Feb 16, 2017

Posted by in Varia

Nicolae SAVA – Curier de ambe sexe

“Bună dimineața! Numele meu este Stâlpeanu Cristian. Am 35 de ani și sunt student în cadrul Universității ”Transilvania” Brașov. V-am atașat la acest mail un fragment de proză. Mă bucur că sunt cititorul dvs și vă doresc numai bine. Odată cu apropierea Sărbătorilor de iarnă vă doresc multă sănătate și un an nou plin de realizări. Vă mulțumesc frumos! Cu respect” – Cristian, din scurtul fragment de proză trimis nu ne putem da seama îndeajuns dacă ai talent literar sau nu. Textul este bine scris, dar expediat cam reportericeşte şi seamănă mai mult a eseu. Un tînăr, Dănuţ, călătoreşte în cîteva autobuze alături de nişte muncitori cam beţivi, alături de cîteva femei care merg la o înmormîntare sau, în final, alături de un grup de tineri gălăgioşi. Concluzia ta: „Acum putem spune foarte bine că fiecare dintre noi este un ”Dănuț” care călătorește în autobuzul vieții și, indiferent de anturajul pe care ni-l alegem sau pe care viața îl alege pentru noi , ajunge la destinația finală. Din păcate uneori suntem nevoiți să călătorim singuri dar asta nu înseamnă că nu putem încerca să mai schimbăm locul din acest autobuz al vieții încercând să ne integrăm și în alte grupuri de călători. Uneori obișnuința învinge și teama de nou coroborată cu moderna lene, îmbrăcată frumos în comoditate, ne transformă în călătorul izolat din partea dreaptă a autobuzului lângă care nimeni nu se mai așează.” Îţi sugerăm să revii şi cu alte fragmente sau proze scurte.

 

De la Ioan Hada primim un grupaj de texte, format carte, cu titlul „Cele mai frumoase Poezii. Antologie definitivată volumul I – Ediţie revizuită –“, texte de album, schematice dar care te cuceresc prin concizia şi frumuseţea lor. Cităm la întîmplare cîteva din acestea: „Tremurând  de dorinţă/ Plini de-ardoare/ Mereu căutăm/ Să ne înfruptăm/ Dintr-o jalnică plăcere/ Precum cerşetorul/ Printre gunoaie/ Bucata zilnică”; „Amintirea iubitei/ În visul soldatului/ Precum perla/ În trupul scoicii”; „Vai!/ Palmele mele/ Au învăţat/ Deja/ Să iubească/ Femeia/ Precum frunzele/ Copacilor/ Lumina”; „Seara/ Vara/ Învelit/ Cu şoapte/ De stele/ Vagabondul/ În iarbă/ Doarme / Fericit/ Având drept/ Căpătâi/ Doar / Cântecul/ Greierului”.

 

Tot o carte dar de altă factură, legată în piele, cu un titlu scurt, „Carte. Nişte poeme”, şi subtitlul „Alegire alcătuită foarte în scurt de cele mai trebuincioase poezii făurite cu mare înlesnire spre înţelegere şi ştiinţa tuturor”, cu un motto din G. Călinescu şi ilustraţii de ale lui Juharez Machado, primim prin poştă de la T. Grosu din Bucureşti. Autorul ei anexează manuscrisului o lungă scrisoare către directorul revistei în care îşi exprimă nemulţumirile sale privind concursurile de debut în poezie, modul în care unele reviste tratează relaţiile cu debutanţii etc., în final venind cu o „Nota bene” la care subscriem cu plăcere: „Ar fi de dorit ca rubrica „Antologia curierului” să fie mai cuprinzătoare, în raport cu secvenţa „Poezie” a revistei. Nu ştiu dacă redacţia e de acord (se vede disproporţia), avînd în vedere importanţa acestei reviste în peisajul publicistic literar românesc”. Trecînd la analiza cărţii, sîntem obligaţi să ţinem seama de cîteva precizări în legătură cu titlul „Cărţii” şi conţinutul celor două cicluri din volum, „Punct, contrapunct” şi „Venus”, autorul explicîndu-ne şi „stilul în care sunt scrise poemele acestui volum, care se aliniază principiului „Sur de penser nouveaux faison des verse antiques”. Răsfoind însă volumul descoperim că el mai are un ciclu, „Addenda”, ce conţine „zvâcniri/ reverberaţii de la 16 ani”. Acestea fiind precizate, să trecem la texte: „Născîndu-mă pierdui o Sferă/ Pâlc după pâlc, zile şi nopţi/ Umplut-au cavernele Neantului/ Strivind pântecele Paradisului./ Prisosul Iubirii picuratu-l-am/ Pe Lucruri Fiinţe şi Fapte/ Am dat răgaz Luminii să mă-nvoalte/ Lăsat-am liber tangajul/ Gândului printre Cuvinte./ Alalai, ie paian!/ Ei, tu, Poezie, precum kadamba/ Cu miresmele mă-nvălui/ Şi-n narcoza ta mă mistui/ Amuşind vocabule, cuvinte/ Răvăşind gânduri, sentimente/ Mă-nvrednicesc să îmbrac Firea/ În marame şi brocard de poeme./ Viaţa-mi e totul şi nimic:/ Se mistuie în a Poeziei Armonie/ Tânjind s-atingă-n treacăt/ Esenţa nepătrunsă a Lumii”. Citind şi celelalte texte, se remarcă la T. Grosu abordarea corectă a semnelor de punctuaţie, avînd în vedere stilul abscons al textelor, dar şi utilizarea abuzivă a verzalelor, inclusiv la substantivul comun „firea”, fapt ce sugerează că autorul se învredniceşte „să îmbrace Firea în marame şi brocard”… Aştept cu interes ca una din cele cîteva sute de edituri din România să propună lui T. Grosu editarea cărţii, lucru care credem că se va întâmpla cât de curând.

 

Curierul de ambe sexe este al cititorilor care doresc să se afirme în literatură. Cei care au îndrăzneala să ne convingă că au ceva de spus, cu talent pentru asta, trebuie să ne trimită cîteva texte (poezie, proză, teatru, eseu critic), scrise citeţ, lizibil, cu respectarea normelor gramaticale clasice, pe suport de hîrtie sau electronic (obligatoriu cu diacritice –  TEXTELE FĂRĂ DIACRITICE NU SE PUBLICĂ!)  şi să aştepte un răspuns, care nu va întîrzia foarte mult. Ne interesează şi cîteva date despre autor. Cei ale căror texte ne vor convinge prin originalitate, concizie şi, mai ales, talent literar, vor intra în atenţia noastră, promovîndu-i la „Antologia curierului”. Manuscrisele se pot trimite pe adresa poştală, la sediul redacţiei, sau pe două e-mail-uri, nicu_sava@yahoo.com sau  convlit@mail.dntis.ro. Toate scrisorile îşi vor afla răspuns doar în paginile revistei.

 

ANTOLOGIA CURIERULUI: MARIA BURCĂ

 

BISERICA

 

-Damiane?!!!!! Damiane!!!!!

Îmi răspunde ecoul. Înserarea coboară peste dealuri și peste pădurea din care tocmai ieșisem. Am luat-o înainte. Satul pustiu se ascunde printre tufele de măceș și aluni pitici. E un sat pustiu în adevăratul sens al cuvîntului. Damian rămăsese în urma mea. Încă mai este în pădure pentru că nu-l văd și nici nu-mi răspunde. Cunoaște locul și nu-mi este teamă că s-a rătăcit.

-Damiane!!!! Uuuunde eeeștiiiii? Unde te-ai dus măi omule? Ce Dumnezeu faci atât de mult în pădure, că bureții i-am strâns eu pe toți?! Îmi vine să râd de așa zisă glumiță. Găsisem într-adevăr bureți. Mulți. I-am strîns pentru că voiam să-i duc bunicii. I-ar fi făcut o tocăniță gustoasă, dreasă cu smântână. Privesc la nucul aflat în mijlocul unei bucăți de grâu. