în comunism, greu de crezut. Chestiune nu de cuvinte, de fraze, ci de ideal. Are dreptate Virgil Nemoianu atunci cînd afirmă că gîndirea cerchiştilor, iar exemplul cel mai elocvent este Istoria lui Negoiţescu, „e în realitate o critică a configuraţiei socioculturale a României ultimilor 20 de ani” (Virgil Nemoianu, Cercul Literar între idilism şi spirit critic, în Sanda Cordoş, coordonator, Spiritul critic la Cercul Literar de la Sibiu, Editura Accent, 2009, p. 30).

Dacă revenim, însă, la succesiunea estetic, moral, social, politic, vom înţelege că ea relevă structura unui program, iar analizele făcute ulterior marilor scriitori decurg din el. Fireşte, ce îl interesează pe Negoiţescu este literatura, dar gusturile lui, judecăţile, prioritatea anumitor scrieri în ordinea preferinţelor lasă se vadă interesul acordat de Negoiţescu relaţiei dintre literatură şi societate, şi, în sens general, dimensiunea ei „politică”. Nimic nu poate fi redus la frumuseţea gratuită, la bucuria individuală; dimpotrivă, plăcerea, gratuitatea, când apar – iar la marii clasici ele sunt, cu anumite excepţii, o constantă care le certifică valoarea – sînt sancţionate. Asupra acestor lucruri vrem să insistăm, căci, scoase din context nu o dată, afirmaţiile lui Negoiţescu, fascinante prin frumuseţea lor, par nu doar neutre axiologic, ci chiar favorabile scriitorilor, pledoarii pentru estetic. Se petrece astfel o deturnare clară a mesajului lui Negoiţescu, iar paginile sintetice despre Creangă şi Caragiale, ori cele despre Slavici sînt elocvente în acest sens.

Revista indexata EBSCO