Mar 20, 2017

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Poetul Mihai Ursachi în arhivele C.N.S.A.S.

 

Este meritul poetei Ioana Diaconescu pentru inițiativa de a-și investi timpul și răbdarea devotată în apărarea retrospectivă a breslei poeților, cu strălucire reprezentată de Mihai Ursachi, un senior al spiritului. Cartea, O conștiință literară. Mihai Ursachi în dosarele Securității* este o apărare atât directă prin „Comentariile” foarte detaliate, plasate cu metodă, cât și indirectă, prin reproducerea documentelor discreditante pentru cei ce le-au semnat ascunși sub nume codificate. Dar, cu asupra de măsură, acreditante pentru poet. De altfel, partea bună, de preț, a volumului sunt replicile înregistrate ale poetului și comentariile actualizate ale cercetătoarei în colbul înecăcios al dosarelor îngroșate de scribii resentimentari. Poate fi acesta un mod de a lua revanșa postumă, în numele poetului, pentru răul de a-i fi îngrădit libertatea de mișcare și de creație. Depinde cu ce se alege fiecare cititor din lectura acestui volum. În ce mă privește, profitul meu de lectură a fost figura enigmatică a unui poet de mare spirit „răstignit” între tâlhari. E un fel de a spune, pentru că el se credea „răstignit în sine însuși”, adoptând tăcerea. Ceea ce fac informatorii nu pare decât un pretext provocator pentru reacția inteligenței lui Ursachi, creîndu-i prilejul de a arăta care este adevărata față a ființei sale sigură de sine. Acțiunea Securității a fost asemenea unei mașini costisitoare care a mers în gol, căreia urmăritul știa să-i anuleze efectul întinzându-i iscusite capcane, ca un pariu, cine câștigă.

Mihai Ursachi trăia într-un spațiu cu pereții de sticlă, ca personajul lui Zamiatin din antiutopia Noi, bănuit de opoziție, deși el nu era decât un mare poet care își purta povara fabuloasă a talentului, „inel cu enigmă”, „juvaer cu sensuri”, contemplând ironic vânzoleala turnătorilor ce-l înconjurau, neputincioși în fond. În cele cinci sute de pagini ale cărții se recompune, din varii direcții imaginea lumii literare românești din deceniul opt al secolului trecut, nu numai locală, minată de conflicte și trădări, de pâră balcanică, viciată de un sistem politic și securistic absurd. O acțiune de urmărire gratuită în cele din urmă, supărătoare pentru poet, dar și amuzantă în măsura în care îl provoca să-și ducă în eroare informatorii. De aici pofta lui de joc ironic, cu replici, unele, când nu era exasperat, de un un umor ucigător pentru adversari, de l-ar fi înțeles ! Dosarul Mihai Ursachi, „ elementul dușmănos” căruia Securitatea intenționa să-i facă „dosar penal”, s-a deschis nu pentru că el ar fi fost un virtual organizator de revoluție anticomunistă, ci pentru că el era, în sine, o valoare periculoasă pentru ideologii mediocrității. Este un caz explicabil prin psihologia resentimentului, dacă ținem seama că mai toți semnatarii denunțurilor, 29 la număr, după cum se deduce din rapoartele ofițerilor de securitate, erau din „floarea” lumii literare ieșene. Principalii fiind redactori la revistele „Cronica” („Stan”) și „Convorbiri literare” („Mărgineanu”), iar unul, acum știut, era de la Editura „Junimea” („Militaru”). Stilul și amănuntele relatate îi trădează în plus. Uneori li se dau și adresele. Aceștia au fost cei mai frecvenți, mai stăruitori și mai periculoși semnatari de note informative. Un altul „Dobrin”, destul de zelos, era profesor, făcea meditații cu elevi. În raport, ofițerul de Securitate scrie că avea cu el întâlniri directe , „la domiciliul sursei”. Că era un apropiat al poetului se deduce din nota-program a colonelului de securitate, după ce Ursachi se întorsese din străinătate: „Prin sursa Dobrin se va organiza o întâlnire a obiectivului [Mihai Ursachi] și a relațiilor sale apropiate la domiciliul sursei sau la un restaurant, în scopul de a stabili ce se discută și, în mod special, cele legate de activitatea desfășurată în străinătate”. Totul era decontat de Securitate. „Pechianu”, profesor în Galați și „amic” al lui Ursachi, era adus la Iași prin ordine de colaborare cu Securitatea din orașul dunărean.

În 1980, an de mari conflicte între scriitorii aserviți partidului și cei care, refuzând privilegiile materiale, își apărau libertatea de creație, Securitatea se arată nemulțumită de serviciile informatorilor „cu posibilități pe lângă obiectiv”. Și asta pentru că „ nu li s-a asigurat o dirijare și o instruire sistematică, continuă, ofensivă… nu au fost organizate temeinic, sistematic, contactele cu «scriitorul» în scop de influențare”. Numai un naiv putea crede că Ursachi putea fi recuperat ca adaptat vremurilor, prin influențarea exercitată asupra lui de informatori, indiscutabil inferiori ca inteligență și cultură. Prin sublinieri cu litere îngroșate, Ioana Diaconescu scoate în evidență și mecanismele Securității și limbajul de lemn, care era același în rapoartele partidului comunist.

Resentimentarii urmăreau cu invidie succesul poetului în urma publicării primelor două volume de poezii, Inel cu enigmă și Missa solemnis, după ce, cu un deceniu în urmă, făcuse trei ani de pușcărie politică pentru îndrăzneala de a încerca să traverseze Dunărea, înotând, plin de speranță spre o lume liberă. La fel cu somnul rațiunii, sentimentul profund subiectiv al invidiei naște monștri. Cauzat de frustrare, acest sentiment face mult din nimic, prin exagerare. Sunt priviți cu invidie oamenii de valoare, rezistenți la agresiunea răului, dar niciodată mediocrii. A fost un fel de autointoxicare psihică, întrucât Ursachi a trecut, fără pierderi în sine, prin capcana Furcilor caudine de coloratură ideologică. A fost mai activă invidia ascunsă sub nume de cod, decât invidia strigată, pe față. Îi întrecea pe toți, în hărnicie „Stan”, cel de la „Cronica”, autor a peste o sută de note informative. Acuzator periculoase erau și notele sursei „Militaru” de la Editura „Junimea”. El reclama, spre exemplu, că Ursachi ar fi formulat aforistic opinia că, „lupta de clasă a devenit lupta între partid și popor”. Întâlnit cu securistul la casa conspirativă „Cultura” (sic!), informatorul „Narcis”, activ și el pe urmele victimei, „Scriitorul”, relatează despre contestarea aprigă a poetului, proaspăt premiat, proferată la ședința Asociației scriitorilor din Iași, în 1975, de bătrânul Haralambie Țugui. Acesta susținea că Ursachi nu merita premiul Uniunii Scriitorilor, întrucât „poezia sa nu este patriotică”. I-a dat replica un curajos fost deținut politic, Lucian Valea: „poezia lui Ursachi este cunoscută în toată țara și este patriotică prin faptul că este bună”. Provocat de informator să discute scena, Ursachi a pretextat că e grăbit, formulă preferată ca să se debaraseze de agenții bănuiți de el că ar fi slugi plătite ale Securității. Cu amărăciune spunea: „unii colegi, pentru un blid de linte, te omoară”.

În altă parte considera că: „în cadrul artei ranchiunile sunt mai violente”.

Dacă în afară de bani, invidia a antrenat o serie atât de numeroasă de agenți informatori, toți din lumea literară, cel de al doilea motiv al urmăririi poetului, mai important decât primul, a fost teama Securității de o posibilă conspirație, provocată de informatoarea „Veronique”. În februarie 1973, ea sesizează Securitatea că Ursachi ține legătura cu foștii condamnați politic, cum fusese și el, că „se interesează unii de alții și se susțin moral”. Spre verificare, Securitatea cere o caracterizare a poetului, după câte se înțelege , de la o colegă de generație, care oferă o pagină laudativă ca intelect și caracter. Prevalând prima informare, se deschide dosarul ce va fi îngroșat timp de un deceniu. „Veronique” era instruită să caute scrierile de sertar ale poetului, cele cu „idei dușmănoase” care să-l incrimineze, și tot ea oferă securiștilor copia cheilor de la locuința lui Mihai Ursachi.

Ca și poezia, prozele lui Mihai Ursachi sunt, în fond, o hermeneutică a gândirii și ființei poetului, cu datele autobiografice introduse într-o ecuație mai complexă a relației sale cu lumea. Sentimentul de viață încercuită de informatori este figurat metaforic în proza Viața pe rug. Urmăritul, ființă excepțională, este sortit eternității, paradoxal, prin chiar acțiunea celor rămași în afara rugului, un fel de „coropișniță însoțitoare miraculoasă a destinului meu”, venită din „zonele joase ale naturii”, spre „a-mi tulbura seninătatea”, meditează prozatorul izolat într-o absolută singurătate. Filosofia separației e concentrată în logica subtilă a unei singure fraze: „Condiția vieții pe rug este eternitatea ei, deși tot restul lumii, care se află în afara rugului, consideră contrariul tocmai din cauza faptului că este în afara sa”. Având această concepție despre sine își activează ceea ce psihologii numesc „inteligența socială”. Omul inteligent, care mai are și un ce caracterologic în plus, caută instrumentele de apărare pentru realizarea intereselor proprii. Drept care, încercările insistente de a-l face să greșească pentru a i se deschide dosar penal, cum programa Securitatea, n-au reușit. Mai isteț decât alții, informatorul „Stan” a reușit să citească ceva în atitudinea poetului și reclamă, în scris, cu parapon: „De fapt el știe ce vrea își pregătește ediția pentru R.F.G., plus orice combinație peste hotare. El pozează în naiv, trubadur dezinteresat, însă de fapt e om de acțiune precisă și are grupul său cu care lucrează”. Era în 1981, când Ursachi dăduse un interviu la „Vocea Americii”, în termeni destul de cuminți după părerea celor care îl ascultaseră. Cel mai adesea, Ursachi răspundea cu umor ironic, diplomatic, verbalizat cu o seriozitate înșelătoare, derutantă pentru interlocutorul inferior intelectual. O excelentă formă de rezistență, un răspuns la care obliga sentimentul permanent de insecuritate, formula inteligentului de a-și asigura securitatea personală împotriva Securității agresive.

Mereu prezumțios – cum rezultă din documente – mereu gata de apărare, poetul picura umorul în doze și formule necesare propriei protecții în context, ca măsură de siguranță. Avea un umor vital, provocat din exterior, cu care își domina adversarii mascați în prieteni, cu o superioritate conținută. Ironia făcea parte din structura sa spirituală, era, ceea ce singur scria într-un eseu, ironie ontologică. Conjugată cu umorul și teatralitatea, ironia participă la împlinirea partiturii majore a reacțiilor poetului, cum replicile o spun, ele îi dădeau putința de a domina o lume imediat ostilă. El pe rug, ea în afara rugului. În replicile derutante, de apărare, dacă le citești repetat, ca să le înțelegi noima, cum cere poetul în poezia Ad lectorem din deschiderea volumului Inel cu enigmă, poți descoperi o plăcere de a trage pe sfoară cu aparent nevinovată, subțire viclenie. Spiritul i-a fost pavăză. În ajutor venea temperamentul. Ursachi nu era nici coleric, nici melancolic, ci mai curând un flegmatic interiorizat, echilibrat, chiar studiat în reacții. Avea o anumită stabilitate emoțională, pierdută temporar sub influența alcoolului, momente periculoase pentru ceea ce comunica fără autocenzură. Pentru că ideea de melancolie apare în primele lui poezii, trebuie observat că aceasta era o figură a stării de creație poetică și nu o trăsătură temperamentală.

Teatralitatea jocului stilistic al poetului era irigată de umor, așa cum se relevă din ce reproduceau întocmai informatorii înarmați cu aparatură de înregistrare. Vizitându-l acasă, un informator vede pe dulap un craniu și întreabă. Răspunsul poetului: „este cel care am fost”, sintagmă ce apare într-o poezie din volumul Missa solemnis. După un accident la schi, despre care el credea că a fost regizat ca să-i fie fatal, s-a ras pe cap. Întrebat de ce s-a ras, a răspuns că astfel „am adus ofrandă zeilor” protectori care l-au salvat. „Nu am de gând să ți-o cedez” îi răspunde unuia care îl întreba cum o cheamă pe tăcuta fată care îl însoțea. O eschivă folosită pentru a pedepsi prostia obraznică. Și tot așa, întrebat de ce este împotriva consumului de carne, motivează: „deoarece sunt obsedat permanent de ideea că animalele nu ar fi murit împăcate”. Un episod relevant pentru puterea limitată de a-l înțelege, a informatoarei „Veronique”, este relatarea: „Mihai Ursachi este un poet care și-a pierdut respectul față de sine”, bazată pe spusa lui, mereu înșelătoare: „eu am murit demult” sau, contrariant, spre a o dezorienta, se autodefinea: „nu sunt un resemnat, sunt un înțelept”. Tot ce îi spune el nu face decât să-i divulge puținătatea minții și amatorismul ei în literatură. Ursachi imagina mereu alte procedee spre a-și deruta informatorii, nu o dată amuzându-se de credulitatea lor. Un procedeu elaborat din mers era invenția. Ca să motiveze de ce nu e profesor de germană după absolvirea cu brio a celei de a doua facultăți, râzând în sine îi povestește aceleiași naive că a renunțat la post pentru că direcția școlii la care a fost repartizat a refuzat să dea școlii numele „Mihai Ursachi”. Sunt zeci și zeci de astfel de episoade relatate în documente, tot atâtea fărâme din care se poate recompune portretul moral și intelectual al celui aflat pe rugul care nu s-a mai aprins datorită prudenței „obiectivului” sau „elementului” cum era numit poetul în documentele Securității. În acest caz, pentru că Mihai Ursachi a fost un caz, prudența inteligentului a fost activată de temperamentul său flegmatic, capabil să stabilească echilibrul între teamă și curajul ironiei umoristice fabricată ca pentru sine. Asta era, în fond, „înțelepciunea” rațională mereu invocată în autocaracterizări, într-un context plin de riscuri, căruia poetul nu se abandonează, dimpotrivă, reacționează totdeauna surprinzător de original și, cel mai adesea, fără repetiție.

Când te odihnești din lectura sutelor de pagini constați că ceea ce ai câștigat este imaginea poetului în luptă cu mizeria morală a „amicilor”, și că spiritul lui e dominant, făcând inutile eforturile a celei armate de urmăritori de a-i găsi o vină fatală. Diplomația jocului ironic, mai în șagă, mai înadins, i-a dat satisfacția de a-și lăsa informatorii fără replică, anulându-le misiunea de slugi ale sistemului. Cu un alt exemplu se poate înțelege mai bine reacția tipică a siguranței de sine. Iată cum își sancționează o vajnică informatoare, poetă și ea, venită de la București pentru a-i smulge afirmații compromițătoare. Ironic era și numele ei de cod, „Dona Alba”. Cine i l-o fi dat? Într-o informare din 1973, ea îl include între prietenii lui Ursachi pe Dorin Tudoran, subliniind că acesta „e foarte reacționar”. Bănuind ce rol avea poeta de-l vizitează acasă, în Țicău, Ursachi se amuză, practicând badinajul, pentru propria plăcere. Îi îndrugă lejer verzi și uscate despre prietenia lui apropiată cu niște securiști care îl previn că e filat de instituția lor, că el poate pleca oricând în America „și dacă are chef chiar pleacă”. Iar când ea i-a spus că pleacă la Paris și nu știe cum să câștige acolo niște bani, Ursachi îi dă soluția, evident ironică, să vorbească la Radio „Europa liberă”. Diversifică jocul lăudându-se cu fapte pe care nu le-a făcut; că în Germania a stat la hotel de cinci stele, că a scris un studiu despre poezia germană foarte slabă din cauză că poeții o duc foarte bine, în timp ce, comparativ, poezia românească este foarte bună întrucât poeții o duc prost. Eiusdem farinae. În același stil este jucată comedia pistolului. Informatoarea „Veronique” îl denunță că ar avea un pistol. Ca să se convingă de funcția ei, Ursachi îi arătase un pistol jucărie. Securiștii îi cer să le spună în ce loc este pistolul ca ei să-l caute la percheziție. Când ea îl caută, nu-l mai găsește, iar el o descurajează spunându-i că era o jucărie și se preface a-l căuta peste tot fără să-l găsească, drept care nici percheziția nu l-a găsit. Eșecul a fost al informatoarei. Bănuită de securiști că dă indicații false, este ștearsă din catalogul lor, după un an de activitate. Învingătoare a fost inteligența jucăușă a poetului. Excedat de mulțimea informatorilor, și indispus de moartea tatălui, la o manifestare literară din 1976, profitând de prezența a câțiva scriitori ieșeni, între care erau cel puțin doi dintre turnători, Mihai Ursachi le ține o lecție, mimând, volițional, o criză de personalitate, ca să spună ce are de spus. Se vede că informatorul „Stan”, prezent acolo, avea aparatură de înregistrare ca să poată raporta textual. Reproduc fragmentul din „manifestarea dușmănoasă” a poetului: „Comuniștii au vrut să mă omoare, dar n-au reușit. Au știut că sunt fiu de ofițer și trebuie să mor cu arma în mână… Tata a murit amărât, dar eu trebuie să-l răzbun. Vreau să cad în lupta împotriva bolșevismului care agonizează, trăiește ultimele zile. Toți care s-au legat de noi s-au fript. E rândul rușilor să o facă. Și lichelele de la noi vor plăti odată cu ei. Eu sunt nobil și nu mă pot preface în slugă, nici să scriu ode ca Lesnea sau Țugui, nici să ling mâna șefului ca acest nenorocit de Adrian Păunescu. Mihai Beniuc a asasinat într-o epocă poezia românească…”. Ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, informatorul adaugă, agravant: „În general, întreaga lui comportare tinde către un naționalism feroce, cu o criză teribilă împotriva actualei stări de lucruri”. La numai o lună distanță, același „Stan” relata, cu dată, oră, loc, părerea poetului despre Congresul educației politice și culturii socialiste: „Nu mă interesează circul, ci numai pâinea pe care mi-o câștig destul de greu. În consecință, decât să mestecăm lozinci, mai bine ne-am ascuți baionetele, căci se apropie ziua răfuielilor. Atunci se va vedea ce ispravă au făcut comuniștii din țara lui Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare”. A fost sibilinic poetul, dies irae a fost, cum a fost, în 1989, a trecut și acum se vede ce au făcut comuniștii din țara noastră. Răbufnirile numeroase erau dovada că răbdarea și rezistența se epuizaseră, când îi spune aceluiași „Stan”, în semn de despărțire de clasa, bine plătită, a securiștilor și asociaților la crima morală împotriva intelectualului: „Eu sunt neam de ofițeri luptători și așa vreau să rămân: sărac, slab, dar demn, dormind pe laiță”. Nici declarația că „preferă să facă mizerie demnă” nu-l impresionează pe „confratele” întru literatură, codificat numitul „Stan Petru”.

În 1978, la întoarcerea din periplul european, foarte greu obținut, Ursachi e căutat de „Stan”, probabil și el poet, lucrător la revista „Cronica”. Intuindu-i rolul perceput din comportament, știind bine ce face, Ursachi îi ațâță și mai mult invidia. Îi spune, sfidător, că s-a întors în ciuda zvonului că va rămâne în Occident. În plus, „Principalul e că m-am plimbat ca un domn… A doua treabă e că mi-am făcut relații de toate gradele, ceea ce pentru un poet român e mult…”. Încheindu-și nota informativă, amărât, „Stan” încheie: „Și a plecat la o cafea. De atunci nu l-am mai văzut”. Problema arzătoare de care se ocupau informatorii, și care e atinsă tangențial în mărturia asupra câștigului deplasării, era traducerea poeziei lui Ursachi în engleză și germană. Asta îl alarma pe „Stan”, cel care, minune ! scrisese adesea despre pasiunea poetului pentru muzică, alteori că e un „fantast interesant, temperament de poet care își „construiește un mit al existenței”. Era un adevăr. În 1984 dosarul de urmărire se închide, dar el („Stan”) plusează, ca o mașină obișnuită să tot scrie rapoarte, continuă mecanic, absurd, să informeze despre neplăcerile mamei poetului, după plecarea acestuia în America. Fără nici o mustrare de conștiință, el a semnat rapoarte de denunț între 1973 -1984. Răspundea fără scrupule la comanda locotenentului Ștefănescu, atunci când, în 1979, se intensifică urmărirea. În ceea ce-și propune locotenentul apare un indiciu prețios pentru identificarea lui „Stan”: „Informatorul «Stan Petru», vecin cu elementul urmărit, să ne semnaleze dacă acesta va pleca de acasă”.

Ursachi era pretutindeni urmărit, la București, la Roman, la Botoșani, la Pașcani ori Sinaia, ca disident. Iată o notă a Securității din Sinaia, din 1978, prin care, interceptându-i corespondența, reclamă că Ursachi i-a transmis lui Sorin Dumitrescu o poezie în monorimă, evident subversivă. Fiind imediat și uitată de însuși autorul, merită să fie reprodusă: „Nimic nu se întâmplă pe marile piscuri/ Nimeni nu-și ia cel mai mic dintre riscuri/ Și toată lumea tace din pliscuri// Spre toamnă castanii se bolșevizează/ Și iederi fragile și lungi sângerează/ Și nici toamna asta nu e mai brează// Dar este un lup hăituit și ascuns/ Urletul lui nu-și găsește răspuns/ Sufletul lui – doar de sine străpuns”. Cine e „lupul hăituit” al cărui „urlet nu-și găsește răspuns”, se înțelege că e poetul cu „viața pe rug”.

La sfârșitul lecturii volumului construit cu metodă și pasiune recuperatorie de poeta Ioana Diaconescu, constați că imaginea lui Mihai Ursachi, pe care Securitatea a voit s-o obțină în termeni negativi, s-a configurat invers, ca valoare inatacabilă. Finalmente, cu jocul inteligenței ironice, poetul a câștigat pariul cu această instituție de înspăimântare, dar și cu agenții ei, prin traversarea oceanului spre America. Dunărea fusese prea mică în raport cu dimensiunea personalității sale.

 

* Ioana Diaconescu, O conștiință literară. Mihai Ursachi în dosarele Securității, Editura Junimea, Iași, 2016.

Revista indexata EBSCO