Mar 20, 2017

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Spiritul Unirii, la un centenar memorabil

 

Mai întîi, să-mi fie permisă o mică distincţie terminologică. Înţeleg prin intelectuali acea categorie de persoane care, beneficiind de studii înalte, s-au implicat semnificativ şi în viaţa publică. Prin România modernă înţeleg lumea noastră, de o parte şi de alta a Carpaţilor, în proces de schimbare, după modelele oferite de ţările apusene în secolele XIX-XX. Las la o parte, în ambele cazuri, lungile şi complicatele discuţii marginale, produse în istoriografie sau în ştiinţele conexe, mai ales în anii ’60-’70 din secolul trecut, cînd elaborarea unor sinteze de amplitudine impuneau oarecum asemenea limpeziri conceptuale.

În al doilea rînd, mă simt dator să adaug, în chip de motivare a demersului, că această relaţie de termeni, îndelung folosită de specialişti, comportă azi nuanţe ce recomandă repunerea ei pe tapet, cu beneficiile considerabile aduse deja în cîmpul faptelor, ca şi în sfera analizelor ad rem. Mai mult ca oricînd, problema elitelor, discutată în fel şi chip după întîiul război mondial, ca şi după al doilea, în plină criză şi sub presiunea unor schimbări dramatice, chestiunea „demisiei” elitelor (în sensul lui J. Benda) a ajuns a fi tot mai acută. Criza alimentează crizismul, cu o largă patologie, supusă deja la variate analize, în spaţiul românesc ca şi dincolo de acesta. V. Pîrvan, E. Lovinescu, Şt. Zeletin, Nae Ionescu, din perioada interbelică, sînt repere de neocolit într-o asemenea discuţie, pentru a nu mai vorbi de N. Iorga, ilustrul polihistor, care a antamat mai toate problemele lumii noastre. C. Rădulescu-Motru, D. Gusti, M. Vulcănescu, M. Eliade încă se cuvin citaţi consensual. Iordan Chimet a avut ideea, la finele secolului, să adune într-un corpus masiv şi indispensabil, Dreptul la memorie (I-IV), textele reprezentative pentru discuţia în cauză, prelungită, apoi, cu elemente contemporane, într-o altă antologie, nu mai puţin semnificativă: Momentul adevărului.

Ca şi alte popoare din Europa, românii s-au constituit în naţiune modernă în secolul XIX, pe seama cîtorva generaţii de luptători pentru crearea unui stat liber, independent şi prosper, după modelele funcţionale în lumea apuseană. S-au făcut deja unele încercări de a explica generaţionist formarea României moderne, ca în cazul istoricilor T.W. Riker şi Patrik Griffin, sau al filosofului culturii P.P. Negulescu, pentru a ne limita la cîteva exemple la îndemînă.

Evocată, sub acest unghi, a fost mereu generaţia paşoptistă, care a avut şansa rarisimă de a-şi vedea împlinite, la 1859, şi după aceea, marile proiecte socio-politice schiţate mai înainte. Însă opera lor n-ar putea fi estimată corect fără a lua în calcul aportul generaţiilor anterioare, începînd chiar cu cronicarii moldo-munteni din secolul XVII, continuînd cu istoricul de talie mondială D. Cantemir şi corifeii de peste munţi (Şcoala ardeleană), al căror mesaj panromânesc a culminat, la finele secolului XVIII, cu admirabilul Supplex Libellus Valachorum, în care se regăsesc temeiurile lingvistice, istorice şi juridice ale unităţii româneşti.

Peste cîţiva ani, la capătul unui nou război ruso-turc, care ne-a adus, în 1812, o nouă amputare a teritoriului, prin anexarea Basarabiei de către imperiul ţarilor, după raptul Bucovinei de către Habsburgi la 1775, ambele rapturi constituind diminuţii semnificative pentru români, operate în momente de criză europeană şi de căutare a unui nou echilibru geopolitic.

Discursul patriotic, întemeiat pe istorie, pe tradiţii şi pe un orizont extins de aşteptare etno-culturală, cunoştea tocmai accente noi, impuse de realităţile curente, de o nouă sensibilitate, adusă de generaţia cu care debuta secolul XIX, atunci cînd lumea germană îşi formula dezideratele, prin Herder şi Fichte, apoi prin Humboldt şi Ranke, ca să ne limităm la aceste eminenţe ale gîndirii europene.

Tocmai atunci, în 1812, întorcîndu-se în ţară, după un periplu formativ (Austria, Polonia, Italia), G. Asachi, fiul unui teolog erudit şi locvace, din anturajul Mitropolitului Veniamin Costache, compunea un poem, La Patrie, în care se regăsesc (citez din memorie) mai toate elementele din recuzita discursului naţional: „O, români, români ai Daciei, ce purtaţi un mîndru semn de-origine, acum istoria fie-ne îndemn”. Etnonimul român, Dacia, fibra romană a etnogenezei, apelul la trecutul istoric al autohtonilor carpato-danubieni, iată elemente de discurs colectiv, palingenetic, ce se regăsesc chiar la începutul poemului, distih în lumina căruia ar putea fi explicat ansamblul acţiunii asachiane de mai tîrziu, în materie de teatru, presă, istorie, arhivistică, legislaţie modernă.

Este spiritul (Zeitgeist) ce i-a animat, în epocă, şi pe alţi comilitoni, precum P. Maior, G. Şincai, I. Budai-Deleanu, G. Lazăr, F. Aaron, vîrfuri ale intelighenţiei ardelene, la care se vor adăuga alţii, la fel de inimoşi în apărarea cauzei: G. Bariţiu, S. Bărnuţiu, A.T. Laurian, I. Maiorescu, E. Murgu, A. Papiu-Ilarian, o strălucită pleiadă de cărturari obsedaţi de ideea naţională şi dispuşi a se pune în slujba regenerării colective. Mai toţi au studiat la şcoli înalte, peste hotare, izbutind să se impună în domenii utile cauzei. Prin ei, daco-românismul a prins contur efectiv, ca element de bază al construcţiei etno-politice româneşti. Cei mai de seamă aveau o gîndire nespus de matură, care nu o dată i-a încîntat pe străini. Ajuns în Franţa, la colegiul din Lunéville, M. Kogălniceanu îi scria, la 15 martie 1835, prietenului său V. Alecsandri, atunci la Paris şi lezat moralmente de comparaţia cu metropola luminii: „Da, recunosc, e o mare deosebire între patria noastră şi Franţa. Aceasta e mare, puternică, una din ţările cele mai distinse din Europa… Moldova, din contra, e mică, săracă, nu e celebră decît prin trecutul ei, încă ignorat de naţiunile străine; abia începem să ne ridicăm capul, abia ne scuturăm lanţurile neştiinţei. Dar, fiindcă e ţara noastră, trebuie să o susţinem şi tot ce putem face mai bun e să încercăm a o scrie şi a o ilustra prin talentele, virtuţile şi braţele noastre, dacă trebuie. Da, prietene, insista Kogălniceanu, fii totdeauna bun moldovean, iubeşte-ţi şi serveşte-ţi patria, oricît de mică şi oricît de săracă ar fi”[2].

La fel gîndeau, în epocă, logofătul Ionică Tăutul, Florian Aaron, autorul unei sinteze de istorie naţională, scriitorul C. Negruzzi, „economistul” Ion Ghica, ardentul militant care a fost N. Bălcescu, autor al unui sorit semnificativ pentru idealul suprem al acelei generaţii: „Nu există fericire fără libertate, nu există libertate fără putere, iar noi românii nu putem fi puternici decît adunaţi în unul şi acelaşi corp politic”[3]. Era firesc ca acelaşi căuzaş să considere, la 1847, că „ţinta noastră nu poate fi alta decît unitatea naţională a românilor”[4], unitatea fiind o sursă de putere, iar puterea o sursă de libertate, adică de fericire individuală şi colectivă totodată. În acest spirit, exilaţii de la Paris s-au mobilizat epistolar şi publicistic, pentru a dobîndi sprijin din partea unor personalităţi ca P. Bataillard, E. Quinet, J. Michelet, A. Ubicini, dacă ne limităm la spaţiul francez. Un ideal patriotic îi anima pe toţi consensual.

Războiul Crimeii, o nouă catenă în multiseculara criză orientală, le-a permis românilor să folosească contextul geopolitic, pentru a-şi împlini ardenta dorinţă de unitate statală. V. Alecsandri a scos atunci revista România literară, Kogălniceanu o alta, în acelaşi spirit, Steaua Dunării, în timp ce grupul muntean din jurul lui C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu editau ziarul Românul. Pe frontispiciul acestuia din urmă, cu dublu îndemn pedagogic, a fost aşezat un motto semnificativ: „Luminează-te şi vei fi/ Voieşte şi vei putea!”; iar pe altă parte, simetric, un îndemn la solidaritate, poate extras din recuzita anonimă: „La treaba bună puţini s-adună/ Dar mult pot cei puţini împreună!” Ambele îndemnuri aveau o certă origine iluministă, sapienţială, fiind readuse în actualitate cu rost stimulativ, patriotic, de mai bună cunoaştere şi de conlucrare în acelaşi scop, ca să aducă un plus de bine social.

Spre lauda lor, „căuzaşii” au fost capabili să folosească acel context favorabil pentru a-şi asigura victoria. Dispunem azi, în cea mai mare măsură, de documentele epocii şi de numeroase comentarii, analize, restituţii, care atestă o bună conexiune între factorii interni şi cei din afara spaţiului danubio-carpatin, puşi la lucru ingenios şi constant. Faptul se datorează nu doar inspiraţiei de moment, ci acumulărilor sedimentate de-a lungul timpului şi devenite un credo imperios, o stare de spirit la nivel popular, care impunea soluţii adecvate. Publicînd faimoasa culegere de poezii populare, cu atîtea nestemate ale geniului anonim, V. Alecsandri i-a sporit anume valoarea cu o introducere, în care exalta acel geniu, punîndu-l în relaţie cu istoria curentă. Revista România literară, scoasă atunci, era în sine un manifest, un program, ca şi Steaua Dunării, ca şi Românul, ca şi poemul Cîntarea României, atribuit lui Alecu Russo şi lui N. Bălcescu, nu fără temei, fiindcă reprezenta o chintesenţă a acelui credo. Se evoca istoria, „cartea de vitejie a trecutului”, în raport cu care concetăţenii erau îndemnaţi să-şi potrivească paşii. Un poem ilustrativ pentru acest spirit, scris de Cezar Bolliac, începea cum nu se poate mai adecvat: „Deşteaptă-ţi, Românie, orgoliul străbun,/ Că iată sună ora şi geniul cel bun/ Să îmble început-a pe tot pămîntul tău” (Poezii, 1857). Ieşirea din vechea letargie devenise o poruncă a timpului, folosită de fruntaşii patrioţi pentru a spori şansele de izbîndă.

Nimic mai semnificativ pentru spiritul acelui timp decît Hora Unirii, publicată de Alecsandri în Steaua Dunării, la 9 iunie 1856, anul cînd la Paris „marile puteri garante” hotărau – formulă cu totul inedită – ca situaţia românilor să fie rezolvată prin apel la factorul popular, implicat în acele Adunări ad-hoc, compuse din reprezentanţi ai diverselor straturi sociale. Este meritul lui Kogălniceanu de a fi găsit expresia exactă şi solemnă totodată a „dorinţelor ţării”, la 7 octombrie 1857, dorinţe reductibile la „asigurarea fiinţei sale în marea familie a naţiilor”. Documentul respectiv făcea din „Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România”, cu un prinţ străin în frunte, cheia unui program coerent de construcţie statală, în slujba căruia s-a pus mai toată elita momentului. Programul în cauză a fost realizat pas cu pas, prin adecvări cazuale şi abilitate diplomatică, în anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cei şapte, ca şi după aceea, sub Carol I, ca principe (1866) şi rege constituţional (1881).

Încă de la debutul epocii Unirii, fruntaşii ardeleni declarau, sub pana istoricului Al. Papiu-Ilarian, că „lupta pentru naţionalitate merge înainte” şi că „idealul român este unirea tuturor românilor într-un singur corp politic, adică Daco-România”. Urgenţa întîi era însă consolidarea Unirii prin reforme interne şi printr-o abilă politică externă, asigurată de oameni ca M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negri ş.a., a căror abnegaţie s-a dovedit salutară pentru noul organism statal.

Autonomia, în acest cadru, nu mai putea mulţumi elita politică a ţării. A fost nevoie de o nouă „criză orientală” pentru ca românii, avînd în frunte un prinţ străin şi oameni politici de talia lui M. Kogălniceanu şi I.C. Brătianu, să-şi poată adjudeca, luptînd cu armele peste Dunăre, statutul de independenţă, „parafat” diplomatic prin Congresul de la Berlin (1878), unde preşedintele acelui areopag, Otto von Bismarck, a trebuit să recunoască, puţin surprins, că „România îşi are oamenii săi”, cu alte cuvinte, figuri demne de stimă. I-a fost dat lui Alecsandri, poetul „deşteptării naţionale” şi al Unirii, să laude apoi sacrificiile făcute „de la domn pîn’ la opincă”, aşa cum N. Grigorescu le fixase pentru totdeauna pe pînză conduitele pe cîmpul de luptă.

O nouă generaţie de intelectuali sensibili la destinul colectiv, printre care M. Eminescu, T. Maiorescu, I. Slavici, A.D. Xenopol, îşi dedica eforturile acţiunii de întărire a statului român şi de purificare morală, acţiune dificilă şi îndelungă, comparată de Xenopol, în discursul festiv de la Putna (1871), cu „aceea a polipilor ce rădică insule din sînul oceanului, pe care apoi viaţa îşi aşterne covorul său”[5]. Tînărul istoric schiţa un complex program de regenerare colectivă, întemeiat pe ideea că „ştiinţa şi puterea morală sînt stîlpii fericirii popoarelor”[6]. Mintea şi inima erau chemate să contribuie deopotrivă la acest proiect.

În 1883, cînd la Iaşi Eminescu recita Doina şi se inaugura statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, un fruntaş politic şi publicist, P. Grădişteanu, a ţinut să releve faptul că din coroana regală lipseau trei nestemate, gîndindu-se, fireşte, la Basarabia, Bucovina şi Transilvania, aflate încă sub stăpîniri străine. Mişcarea memorandistă, înfiripată în spaţiul intracarpatin, a impus accente noi în programul naţional, contribuind la desăvîrşirea unităţii de stat româneşti, realizată după încă două decenii de strădanii şi jertfe. Pe asemenea suferinţe, tezaurizate din vechime, aşeza N. Iorga, în plin război de întregire, speranţa că „vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decît atîta”[7].

Prezent, ca spectator, la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, din istorica zi de 1 decembrie 1918, tînărul poet Lucian Blaga a putut constata „ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv”, entuziasm ce avea în spate îndelungi aşteptări şi speranţe mereu amînate. Se puneau astfel „temeiurile unui alt Timp”, după cum avea să conchidă poetul-filosof într-un volum memorialistic, Hronicul şi cîntecul vîrstelor[8].

Evocînd sacrificiile făcute de români în marile încleştări ale războiului, un alt intelectual de marcă, istoricul-arheolog V. Pîrvan, se întreba, într-un memorial din 7/20 noiembrie 1918, „cine va lămuri pe viitor care-i sensul existenţei naţiunii noastre? Cine va feri naţiunea noastră de tragedia eroului dus pe căi greşite tot mai departe de biruinţă? Cine va creşte naţiunea noastră întru eroismul activ, creator şi sigur de rostul jertfei sale, naţiunea noastră care de două mii de ani nu cunoaşte decît suferinţa martiriului, răbdarea infinită sub loviturile sorţii, nebiruită în fiinţa ei (…). Cine va învăţa naţiunea noastră ce e ideea în viaţa popoarelor, ce e întruchiparea spre vecinicie a gîndului în formă vie şi în putere renăscătoare? Cine va da naţiunii noastre suprema sanctificare a scopului vieţii spirituale, acordarea întru sublim a scopurilor individuale cu cele sociale şi cu cele universale? Cine va revela naţiunii noastre sublimul vieţii spirituale active ca biruire a morţii celei a toate distrugătoare? Cine-i va revela armonia eternă dintre legile neschimbate din cosmos şi legile după care se ritmează gîndul nostru omenesc?”[9] Sînt interogaţii lansate într-un mediu academic, pentru nişte tineri atinşi de tragedia războiului şi cu toate astea gata de noi jertfe. Pe asemenea idei, credea un alt contemporan, Onisifor Ghibu, că s-ar putea pune la lucru o pedagogie specială, bazată pe cultul muncii, al creaţiei înalte, al demnităţii colective.

S-a vorbit, consensual, şi de contribuţia „norocului românesc”, la noul statut al ţării noastre, consacrat prin tratatele de la Versailles, repede puse sub semnul contestaţiei de statele perdante[10]. Este sintagma folosită de Mircea Vulcănescu într-o sinteză asupra Marelui Război, cu precizarea că norocul nu trebuie înţeles ca „un capriciu al întîmplării”, ci ca emanaţie firească a unor elemente aproape imuabile. „Unitatea geografică a pămîntului românesc, unitatea etnică a formelor de viaţă, a limbii, a obiceiurilor, în care trăieşte imens o majoritate a acestui popor, au contribuit în aceeaşi măsură ca vitejia militară sau ca abilitatea politică ce ştie să folosească împrejurările la înfiriparea unităţii naţionale”[11].

Se regăsesc asemenea idei în conferinţele şi memorialele lui Pîrvan, cel adînc impresionat de poemul Cîntare României, în povestirile de război ale lui Sadoveanu, strînse ulterior în volumul Morminte, dar şi la alţi scriitori sensibili la dramele războiului şi la suferinţele mai vechi ale „ţăranului de la Dunăre”. Să mai amintim aici eseul pîrvanian despre Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane, cu care D. Gusti deschidea revista Arhiva, cea în care şi-au găsit loc atîtea contribuţii de bază ale sociologiei româneşti. O lungă şi complexă dezbatere a avut loc pe acest temei, ca un fel de epilog, la marea împlinire naţională din 1918 şi ca un nou proiect de ajustări instituţionale.

Pe ce cale evoluăm[12] era lozinca înscrisă de C. Rădulescu-Motru pe frontispiciul revistei Ideea europeană, ca un îndemn la reflecţie şi la mobilizare civică, într-un spirit afin cu cel care mobilizase elitele în alte epoci. „Dinamizarea naţiei” ajunsese a fi o sintagmă de uz curent, ca o nevoie tot mai presantă de renovaţie sub multiple aspecte. Trebuia găsită calea benefică, nu acea aurea mediocritas ce se putea nutri eventual dintr-o anume tradiţie culturală. S-a putut defini perioada interbelică, acel interval de două decenii, ca fiind „România normală”, cu toate excesele şi aporiile ei încă nestudiate cum se cuvine[13].

S-a pus poate un prea mare accent pe caracterul polar, antinomic, al evoluţiei în cultură, însuşire sesizată şi de M. Eliade într-un eseu memorabil. Ne putem însă întreba (am şi făcut-o) dacă se poate vorbi de o polaritate în sens absolut sau dacă există o singură polaritate în cultură. Problema rămîne oricum deschisă, ca şi discuţia privitoare la modernitatea românească[14], asupra căreia ne-am permis a schiţa unele elemente de cadru istoric, spre a pune în lumină procesul îndelung de constituire a naţiunii române, marea „serie istorică” a devenirii noastre moderne.

 

 

[1] Conferinţă rostită la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, 25 aprilie 2013, din iniţiativa profesorului Ioan Mitrea. Moderator, prof. Mariana Popa, manager al Complexului; publicat Zargidava, Bacău, XIII, 2014, p. 70-77.

[2] Apud Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu, un arhitect al României moderne, ed. III, Iaşi, 2005, p. 15.

[3] Citat din memorie.

[4] Alexandru Zub, op. cit., p. 63.

[5] A. D. Xenopol, Scrieri sociale şi filozofice, Bucureşti, 1957, p. 216.

[6] Ibidem, p. 207.

[7] V. Netea, Carmen Saeculare Valachicum, Bucureşti, 1979, p. 324.

[8] Ibidem, p. 356.

[9] Ibidem, p. 364.

[10] M. Vulcănescu, Războiul de întregire a neamului, Paris, Coresi, 1985, p. 104-105.

[11] Ibidem, p. 105.

[12] Cf. Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc, ed. Miruna Lepuş, Bucureşti, Vremea, 2011, p. 124.

[13] Iordan Chimet, Cele două Europe, cele două Românii, Bucureşti, Noul Orfeu, 2004, p. 75-107.

[14] Alexandru Zub, Biruit-au gîndul, Iaşi, Junimea, 1983; Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, 1998; La Modernité à l’Est, Craiova, 1999; Privind înapoi, modernitatea, Bucureşti, 1999.

Revista indexata EBSCO