Mar 20, 2017

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare (I)

Pe 1 martie 1867 apărea la Iaşi revista Convorbiri literare, ca foaie a Societăţii Junimea, Societate care fiinţa de la sfîrşitul anului 1863 – începutul anului 1864. Revista apare într-un secol marcat de evenimente esenţiale în naşterea şi consolidarea statului naţional, în afirmarea naţiunii române moderne, de la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, 1821, la Revoluţia română de la 1848 (începută în martie în Moldova, la Iaşi, în Transilvania cu Adunarea de la Blaj din mai, cu epicentrul în Ţara Moţilor, continuată în iunie în Ţara Românească cu Proclamaţia de la Islaz), la Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească în 1859, sub sceptrul unic al lui Alexandru Ioan Cuza, apoi abdicarea domnitorului şi preluarea domniei în 1866 de către un principe străin, Carol de Hohenzollern, domnitor pînă în mai 1881, cînd după Războiul de Independenţă din 1877-78 România este declarată regat şi Carol I devine primul rege al Ţării. Evenimente care au schimbat pentru totdeauna mersul istoriei naţionale. Presa în acest context a jucat un important şi benefic rol. Încă la sfîrşitul secolului XVIII corifeii Şcolii Ardelene, conştienţi de rolul şi puterea presei în impunerea şi afirmarea conştiinţei naţionale, aveau între preocupările lor şi intenţia de a înfiinţa o foaie a românilor transilvăneni, avînd ca model publicistica practicată cu succes în occident, intenţie care, din nefericire, nu s-a materializat.

Pavel Florea nota în consistenta şi documentata Monografie Convorbiri literare 1867-1885 (Editura Universitas XXI, Ediţie nouă, Iaşi, 2011): „Primele publicaţii româneşti aveau să apară la începutul secolului al XIX-lea. Th. Racoce publică în 1820, la Cernăuţi, «Chrestomaticul românesc». După numai un an, Zaharia Carcalechi tipăreşte la Buda primul număr din „Biblioteca românească”, întocmită în 12 părţi. În 1827, la Lipsca, Ion Mihai K. Rosetti din Valahia şi Anastasie I. Lascăr din Moldova fac să apară «Fama Lipschii pentru Daţia»”. Cum era de aşteptat, sînt apariţii efemere, dar importante pentru istoria culturii în plan naţional.

În deschiderea Introducţiei (la Dacia literară) Mihail Kogălniceanu nara o scurtă istorie a naşterii şi evoluţiei presei româneşti: „La anul 1817, d. Racocea, K.K. translator românesc în Lemberg, publică prospectul unei foi periodice ce era să iasă pentru întîiaşi dat în limba românească. Planul său nu se putu aduce în împlinire. La anul 1822, d. Z. Karkaleki, în Buda, cercă pentru a doua oară o asămine întreprindere; dar şi aceasta fu în zădar. În sfîrşit, la 1827, d. I. Eliad vru şi ar fi putut, pe o scară mult mai mare, să isprăvească aceea ce Racocea şi Karkaleki nu putură face. Ocîrmuirea de atunce a Ţării Româneşti nu-i dădu voia trebuin­cioasă. Aşa, puţinii bărbaţi carii pe atunce binevoia a se mai îndeletnici încă cu literatura naţio­nală, pierdură nădejdea de a vede vreodată gazete româneşti”.

Totuşi, cum spune şi autorul în Introducţie, numai doi oameni nu pierdură curajul, ci aşteptară toate de la vreme şi de la împrejurări. Astfel, în 1829 apar în cele două Principate primele periodice. În urma demersurilor repetate la adresa autorităţilor şi în 1827, şi în 1828 cînd, şi cu sprijinul lui Dinicu Golescu, Ion Heliade Rădulescu obţine aprobarea de a edita o gazetă din oraşul Bucureşti. Pe 8 aprilie 1829 poetul Sburătorului publică primul număr din Curierul românesc. În Înştiinţarea de la primul număr Heliade expune programul şi intenţiile foii, de la publicarea lucrurilor de interes din gazetele Europei, pagini de folos pentru creşterea şi sporirea literaturii româneşti, dar şi chestiuni privind negoţul, hotărîri ale Divanului etc. Sînt precizate şi posibilităţile şi locurile de unde poate fi procurat Curierul, pe lîngă centrele din Ţara Românească, nu lipsesc o serie de oraşe din celelalte două provincii româneşti.

Gh. Asachi, unul dintre cărturarii fondatori de instituţii directoare, editează la Iaşi Albina românească, primul număr apare pe 1 iunie 1829.

„De atunci, citim în Introducţia lui Kogălniceanu la primul număr al Daciei literare, unsprezece ani sînt aproape; între alte multe înaintări ce s-au făcut în îmbele principaturi, literatura n-a rămas în lenevire. Ajutată de stăpînire, apărată şi îmbogăţită de nişte bărbaţi mari şi patrioţi adevăraţi, a cărora numi vor fi trainice ca veacurile, înlesnită prin miile de şcoli ce s-au făcut în târgurile şi satele Moldovalahiei, literatura noastră făcu pasuri de urieş şi astăzi se numără cu mîndrie între literaturile Europei”.

Tot la Iaşi apare între 14 martie 1837 şi 1 septembrie 1838 Alăuta românească, supliment al publicaţiei lui Gh. Asachi. Şeful gazetei încredinţează suplimentul literar bilunar proaspătului întors de la studii din Franţa şi Germania, tînărul M. Kogălniceanu. Între colaboratori aflăm pe Gh. Asachi, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi.

Şi-n Transilvania ies de sub teasc primele periodice în limba română, între care Foaia duminicii, Braşov, 2 ianuarie-25 decembrie 1837, redactată de Gh. Bariţiu, Ion Barac, Rudolf Orghidan.

Pe 12 martie 1838, tot la Braşov, apare sub direcţia lui Gh. Bariţiu, Gazeta de Transilvania, care, în deschiderea foii, subliniază că a iniţiat-o pentru lăţirea ştiinţelor şi a cunoştinţelor, împrăştierea ideilor la toate clasele de oameni”. „Gazeta de Tran­silvania” a jucat un însemnat rol politic, situându-se vreme îndelungată în fruntea luptei pentru drepturile românilor. În coloanele acestei foi se întâlnesc unele dintre cele mai cunoscute condeie ale epocii, printre colaboratori aflându-se G. Bariţiu, T. Cipariu, Andrei Mureşanu, I. H. Rădulescu, C. Negruzzi, N. Bălcescu, Ioan Maiorescu, A. T. Laurian, Florian Aaron ş.a. Gazeta avea ca scop nu numai „înaintarea literaturei”, ci şi o „educaţie politică”. În Programul publicat în fruntea primului număr al „Gazetei de Transilvania”, G. Bariţiu arată că „renaşterea unei naţii pe o cale mai uşoară şi mai scurtă nu este altfeli cu putinţă, decât prin însuş lucrarea şi îmbogăţirea limbei şi a literaturei sale (apud Pavel Florea, Monografie. Convorbiri literare 1867-1885). Şi tot Gh. Bariţiu editează Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în oraşul de la poalele Tîmpei, din 1838 pînă în 1865.

