Mar 20, 2017

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Alegeri americane: retrospectivă

Din capul locului Constituţia Americană nu a avut intenţia de a fi „democratică”. Autorii ei („Părinţii Fondatori”) erau oameni de considerabilă cultură politică. Printre sursele lor (Locke, Hume, Montesquieu, Sir Edward Coke şi alţii) se numărau şi marile figuri ale Antichităţii. Or, aceştia, mai cu seamă Aristotel şi Platon, erau rezervaţi, chiar neîncrezători faţă de sistemele politice democratice, pe care nu le socoteau durabile şi care prea adesea, spuneau ei, se transformau în tiranie despotică. (De fapt istoria ultimilor 2500 de ani a dovedit concludent că tocmai aşa se petrec lucrurile). Şi atunci aceşti autori revoluţionari au decis să combine cît se poate omeneşte mai bine cele trei tipologii aristoteliene (monarhia, aristocraţia, democraţia) care să asigure stabilitatea şi sănătatea noii republici pe care o construiau.

Preşedintele Federaţiei urma să reprezinte principiul monarhic, Senatul principiul aristocratic sau oligarhic, iar Camera Reprezentanţilor principiul democratic. Alături de acestea, ramura judiciară avea rolul de a veghea asupra respectării legislaţiei compuse tocmai de celelalte trei ramuri.

Am numit de mai multe ori, în oral şi în scris Constituţia Americană drept cel mai înţelept şi valoros text politic scris vreodată de mîna omenească. Fireşte că lucrurile nu au mers perfect-utopic. Preşedinţia generalului Andrew Jackson (1829-1837) a împins lucrurile spre o democraţie mai completă, ca şi, peste o sută de ani mai tîrziu, cea a lui Franklin Delano Roosevelt (1933-1945) – o cvasi-dictatură de fapt. Între ele a avut loc pacostea războiului civil (1861-1865). Cu toate acestea „biblia civilă” (Constituţia) si-a menţinut în bună parte statura şi prestigiul. Abia în ultimii 10-15 ani, şi poate mai ales sub administraţia lui Barack Hussein Obama (2009-2017) putem constata un proces de eroziune îngrijorător. Acesta a fost cauzat, negreşit, de politicieni, dar a avut şi cauze social-intelectuale.

Iată că se iveşte o figură relativ neaşteptată, deşi nu vorbim de un om necunoscut, căci Donald Trump este unul din cei mai bogaţi oameni din America, care s-a ridicat în cea mai mare măsură prin puteri proprii; în plus a cîştigat popularitate prin prezenţa sa la televiziune. În fine să spunem că atunci cînd alţi magnaţi industrial-financiari au candidat (Pete Dupont, Steven Forbes şi alţii, oameni de valoare de altfel) ei se jenau şi se scuzau într-una de averea lor, în vreme ce Donald Trump nu ezita să se laude şi să proclame sus şi tare victoriile sale financiare.

Deşi stilul său oratoric era dezordonat, gen „flux de conştiinţă” (adică în fond colocvial, aşa cum gîndesc şi vorbesc cei mai mulţi oameni de rînd), în realitate omul avea un program politic bine structurat şi chiar temerar. Printre punctele principale se numărau. 1. Problema cetăţeniei şi a întăririi graniţelor; imigraţia nedisciplinată se cere blocată; o ţară fără graniţe îşi pierde existenţa, cum şi identitatea. 2. Opoziţia împotriva globalizării. Mîna de lucru să nu mai fie transferată global (celebra „delocalizare”), un anume protecţionism în acordurile economice trebuie să sublinieze interesele naţionale, dar mai ales ale claselor muncitoare. 3. Deşi Trump cerea întărirea forţelor militare, el sublinia totodată nevoia de a limita imperialismul Statelor Unite, de a se desprinde de impunerea cu forţa a sistemului american pe toate meridianele. Astfel de principii (şi altele) erau încadrate de două mari rosturi. Unul era social-economic: stoparea şi inversarea tendinţei de a sugruma clasa de mijloc, temelia solidă a sistemului american de aproape 200 de ani încoace. Vreme de 10-20 de ani această clasă de mijloc cu seriozitatea, decenţa şi ethosul său al muncii s-a văzut trecută cu vederea, mai mult: supusă constrîngerilor financiare şi deconstrucţiei familiei. Al doilea era (în fond) spiritual. A pune capăt limbajului şi practicii „corectitudinii politice”, care sufoca pur şi simplu libertatea de vorbire şi de acţiune a omului mijlociu şi-l supunea unei neîncetate cenzuri a puterilor hegemonice, a birocraţiilor obtuze şi parazitare, dar în ascendenţă neîncetată.

Acest aspect din urmă îl defineşte în mod decisiv pe Donald Trump. El nu este de fapt un om politic ci un insurgent, un dizident, am putea spune. Nu se aseamănă cu dinastiile politice Kennedy, Bush, Clinton, ci mai curînd cu Lech Walesa şi cu Soljeniţin. Mai multă lume a observat că Trump a avut (şi are încă) de luptat nu numai contra democraţilor, ci şi împotriva republicanilor. (Donald Trump nu este un ideolog, ci un pragmatic.) Aceasta luptă a continuat vreme de circa 18 luni şi a fost nemiloasă. În unanimitate aproape, păturile de sus ale societăţii (Wall Streetul, Hollywoodul, marile sisteme de comunicare şi publicitate, politicienii) l-au hulit, l-au atacat, l-au ponegrit, l-au repudiat. Neîncetat a fost acuzat (de altfel această ploaie de insulte continuă) că este bigot, xenofob, rasist, misogin şi si cîte şi mai cîte. Mie întreaga situaţie îmi amintea de cea a unui eretic urmărit cu înverşunare de o inchiziţie dogmatică. De ce – putem întreba. Pe de o parte pentru că ziariştii şi comentatorii americani, îndeosebi cei din generaţiile mai tinere, sînt de o uluitoare ignoranţă şi trăiesc din clişee şi repetiţii. În mod categoric însă pentru că America e pradă unei colonizări a imaginaţiei, printre altele impusă de sistemul şcolar (la toate nivelurile) care a întemeiat o „religie secularistă” alternativă, cu regulile şi cu dogmele ei. Împotriva acesteia s-au răzvrătit Trump şi sprijinitorii săi din păturile mai joase. Cîndva George Orwell sugera că orice dictatură este mai presus de orice lingvistică. În orice caz sistemul instaurat post-rooseveltian are o anume coerenţă şi loviturile îndreptate asupra unei secţiuni se resimt de către sistem în ansamblu.

Subsidiar ar fi de adăugat că există în America şi un soi de rutină, pe care Roma veche o numea „cursus honorum”: acolo trebuia să fii întîi chestor, pretor, senator sau tribun, abia apoi puteai fi ales consul. Tot aşa în America: eşti ales în diverse funcţii politice, apoi ajungi guvernator sau senator şi în cele din urmă candidezi la preşedinţie. Or Trump nu a parcurs acest „cursus honorum” şi astfel a devenit suspect.

Donald Trump are avantajul de fi un om încăpăţînat, cu piele groasă. Este necioplit din fire, sincer, direct şi chiar grosolan în exprimări, dar iute la minte şi în măsuri. Cei care îl cunosc mai bine îşi dau seama că de fapt este magnanim, amabil şi hazos în comportări, cu neaşteptat farmec în conversaţie. Omul este de o nestăpînită energie: se aude că doarme numai 4 ore pe noapte. Mai relevant este că Trump a recurs la forme „revoluţionare” sau măcar inedite de campanie electorală. S-a bazat pe „comunicări sociale” (twitter, facebook etc. care erau urmărite, pare-se de 20 pînă la 50 de milioane de cititori), a iniţiat discursuri publice la care atrăgea 10-20-30 de mii de auditori entuziaşti (cîte un stadion întreg), s-a limitat la un minim de propagandă televizată, în schimb a intervenit direct şi neobosit în emisiuni de radio şi televiziune.

Adversarii săi au recurs adesea la violenţă, încercînd să blocheze mitingurile sale care aveau această audienţă inegalată. Adversarii aceştia (democraţi cum şi republicani) au cheltuit sume enorme, de cîteva zeci de ori mai mari decît campania Trump. Hebdomadarele „conservatoare” (National Review sau Weekly Standard) au publicat manifeste şi numere speciale în care îl înfierau pe Donald Trump. Ziarele americane au de mult obiceiul ca înaintea alegerilor să-si exprime opţiunea pentru un candidat sau altul. Ei bine, din 59 numărate, 57 s-au declarat pentru doamna Clinton. Sondajele de opinie (fie incompetente, fie de-a dreptul necinstite şi falsificate susţineau din răsputeri că victoria nu poate reveni decît democraţilor.) Au fost recrutate pînă şi serviciile secrete care au proclamat (fie chiar şi şovăitor) că intervenţii externe (ruse în speţă) l-ar fi ajutat pe Donald Trump, pe cale cibernetică. Multe organe de presă au afirmat deschis, fără urmă de ruşine, că sînt înscrise într-o campanie propagandistică contra lui Donald Trump. Preşedintele în funcţie, B. Hussein Obama, şi-a pus în joc autoritatea şi creditul de simpatie de care se bucura spre a-l birui pe acest adversar. „Trump contra mundum” am putea spune, dat fiind că presa mondială, oamenii politici din străinătate s-au exprimat şi ei ca potrivnici.

Că rebeliunea aceasta avea însă fundamente cît se poate de reale reiese şi dintr-un alt fapt. Cum cele două mari partide americane sînt de fapt coaliţii de grupări mai mici, iată că la democraţi s-a ridicat o aripă de stîngă, al cărei lider şi purtător de cuvînt a devenit Bernie Sanders, senator de Vermont, unicul socialist declarat deschis din Senatul american. Surpriză însă! Programul socialistului Sanders avea numeroase zone în care se suprapunea cu propunerile lui Donald Trump, după cum se şi adresa alegătorilor din păturile mai modeste ale electoratului. (Pînă la urmă socialistul s-a alăturat lui Hillary Clinton, deşi în timpul preliminariilor o beştelise din plin.)

Deşi personalitatea lui D.J. Trump au fost salutată cu entuziasm neobişnuit şi cu deosebită căldură de clasele muncitoare şi de mijloc, atelierele de propagandă şi de spălare a creierului (cum, din nefericire, putem numi universităţile şi organele intelectuale americane) au avut efect. Totalul voturilor democrate l-a depăşit pe cel republican la numărătoarea din 8 noiembrie 2016 cu peste două milioane şi jumătate. (Dintr-un total de circa 132 milioane voturi depuse.) Aici a intervenit însă Constituţia Americană care prevedea încă de la instituirea ei, că voturile se numără pe state, iar nu pe totalul republicii. Astfel încît de data aceasta votul total nu a contat. Cifrele cu pricina au descins din deciziile alegătorilor din două state uriaşe: California şi New York. În aceste state (ca şi în altele) nu se cerea legitimare la depunerea votului, aşadar se puteau pe drept cuvînt ridica dubii privind corectitudinea de ansamblu a rezultatului, mai ales dat fiind numărul considerabil de imigranţi nedocumentaţi. Rezultatul în colegiul electoral (cel definitiv şi hotărîtor potrivit constituţiei) a fost de 304-227 în favoarea lui Donald Trump. (Trump a fost biruitor în 33 din cele 50 de state ale republicii.) El a devenit astfel al cincilea preşedinte american (din totalul de 45) care învinge pe această cale. Înainte lui au fost John Quincy Adams (1824), Rutherford Hayes (1878), Benjamin Harrison (1888), George W. Bush (2000). Ar fi de adăugat că acest articol constituţional a fost dezbătut mai mult decît odată, dar pînă în prezent nu a reuşit nimeni să-l abroge – procesul de abrogare este lung şi complicat.

Deschid o paranteză. Eu unul urmăresc alegerile şi mai în genere politica americană cam din 1960, deci de peste o jumătate de veac. Am putut constata că de fiecare dată cînd se afla în bătălie un candidat cu adevărat conservator, acesta se ciocnea de o adversitate feroce, aproape aş spune isterică. De pildă în 1964 senatorul Barry Goldwater a fost zdrobitor învins de această campanie cvasi-unanimă. Zece ani mai tîrziu Richard Nixon, deşi obţinuse o victorie categorică la alegerile din 1972 (cucerise 49 de state din totalul de 50) a fost victima unei lovituri de stat (cum nu m-aş sfii s-o numesc), poate unică din istoria americană, abil aranjată, pe cale juridică. Atacuri cu totul asemănătoare stilistic celor din această toamnă au fost îndreptate în 1980 împotriva lui Ronald Reagan. La acea dată însa ele nu s-au bucurat de reuşită, poate şi din cauza personalităţii afabile, nestînjenite a fostului actor şi guvernator. Dar tipul de acuzaţii era cu totul asemănător celor adresate lui Donald Trump. Ele se bazau pe abaterile de la „religia alternativă”, rooseveltiană la care aderau şi se închinau păturile de sus ale societăţii americane. Închid paranteza.

Insultele şi intrigile au continuat şi după alegeri. S-au încercat renumărări ale voturilor în unele state: consecinţe nule. S-a încercat o intervenţie în colegiul electoral: la fel. Numeroase au fost teoriile conspiratoriale, care s-au topit ca zăpada la soare. Manifestaţii de tot soiul au fost iniţiate în mai toate oraşele mari, fără consecinţe. Mai curioase au fost valurile de lacrimi şi anxietăţi ale celor învinşi. Şcolile au chemat psihologi şi terapeuţi, au instituit „spaţii” de consolare, s-au comandat pe loc mici vacanţe.

Preşedintele anterior, B. H. Obama a avut o atitudine ambiguă. Pe de o parte nu se poate nega că în mod public s-a comportat curtenitor şi corect cu urmaşul său. Pe de altă parte a luat o puzderie de hotărîri care să-i pună acestuia beţe în roate; a decis totodată să rămînă la Washington după încheierea mandatului său: unii au vorbit de „guvern în exil”.

Fapt este că şi de astă dată ceremonialul de transfer al puterii a fost calm, elegant, paşnic şi civilizat: un exemplu al democraţiei raţionale americane. Este greu de găsit în altă ţară un proces de continuitate ordonată asemănător. Ce va aduce viitorul nu putem şti, turbulenţe şi fricţiuni probabil se vor mai petrece, dar şi schimbări vom întîlni incontestabil. Dar, sub semnul Dumnezeirii (insistent prezentă şi subliniată la 20 ianuarie, data transferului de putere), Statele Unite îşi continuă funcţionarea.

Virigil Nemoianu, ianuarie 2017, Bethesda MD

 

Non-ideologic

Revista indexata EBSCO