Traducţiunile, nici ele foarte inspirate, formau încă partea mai consistentă a foilor literare; totodată literatura română originală era prezentă prin paginile unor autori de talia lui I.H. Rădulescu, Gh. Asachi, Cârlova, Văcărescu, Conachi, Kogălniceanu şi mulţi alţii, tendinţa era una de racordare la valorile şi ritmul culturii occidentale. Context în care M. Kogălniceanu, în pofida greutăţilor impuse de cenzura epocii, după o călătorie, în decembrie 1839, la Bucureşti pentru a face pregătirea unirii politice prin o unire vamală şi economică între ambele Ţări române, unde se întîlneşte cu cîţiva dintre scriitorii munteni, între care aflăm pe Grigore Alexandrescu şi Nicolae Bălcescu, le comunică acestora intenţia de a scoate în scurt timp o revistă a sa. Întors la Iaşi înaintează pe 24 ianuarie 1840 o cerere pentru a primi aprobarea de editare a revistei: „Voind a tipări în tipografia Sf. Mitropolii, ce este supt privigherea mea, o foaie periodică, după datorie plecat, rog pre Secretariatul de Stat a-mi da trebuincioasa învoire. Această foaie numită Dacia literara va fi cu totul străină la orice interes politic, se va îndeletnici numai cu literatura străină şi naţională şi va ieşi o dată pe lună în cinci şase coale în 8°. Preţul foaiei pe un an va fi, pe hîrtie de tipar, doi galbini, iar pe hîrtie velină, trii galbini.

Făgăduind a fi următor la toate regulele aşăzate pentru publicaţiile periodice, rog pre înălţatul Secretariat de Stat să-mi deie şi instrucţiile trebuincioase, spre a cunoaşte care sînt datorinţele ce trebuie să le păzesc cătră cenzură, ca tipograf, ca editor şi ca autor. Aceste instrucţii plecat le cer pentru ca, supuindu-mă la dispoziţiile pravilnice a cenzurei, să fiu atunce asigurat de orice întîmplare arbitrară pentru viitorie şi, prin vro stavilă neprevăzută şi nemeritată din partea mea, să nu fiu oprit în publi­caţia foaiei aceste menită numai pentru unirea şi înaintirea literăturei noastre. (Apud Gh. Zane, O polemică şi o concurenţă tipografică, în Ar­hiva românească, an. VI, 1941)”.

Cererea este aprobată în 5 februarie şi comunicarea aprobării este din 8 februarie. Introducţia la Dacia literară este, totuşi, datată 30 ghenarie (ianuarie) 1840, de unde se vede siguranţa lui Kogălniceanu că domnitorul Mihail Sturza îşi va da avizul favorabil; afirmaţiile din Introducţie nu sînt conforme cu cererea de aprobare în care literatura străină se afla la loc de cinste, cum şi citim aici: „Cele mai bune foi ce avem astăzi sînt: Curierul românesc, subt redacţia d. I. Eliad, Foaia inimii a d. Bariţ şi Albina românească carea, în anul acesta mai ales, a dobîndit îmbunătăţiri simţitoare. Însă, afară de politică, care li ia mai mult de jumătate din coloanele lor, tustrele au mai mult sau mai puţin o colora locală. Albina este prea moldovenească, Curierul, cu dreptate poate, nu prea ne bagă în seamă, Foaia inimii, din pricina unor greutăţi deosăbite, nu este în putinţa de a avea împărtăşire de înaintirile intelectuale ce se fac în îmbele principaturi. O foaie dar, carea părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, o foaie care făcând abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie româneasca, şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră, O asemene foaie ne vom sili ca să fie DACIA LITERARĂ; ne vom sili, pentru că nu avem sumeaţa pretenţie să facem mai bine decît predecesorii noştri. Însă urmînd unui drum bătut de dînşii, folosindu-ne de cercările şi de ispita lor, vom ave mai puţine greutăţi şi mai mari în­lesniri în lucrările noastre.

Dacia, afară de compunerile originale a redac­ţiei şi a conlucrătoriior săi, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti. Aşadar foaia noas­tră va fi un repertoriu general a literaturei româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vede scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”. La 19 martie 1840 apare la Iaşi Dacia literară, moment de mare importanţă în direcţiunea literelor române pe cale naţională. Este, cum o defineşte G. Călinescu, în marea sa Istorie…, întîia revistă literară organizată, care, cum remarcă istoricul, nu avu nici ea îngăduinţa de a continua mai mult de un an.

„Darul de căpetenie al lui Kogălniceanu, spune G. Călinescu, tot în Istorie…, e de a fi avut spirit critic, atunci cînd lumea nu-l avea; şi de a-l fi avut în forma constructivă, ardentă, fără sarcasm steril”.

Spirit critic afirmat încă din Introducţia la prima mare revistă literară a Ţării: „Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi a arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre literare. Iubitori a păcei, nu vom priimi nici în foaia noas­tră discuţii ce ar pute să se schimbe în vrajbe. Literatura are trebuinţă de unire, iar nu de dizbinare; cît pentru noi dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din carea s-ar pute isca o urîtă şi neplăcută neunire. În sfîrşit, ţălul nos­tru este realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.

Tot aici, în pledoaria întru afirmarea literaturii în duh naţional, condamnă Traducţiunile, care însă nu fac o literatură: „Darul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primej­dioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Această manie este mai ales covîrşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de subt teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! că sînt numai traducţii din alte limbi şi mea şi încă şi acelea de ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cît vom pute aceasta manie ucigătoarei gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unii literaturi. Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sînt destul de mari, obiceiurile noastre sînt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi suje­turi de scris, fără să avem pentru aceasta trebu­inţă să ne împrumutam de la alte naţii. Foaia noastră va primi cît se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate coloanele”.

În finele Introducţiei este prezentată organizarea foii, organizare, după cum am văzut, apreciată şi de G. Călinescu: „Dacia, ce prin urmare va cuprinde toate ramu­rile literaturei noastre, va fi despărţită în patru părţi în partea dintîi vor fi compuneri originale a conducătorilor foaiei; partea a doua va ave arti­cole originale din celelalte jurnale româneşti. Partea a treia se va îndeletnici cu critica cărţilor nonă, ieşite în deosăbitele provincii a vechei Dacii. Partea a patra, numită Telegraful Daciei, ne va da înştiinţări de cărţile ce au să iasă în puţin, de cele ce au ieşit de subt tipar, relaţii de adunările învăţaţilor români, ştiri despre literatorii noştri şi, în sfîrşit, tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român”.

Autorul Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent (Ed. Minerva, 1982), în capitolul dedicat diriguitorului foii menţionate, în argumentarea spiritului critic ce-l anima pe M. Kogălniceanu, îl citează şi comentează: „Critica mea va fi o adevă­rată critică, adică va lăuda în conştiinţă ce este bun, va descuviinţa ce este rău, va înlesni propăşirea literaturii, nu o va împedeca. Totdeauna moderaţia va prezida la judecăţile ei”. Însă totdeodată critica îşi întemeiază judecăţile pe adevăr, nefiind „simbrietă” de nimeni. „Dacia literară este neatîrnată şi supusă numai legelor adevărului.” Pentru întîia oară se da o definiţie a criticii:

«Dar poate să mă întrebe cineva ce este critica şi pentru ce avem trebuinţă de această damă? La întrebarea dintâi voi răspunde în numerele viitoare» prin un articol înadins compus. Iar la cea a doa mă voi mărgini a zice că înainte de zece ani, cînd era ruşine de a lua condeiul în mînă spre a compune ceva româneşte, critica ar fi fost cu totul de prisos şi nepriincioasă literaturei născînde. Astăzi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania de a fi autor? însuşi ţîncii de pe laviţile şcoalelor au pretenţii de a publica scrierile lor, pîn’ şi tractaturi de filosofie. Ei bine, într-o asemine epohă, cînd se publică atîte cărţi, afară de bune, nu este de neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pre toate, şi ca într-un ciur să le vînture; lăudînd cele bune şi aruncînd în noianul uitării pre cele rele; şi una şi alta după principiile sale, şi fără a lua seama la persoana şi la starea autorilor?»”

Vom vedea că legile adevărului sînt o permanenţă la Propăşirea, dar, de o permanenţă neclintită şi la Convorbiri literare. Kogălniceanu, prin activitatea sa critică, una cu caracter enciclopedic, îl premerge în mare măsură pe Titu Maiorescu. Între cei care-l premerg pe corifeul Junimii se înscrie şi contemporanul lui Kogălniceanu şi Alecsandri, Alecu Russo.

Suprimarea foii la nici un an de la prima apariţie a primit mai multe explicaţii, dar motivaţia este clar explicată chiar de Kogălniceanu într-o scrisoare adresată, pe 19 ianuarie 1856, ministrului de finanţe al Moldovei, vornicul Petru Mavrogheni: „La 1840, fiind redactor la Dacia literară, am scos un articol despre voiajul principelui Demidoff în Principate, carele după ce s-au încuviinţat de secretariul statului, ce atuncé era beizadea Iorgu Şuţu, s-au împărţit la abonaţi. Trii zile în urmă, domnul Mihail Sturza, măniindu-se pentru că în acel articol era citat proverbul Peştele de la cap se impute şi dînd de temei că jurnalul meu era nepotrivit cu împregiurările politice ale ţării, adeca că era în contra ruşilor, ordonă suprimarea foiei, iar pre mine, carele eram adiotant al său, mă destitua din postul meu. Toţi acei ce pe atuncea se interesa de propăşirea literaturii de abia născîndă şi mai ales junimea, a caria’ unul din cei mai demni reprezentanţi eraţi d-voastră, protestară în contra acestei măsuri arbitrare care, în loc de a lovi pre cenzor; (dacă era de lovit pre cineva), lovea pre redactorul, pre acel ce se conformase cenzurii, şi prin urmare era în legalitate.

Opinia publică dar, rostindu-se în contra poruncii domnului Sturza, o poruncă ce era de natură a înăduşi presa. În care patrioţii de atuncea vedeau, precum văd şi patrioţii de acum, un puternic agent al dezvoltării naţionalităţii, libertăţii şi progresului principatelor, beizadea Iorgu Şuţu sămţi că nu putea rămînea indiferent la generala manifestaţie ce această măsură stîrnise în contră-i şi dar, consultîndu-se cu frate-său, beizadea Niculai Şuţu, şi cu socrul acestuia, răposatul logofăt Costachi Paşcanu, să însărcină ca să stăruie cu tot dinadinsul lîngă domnul Sturza ca, sau să-mi învoiască continuarea Daciei literare şi reintrarea mea în postul de mai înainte, sau să-i primească demisia de secretariu de stat, aşa precum dacă în toată această treabă era un vinovat, acesta era cenzorul, iar nu cenzuratul.

Domnul Mihail Sturza, prin lumina logicei sale, înţălese puterea acestei alternative şi, nevroind a depărta de lîngă sine un ministru ce vădise o publică susceptibilitate, respinsă demi­sia, încuviinţă publicarea Daciei literare şi pre redactorul con­cediat căpitan îl reprimi de adiotant cu rangul de maior. Aceasta, domnule ministru, în toate limbile se cheamă o publică răzbunare (satisfacţie)” (apud George Muntean).

În pofida acordului de a continua editarea revistei, Kogălniceanu, din motive doar de el ştiute, renunţă.

Razele programului Daciei literare vor lumina, sub diverse faţete, toate marile reviste ce îi vor urma, nu mai puţin Convorbirile literare.

Propăşirea, care în final va apărea sub numele de Foaie ştiinţifică şi literară (prima denumire este cenzurată de domnitorul Mihail Sturza, considerată ca subversivă) este revista paşoptiştilor moldoveni şi va apărea doar 10 luni din anul 1844. Revista, cum observă şi N. Iorga, este un produs al iniţiativei colective, M. Kogălniceanu îi are în redacţie şi pe V. Alecsandri, P. Balş, munteanul I. Ghica – pe atunci profesor la Academia Mihăileană. Alături de cei enumeraţi, în revistă mai semnează: Nicolae Bălcescu, Andrei Mureşanu, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi ş.a. Propăşirea este continuatoarea Daciei literare cu aceeaşi orientare, dar nu mai este exclusiv literară, ci şi de promovare a ştiinţelor. Despre naşterea noii foi vorbeşte documentat N. Cartojan, într-un articol publicat în nr. 2/februarie 1907 al Convorbirilor literare, la care apelează şi Paul Cornea, în capitolul pe care l-a consacrat revistei în volumul colectiv amintit mai sus, Revistele româneşti…: «La 20 noiembrie 1843, Ghica, Kogălniceanu, Alecsandri şi P. Balş au înaintat Secretariatului de stat al Moldovei o petiţie cerînd aprobarea de a scoate o foaie ebdomadară a cărei tendinţă va fi numai «ştiinţele ţi literatura». Urma «a se tipări supt direcţia răspunzătoare a d-sale Panaite Balş, în Iaşi, la cantora Foaiei săteşti». Titlul revistei trebuia să fie: PROPĂŞIREA, Foaie pentru interesurile materiale şi intelectuale. Petiţiei i se anexa prospectul revistei şi un număr de probă. Autorităţile au chibzuit în­delung. Nevoind să întărîte opinia publică printr-un refuz brutal, de nimic motivat, Mihail Sturza a socotit probabil inabilă tactica împotrivirii făţişe. A luat însă măsuri de precauţie pentru a controla şi a face inofensivă iniţiativa tineri­lor. La 29 decembrie, Secretariatul de stat dispune modifi­cări în prospect şi în numărul de probă. La 13 ianuarie,maiorul Kogălniceanu e înştiinţat de eliberarea autorizaţiei de tipărire cu condiţia respectării scrupuloase a regulilor cenzurii. „Neabătîndu-se de la prinţipurile prospectului în­tărit – se spune în adresa oficială – foaia îşi va avea slobodă urmare publicării ei după ce mai întîi pruba ce ar urma a se publica (şpalturile – n. n.) să va cerceta şi să va adiveri de dum. spătarul Procopie Florescu”. În aceeaşi zi, cenzorul numit primea ordinul de a cerceta „cu cea mai mare luare aminte articolele ce i se vor trimite de redacţii pentru a nu se fi abătut de la principiile prospectului întărit”.

Astfel instrumentat, spătarul Florescu şi-a luat sarcina în serios: Primul număr al revistei, purtînd data de 9 ianuarie, a apărut grav maltratat. Cu o spaimă ridicolă pînă şi de semantismul cuminte al titlului, s-a impus înlăturarea cuvîntului Propăşirea, admiţîndu-se doar subtitlul Foaie ştiin­ţifică şi literară. A fost oprit articolul lui Ion Ghica: Unirea vămilor între Moldova şi Valahia. Modificări importante s-au adus şi editorialului care definea programul revistei”.

Dacă vom compara editorialul din numărul de probă păstrat la Biblioteca Academiei Române, necenzurat şi datat 2 ianuarie 1844 cu ce a rămas după, de la titlu, pînă la text, vom afla deosebiri evidente. Titlul care deschidea foaia era: Programul revistei Propăşirea, foaie ştiinţifică şi literară – rămîne doar Foaie ştiinţifică şi literară; Propăşirea părea cenzurii mult prea îndrăzneţ prin trimiterile ce-l însoţeau. Partea introductivă este eliminată în întregime. O vom reda aşa cum era în exemplarul de probă: „Românii au început a preţui facerile de bine a publicităţii. Deosebite foi politice şi literare, subt deosebite numiri şi cu deosebite tendinţe, s-au în­fiinţat în tustrele provincii a vechii Dacii. Fieştecare din ele îşi împlineşte scopul mai mult sau mai puţin; însă toate au greşala capitală că prea se îndeletnicesc cu cele dinafară şi prea puţin cu cele dinlăuntru. Cele politice cuprind numai un extract uscat a întâmplărilor de zi, scoase din jurnaluri străine, şi care multe n-au cel mai mic in­teres pentru români; cele literare nu se ocupă pen­tru cele mai multe dăţi decît cu literatura uşoară a franţuzilor şi a germanilor; rareori ele cu­prind un articul original românesc, mai rareori încă un articul de ştiinţe sau de interesuri a ţări­lor noastre. Lipsa dar a unei foi care, lăsînd deo­parte toate noutăţile dinafară şi discusiile politicei de zi, precum şi toate acele traducţii de articule uşoare şi de anecdote franţuzeşti şi nemţeşti, s-ar îngriji numai cu adevăratele interesuri materiale şi intelectuale a românilor, lipsa unei asemine foi publice, zic, este obşteşte simţită. Această lipsă, într-atît incit împregiurările dinafară o vor ierta, se-va sili a o împlini Propăşirea”.

Sînt exceptate de la cenzura părţile ce ţin de organizarea şi structura revistei: „Lepădînd din coloanele sale tot ce se înţălege subt strînsui cuvînt de politică, neocupîndu-se nicidecum cu discusiile şi noutăţile politice dina­fară şi dinlăuntru, precum şi cu întîmplările zilii, izgonind orice traduceri din scrieri străine, care neavînd nici un interes pozitiv pentru noi nici nu ne pot îmbogăţi literatura, Foaia noastră nu va cuprinde decît compuneri originale româneşti, îm­părţite în trei secţii: [1. ştiinţele exacte, 2. ştiin­ţele morale şi politice şi 3. literatura  românească, silindu-se prin toate aceste a deştepta un interes mai viu pentru ştiinţă şi naţie]”.

Către final sînt enumeraţi redactorii responsabili dar şi colaboratorii Foaiei (Propăşirea este eliminată); toţi, de altfel, au fost deja enumeraţi mai sus. Fraza de interes pentru programul revistei, în final va suferi şi ea foarfeca cenzurii: „Orice articule potrivite cu duhul Foiei, trimise de ori­şicine, se vor priimi cu recunoştinţă, tendinţa noastră de căpitenie fiind îndemnul şi răspândirea cunoştinţilor şi literaturii naţionale”.

Cuvîntul ultim, naţionale va fi eliminat. Alergia la naţional era ca şi astăzi la fel de manifestă.

Tot la Iaşi, între 1 ianuarie şi 3 decembrie 1855, apare sub direcţia lui Vasile Alecsandri România literară. Revista, cum specifică şi poetul, apare în formatul dispărutei Propăşirea, şi va avea ca arie publicistică scrierile originale de literatură, cît şi pagini ştiinţifice, în traducere.

Pavel Florea, în substanţiala monografie asupra Convorbirilor literare de pînă la mutarea în Bucureşti, notează, în ce priveşte România literară: „Revista va cuprinde articole de istoria patriei, descrieri, creaţii populare, «într-un cuvânt tot ce este menit a răspândi lumini», constituind «câmpul de întâlnire frăţească a tuturor talentelor din ţările noastre»; i-au dat trăinicie prin colaborările lor V. Alecsandri, Alecu Russo, M. Kogălniceanu, C. Negri, I. Ghica, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, C. Conachi, Al. Beldiman, G. Sion, Al. Donici, D. Dăscălescu, Al. Odobescu (debutează cu versuri) şi G. Creţeanu”.

Între colaboratori, un junimist avant la lettre este Alecu Russo, de altfel capul cel mai teoretic de la revista lui Alecsandri. Încă înainte de a colabora la România literară, el publică în Albina românească, în numărul din 14 februarie 1846, Critica criticii, una dintre primele intervenţii teoretice privind rolul criticii, despre generalizarea artistică, stil etc. În România literară publică în serial Cugetări, Amintiri, Cîntarea României şi altele. Vom da numai două citate în care vom descoperi multe din direcţiile afirmate de foaia junimistă. Citim în Cugetări: „Poate că în treacăt critica vatămă vro iubire de sine mai tare decît dreapta giudecată; iar cine scrie, cine se pune în fruntea naţiilor, cu adevă­rata sau închipuită misie, acela se face proprietatea publicului; mişcarea, sufletul lui, toate sînt a discuţiei; pentru acela fiinţa i se şterge; din om rămîne numai nu­mele. Cum să critici sistemele de limbă, bunăoară, dacă nu vei arata care gramatici au făcut întunericul? Cum vei însemna gramatica, dacă nu vei numi făptuitorul ei? Cum vei deştepta cetirea, dacă nu-i spune autorul cartei? – căci numele în literatură şi în foncţii sînt titlurile ce aţîţă recunoştinţa, iubirea sau dezgustul şi despreţul publicului. Multe lucruri şi multe cuvinte sînt încă în lume ce românii nu înţeleg: porneala limbei şi noima criticei sînt două din aceste lucruri încă neînţelese…

O mare mîhnire simt; neologismul nesocotit aşa ne-a învălătucit, încît nu mai putem zice cele mai simple lucruri şi mai obicinuite, fără amestecare de vorbe străine; deprinderea noastră de limbi şi lexicoane străine ne-a tăet la rădăcină cuvintele şi idiotismul adevăratei limbii noastre, încît ne este mult mai uşor de a scri şi vorbi franţuzo-româneşte şi italiano-româneşte, decît sade româneşte; ne mierăm cînd un cuvînt român sau o locuţie pămînteană pică din condeiul nostru. Cuvintele sînt ţăruşile, idiotismul este marca, iar stilul este naţionalitatea unei limbi. Mărturisesc neputinţa mea, deşi am cercat a arăta rana noastră, rămînînd cu nădejde că Pascalii, Volterii, Cornelii, Racinii români viitori vor găsi şi limba şi stilul roman, care le-am prăpădit”.

După dispariţia foii bardului de la Mirceşti, din 1858 B.P. Hasdeu îşi publică primele sale reviste, iar în 1861 apare, pînă în 1863, Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte, publicaţie editată de Al. Odobescu. Este şi ultima revistă importantă anterioară Convorbirilor literare. „Al. Odobescu reuşeşte să aibă printre colaboratori, ne precizează Pavel Florea, pe V. Alecsandri, I. Ghica, Al. Donici, P. Ghica, D. Dăscălescu, Gr. Cobălcescu, Dr. I. Felix, R. Ionescu, D. Berindei. Poezii mai semnează Bolintineanu, Gr. Alexandrescu ş.a. Proza este reprezentată de N. Filimon, care publică aici romanul Ciocoii vechi şi noi, de Pantazi Ghica şi G. Creţeanu. Rubricile de critică literară sînt ţinute de Al. Odobescu, Radu Ionescu şi G. Creţeanu. Este deosebit de important pentru prestigiul revistei că în coloanele sale văd lumina tiparului câteva dintre scrierile lui Alecu Russo şi o parte din Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul de N. Bălcescu. Publicarea acestei din urmă lucrări este pusă de N. Iorga în strânsă legătură cu însăşi menirea operei revoluţionare paşoptiste, aceea de a consolida sentimentul «de solidaritate naţională» peste toate provinciile româneşti”.­

La sfîrşitul lui 1863, începutul lui 1864 la Iaşi ia fiinţă Societatea Junimea, avînd ca fondatori pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, P.P. Carp, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti. Despre Junimea şi fondatorii ei am scris tot în acest spaţiu, într-un serial sub titlul „Junimea”, un vis al inteligenţei libere, în numerele din octombrie-noiembrie 2013 şi aprilie-mai 2014; marcînd şi pe această cale 150 de ani de la naşterea Societăţii Junimea. Materialul a apărut între timp în volumul Un vis al inteligenţei libere (Bucureşti, Ideea Europeană, 2016).

Golul creat prin dispariţia marilor reviste a impus cu necesitate Junimii lansarea unei foi care să impună o nouă direcţie, direcţia estetică în cultură şi literatură, direcţie care şi în prezent face legea. Cum spune P.P. Carp, citat de Tudor Vianu în Scriitori români, vol. II, Editura Minerva, 1970: „În dosul fiecărei idei este o lucrare pregătitoare, o epocă de preparaţiune, al cărei rezultat este legea respectivă. A introduce de-a gata ideea este a planta flori pe un pămînt nisipos, ele degeaba veştejesc, şi veştede sînt cele mai multe din creaţiunile noastre… La umbra acestui import străin se ascunde la noi lipsa de muncă, şi aceasta împreună cu frazeologia pierd popoarele…”

Ceea ce cu atîtea drepturi s-ar putea numi libera­lismul Junimii s-a împletit uneori şi printre gîndurile lui Carp. Prin această poziţie, prin criticism social, prin ironie, prin arta lui sentenţioasă, Carp este una din figurile cele mai reprezentative ale în­tregului curent”.

În contra plantării unor flori în pămînt nisipos au luptat Junimea şi Convorbiri literare.

De tot interesul sînt împrejurările naşterii revistei care, iată, în aceste zile împlineşte 150 de ani de la apariţia pe 1 martie 1867 a primului ei număr. Decizia publicării ei a fost luată, cum remarcă şi G. Călinescu în Istoria… sa, încă din 1865, avînd ca model Revue des deux mondes.

Paul Cornea, în Cuvîntul înainte la volumul colectiv, Revistele literare româneşti din secolul al XIX-lea, nota: „Presa ne pune în relaţie nemijlocită cu mişcarea vie a literaturii, cu ceea ce place şi se detestă, cu gusturile, prejudecăţile şi miturile caracteristice fiecărei epoci. Ea ne oferă imagini neretuşate, pozele unor autori surprinşi în gestul stîngaci al debutului, surîsul adresat posterităţii de laureaţii efemeri ai clipei, schimburile de idei şi amabilităţi între diversele baricade estetice, tranzacţiile; lamentările, trăncănelile şi mofturile, pe scurt – tot ce constituie gloria şi mizeria vieţii literare. Cercetarea presei eliberează de povara judecăţilor gata făcute, împrumutate autorilor anteriori, care ne dau totdeauna prelucrarea faptelor, nu faptele însele. Prin prisma ei, literatura trecutului ne apare înainte de a fi fost clasată, etichetată şi ierarhizată, ca şi cînd n-am şti ce a urmat, ca şi cînd am fi efectiv contemporani, trăind printre valori neomologate şi şanse de supra­vieţuire imprevizibile. Informaţiile pe care le căpătăm, importante uneori, insignifiante adesea, ne restituie însă, prin totalizarea lor, senzaţia vie a cotidianului, deci atmosfera, mediul în care literatura se naşte şi se desfăşoară”.

Naşterea celei mai importante reviste româneşti merită o astfel de cercetare.

Şi E. Lovinescu, în T. Maiorescu şi contemporanii lui, vol. II, Casa şcoalelor, 1942, considera Convorbiri literare drept „cea mai însemnată revistă din istoria culturii române”.

Dintr-o scrisoare trimisă din Iaşi, pe 17/29 septembrie 1865, de Iacob Negruzzi lui Al. Gregoridy-Bonachi, publicată de I.E. Torouţiu în vol. III din Studii şi documente literare, aflăm de cîştigarea procesului intentat lui Maiorescu, fapt ce permite Junimii să-şi reia activitatea. Sînt narate în continuare împrejurările prin care Societatea se îmbogăţeşte cu o tipografie, dar şi ce a hotărît vechiul Comitet al Societăţii (Maiorescu, Pogor, Carp şi Negruzzi). Între cele unsprezece direcţii ce urmau a fi împlinite, la poziţia 9 citim: propunerea D-lui Negruzzi de a scote la lumina o revista lunara («Junimea») după exemplul revistei «des deux mondes», se adopta dupa lungi controverse şi se amana pe un an din cause binecuventate.

De aici rezultă limpede încă de la început interesul vechiului Comitet de a edita din 1865 o revistă, fapt împlinit după mai bine de doi ani, în 1867. În Amintiri din Junimea, Iacob Negruzzi ne propune o altă versiune privind naşterea viitoarei reviste, din care voi cita în extenso: „Nu ştiu dacă toate persoanele însemnate mai sus erau prezente la o şedinţă ce se ţinea în casa lui Pogor pe la începutul lui ianuarie 1867 de care am să vorbesc, dar ştiu că Adunarea era nume­roasă. Maiorescu veni în acea seară cu o propunere care plutea de cîtăva vreme în mintea multora din noi şi era foarte naturală în starea în care să găsea Societatea. În adevăr, cîteodată se citea la adunările «Junimii» vreo poesie originală sau tra­dusă, discuţiile noastre dăduse lui Maiorescu ocaziunea să scrie cîteva studii şi critici întinse pe care ni le comunicase – erau să rămîie aceste cunoscute numai în cercul nostru restrîns?

De aceea cînd Maiorescu îşi arătă părerea că ar fi bine să deschidem un mic jurnal literar în care s-ar tipări scrierile cetite şi aprobate de Societate, şi în care să putem rezuma o parte din discuţiile noastre, ce prezentau un interes general, toată lumea primi fără lungi dezbateri propunerea sa…

După obiceiul «Junimii» de a se ocupa mai întîi pe larg şi pe întins, cu mare ceartă şi zvon de ceea ce este secundar, şi de a hotărî apoi răpede lucru­rile principale, la început se puse în discuţii nu­mele jurnalului, care în definitiv era destul de in­diferent. După ce mai multe propuneri, una mai ciudată decît alta, se făcură şi se respinseră, eu zisei din colţul meu: «Poate o denumire potrivită ar fi Convorbiri literare?» Bravo! răspunse Po­gor de departe. «Convorbiri literare» nu zice nimic. Cela n’engage à rien! Admis!i…» «Primesc şi eu acest titlu, declară Maiorescu, fiindcă este fără pre­tenţie!…

Dar care dintre noi ar avea să ia asupra sa direcţia jurnalului… O tăcere generală se făcu şi după cîteva momente tot Maiorescu o curmă, strigîndu-mi în gura mare: «Tu ai găsit numele, tu eşti dator să conduci treaba, fii tu redactorul Convorbirilor Literare!»”.

Din aceste notaţii rezultă că ideea publicării revistei a răsărit ca din senin lui Maiorescu, că Negruzzi, ascuns pe o canapea în fundul sălii, nu era prea entuziasmat, dar, după mai multe propuneri privind numele viitoarei publicaţii, afirmă ca fiind potrivită Convorbiri literare; fapt primit şi admis cu entuziasm de Vasile Pogor, dar şi de Maiorescu. Mai era de rezolvat cine ia asupra sa direcţia jurnalului, într-o tăcere generală, curmată după cîteva momente tot de Maiorescu, care strigă: „Tu ai găsit numele, tu să fii redactorul Convorbirilor literare”. Pogor îl „căftăneşte” şi comedia s-a-mplinit. Regia a funcţionat impecabil, democraţia a fost salvată şi vechiul Comitet l-a impus fără dificultăţi pre cel care de fapt, în urmă cu doi ani, a propus înfiinţarea foii.

Să ne amintim, Sorin Alexandrescu în Privind înapoi modernitatea (1999) face cîteva observaţii, între care remarcă existenţa în interiorul Junimii a trei cercuri: „conducători, guvernanţi şi executanţi. Primii sînt cei cinci fondatori (Petre Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti); guvernanţii sînt cei care practică profesiuni liberale şi au şi o poziţie politică de rangul doi, cum ar fi Leon Negruzzi. De interes pentru noi sînt executanţii. Ei se bucură de stima celorlalţi, dar nu au acces la puterea politică şi nici la îndrumarea ideologică. Între ei se află istorici, lingvişti, jurnalişti, poeţi, oameni de teatru, prozatori etc. Junimea le asigură acestora o carieră de tehnocraţi, cei care vor refuza acest rol vor fi intelectuali – înglobaţi de intelighenţia mai sus definită. Emblematic pentru postura intelectualului este Eminescu şi ceilalţi din subgrupul de „executanţi” (Slavici, Caragiale, Creangă) care îşi refuză rolul impus de guvernanţi, dar fără a avea tăria de a se despărţi de Junimea.

Grupul conducătorilor a impus elegant celorlalte cercuri, guvernanţi şi executanţi, numirea lui Iacob Negruzzi la cîrma Convorbirilor literare.

Cum era de aşteptat şi cum şi consemnează în Amintiri… Iacob Negruzzi: „A doua zi m-am dus la Maiorescu şi am pus cu dînsul la cale să dăm Convorbirilor literare formatul în IV0, să le scoatem de două ori pe lună, compunînd fiecare număr din două coli de tipar, sau, cînd n-ar ajunge materia, cel puţin din 1 1/2.

Am mai fixat cu multă modestie preţul abona­mentului anual pentru România la un galben, iar pentru Austria numai la patru florini, ţinând seamă de mijloacele restrînse ale românilor cu în­văţătură de acolo, mai ales ale tinerimii studioase.

În sfîrşit ne-am hotărît să tipărim jurnalul numai în 300 exemplare. Aceasta iarăşi dintr-un sentiment de modestie, doar n-ar avea aparenţă că dăm proporţii prea însemnate publicaţiei noastre.

Era această modestie o reacţie naturală contra celor ce se făceau în general pe atunci. În cîmpul literar totul se începea pe mare cu trîmbiţe şi surle, parcă ar fi fost cine ştie ce lucrare colo­sală, şi apoi peste un timp foarte scurt marea în­treprindere cădea în baltă, nemaiauzindu-se vor­bind de dînsa; în curînd alta începea aiurea cu aceeaşi pompă şi ostentaţie pentru a înceta tot aşa de răpede. Noi însă căzusem în extremul contrar; nici preţul abonamentului putea acoperi cheltuiala tiparului, mai ales că cele mai multe numere hotărîsem a le trimite gratis pe la şcoli şi biblioteci române, fără mijloace din Austro-Ungaria, nici 300 exemplare nu puteau ajunge; în fapt am fost curînd siliţi să facem o a doua ediţie a celor întîi numere, şi cele următoare să le ridi­cam la 500 şi chiar 800 exemplare. Cu toate aces­tea după trecere a cîţiva ani, întîiele volume din Convorbiri aproape nu se mai găseau de cumpărat şi astăzi tomurile 1-7 se consideră ca cărţi rare după care anticarii evrei fac mare goană”.

Este limpede buna şi fireasca înţelegere între corifeul Junimii şi diriguitorul viitoarei publicaţii. Tirajul iniţial este cu adevărat modest, 300 exemplare, dar nu cu totul, ţinînd cont de maximul la care ajung Convorbirile… sub direcţia de 28 de ani a secretarului perpetuu al Societăţii, 800 de exemplare. E drept, s-a văzut cu totul suficient pentru a da direcţie în cultura română.

De remarcat, nici actuala serie a Convorbirilor literare nu depăşeşte pe număr o mie de exemplare. Să fie oare suficient tirajul pentru a menţine direcţia statornicită de prima serie!? E o nedumerire la care vor da răspunsul, sperăm, cei ce vor veni după noi; dacă va mai fi să fie.

„Cel dintîi număr al Convorbirilor, consemnează redactorului foii junimiste în Amintiri…, a apărut cu data de 1 martie 1867 şi a fost expediat în toate părţile. El începe cu o introducere scrisă de Maiorescu în prezenţa mea la dînsul acasă; eu am adaus numai scurtul aliniat final, ş-apoi am hotărît să iscălesc eu întreaga prefaţă în calitate de redactor. Îndată după aceasta, vine studiul cetit de Maiorescu în «Junimea» Despre poesia română de care am vorbit, apoi o descriere de mine a ga­leriei de tablouri din Iaşi, şi în sfîrşit un apel al Societăţii către autorii români”.

Credem îndreptăţit a reda întregul articol program, scris la două mîini, dar semnat de redactorul revistei:

„În mijlocul agitaţiunilor politice de care fură cuprinse toate spiritele în România, mişcarea literară, susţinută înainte cu multu succes de foile literare atît de cunoscute şi preţuite de toată societatea, a încetatu cu totul. Cînd vorbesc pasiunile politice, artea şi sciinţa îşi ascund producerile lor liniştite. Acum înse, cînd în România liberă politică a luatu o cale mai statornică şi spiritele sperează într’unu viitoru mai regulat, se observă natural reînceperea ocupaţiunilor literare. În Bucuresci s’a constituitu o societate care, organisîndu-se ar pute produce mult pentru cultura şi instrucţiunea poporului. În Iassi, unde, deşi nu se mai află centrul politicu, a remasu o inteliginţă destul de respîndită, unde multe şi numeroase instituţiuni şcolare, întreţinu o activitate sciinţifică permanentă, s’a formatu încă de mai mult timp, o societate literară «Junimea» care din anu în anu ie proporţiuni crescende şi totodată solide şi din partea căreia publicămu totu în acestu numeru importantul apelu cătră autorii Români. Aceste elemente reclamă înfiinţarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce şi respîndi totu ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi sciinţifice; de a supune unei critice serioase operele ce aparu din orice ramură a sciinţei; de a da samă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei die Iassi şi de a servi ca punctu de intîlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali.

Sub numele de «Convorbiri literare» va apuré la douăe septemîni o revistă în formatul stinsei «România Literară». Începutul este modestu, dar redacţiunea sperează că va pute da în curîndu acestei foi proporţiuni mai însemnate prin bine-voitorul concursu ce este în dreptu de a ascepta din partea tuturor autorilor Români”.

Avem a citi unul dintre cele mai cu dreaptă şi smerită socotinţă dintre programele numeroaselor şi multe dintre ele efemere publicaţii ce au precedat-o.

Se merită notată o admirabilă continuitate, cel puţin la nivel tipografic, nu mai puţin de direcţie, între România literară care a continuat ca format şi nu numai foaia lui Kogălniceanu, Propăşirea (continuarea a Daciei literară) şi Convorbirilor literare care, cum ne atenţionează diriguitorul, va apare la două săptămîni în formatul stinsei România literară.

Foaia Junimii urmează ideologia stabilită de Maiorescu, şi pe care o putea accepta oricine, cum spune G. Călinescu în Istoria sa, şi care se rezumă în trei puncte: 1. Absolută potrivire între fond şi formă. Mai bine deloc universităţi, licee, reviste, cărţi, dacă reprezintă o formă goală fără implicarea conţinutului. (Maiorescu e un partizan al desfiinţării şcoalelor şi al adaptării lor la realităţi; la Institutul preparandal, constatînd că viitorii institutori sînt cu totul înapoiaţi, face cu ei exerciţii de scriere şi cetire); 2. Inaugurarea spiritului critic în scopul de a se arunca „în lături” tot ce vine ca formă goală a civilizaţiei, fără cuvenitul cuprins; 3. Aşe­zarea criticei în marginile adevărului, adică descătuşarea ei de orice constrîngere dinafară. Aceste trei puncte dă­deau un program negativ. Numai cu apariţia Convorbirilor literare (1 martie 1867) fu cu putinţă o acţiune pozitivă în acelaşi spirit. Temelor de împrumut, nepotrivite cu stadiul sensibilităţii româneşti, li se preferă o simţire simplă dar adevărată. O limbă curată e mai preţuită decît sforţările artistice pretenţioase.

Spre deosebire de marile reviste ce i-au premers, din păcate cu o scurtă viaţă, în care titlul, cu îndreptăţire pentru epoca în care erau editate, au un vizibil accent etnic, Dacia sau România literară, Convorbirile îşi restrîng aria de manifestare la cele strict literare, în care prima grilă era una axiologică, în care se impun legile esteticului şi, aşa cum remarca în aceeaşi Istorie, G. Călinescu, revista nu era antinaţională, căci cultiva valorile naţiei, însă în marginile adevărului artistic.

Firească va fi emoţia întîiului diriguitor al revistei Convorbiri literare, revistă care în timp va căpăta valori de simbol întru afirmarea literaturii române moderne, literatură care îşi are ca dată de naştere apariţia acestui prim număr, cînd, recunoaşte în Amintiri că, este un sentiment straniu de a vedea pentru întîia oară scrierile sale tipărite şi numele său pu­blicat pe coperta unei cărţi, şi socot că oricine tre­buie să aibă emoţiuni în momentul acela. Parcă îţi vine să te crezi mai mult decît ai fost cu o zi înainte, mai înălţat, înzestrat cu merite mai mari. Cînd însă eşti de 24 de ani şi amorezat, atunci, pe lîngă acel sentiment de mîndrie, se mai adaugă şi altul de dulce speranţă care îţi înveseleşte sufletul şi te cufundă în visuri frumoase.

Cine dintre purtătorii de condeiu, cu mai multă sau mai puţină chemare, n-a trecut prin astfel de greu de imaginat emoţii în a-şi vedea numele pe coperţile unei cărţi sau în paginile unei reviste?! Mai nimeni n-ar putea spune, cu mîna pe inimă, că nu a vibrat la un astfel de moment!

Cum era de aşteptat, inclusiv pentru tînărul amorez, primul număr al noii publicaţii a lăsat-o pe aleasa sufletului său cu totul indiferentă. Dacă a fost, dintre apropiaţi, cineva cu adevărat sensibil la acest moment care va face epocă în istoria literaturii române, va fi tatăl redactorului, autorul capodoperei Alexandru Lăpuşneanu, Costache Negruzzi. Pentru că, ne spune fiul: „Şi el trecuse, cu mulţi ani în urma, prin acele momente de iluziune pe care vîrsta şi experienţa vieţii de mult le redusese la adevărata lor valoare. Dar se vede că pentru fiul său, orice părinte iubitor trece încă o dată prin fazele prin care a trecut însuşi în tinereţele sale”.

Amintiri din „Junimea” sînt publicate de fostul diriguitor al primei serii, timp de 28 de ani, în revista Convorbiri literare, între 1919-1920. Va consemna în Amintiri… şi reacţiile cititorilor şi autorilor la apariţia primului număr: „Din partea publicului cetitor pot spunè că numărul 1 al Convorbirilor literare a fost foarte bine primit; nu i s-a făcut îndeobşte nici o altă critică decît asupra numelui, care la mulţi li s-a «părut ciudat sau cel puţin neobişnuit. Începutul scrierii lui Maiorescu a făcut bun efect chiar asu­pra poeţilor noştri, căci se va băga de seamă că abia cu numărul următor începe o critică destul de aspră cu citaţii din autorii români. Şi în adevăr după nr. 2, acei ce s-au simţit atinşi s-au supărat cu atît mai mult cu cît, precum am spus, ei nu erau deprinşi la critică, ci numai la laude, şi această scuturătură din dulcea mulţumire de sine în care se legănau, a trebuit în adevăr să fie foarte neplăcută. Cînd însă au văzut că acea critică nu era numai un fapt izolat şi întâmplător, ci urmează cu regulă şi metodă, şi că pe lîngă aceasta se mai adauge şi satira muşcătoare, atunci autorii noştri s-au supărat de tot. Unii au luat pana să răspunză, precum Bolintineanu şi Bolliac, alţii ca Alecsandri s-a plîns în particular de Maiorescu, cătră cu­noscuţii săi, mai ales către mine, dar cei mai mulţi, după statornicul obicei al bizantinilor, au cercat să ne lovească – mai ales pe Maiorescu – în interesele noastre de tot felul, şi străine cu totul literaturei”.

Principalele căi de afirmare a ideilor promovate de Junimea au fost: şedinţele săptămînale ale Societăţii, prelecţiunile populare, editarea revistei Convorbiri literare.

O bună motivare a reuşitei în coagularea atîtor forţe intelectuale de o mare diversitate, în cadrul Junimii şi în cercul mai cuprinzător al convorbiriştilor au fost ideile afirmate şi susţinute de Titu Maiorescu în paginile sale şi exprimate sintetic în Direcţia nouă în poezia şi proza românească (studiu publicat în Convorbiri literare între 1871 şi 1872), unde citim între altele: „Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţimînt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată şi prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional”.

Pentru Simion Mehedinţi (diriguitor al foii junimiste între iunie 1907-decembrie 1923), direcţie dată de Convorbiri literare la începutul ei a însemnat:

„1. Biruinţa limbii populare ca limbă literară;

  1. Afirmarea unităţii culturale pe toată întinderea poporului României…;
  2. Pregătirea unităţii politice pe temeiul unităţii culturale”.

Întemeiat, prima seria a Convorbirilor literare, păstorită cu o admirabilă devoţiune de Iacob Negruzzi, le confirmă cu asupra de măsură.

Revista indexata EBSCO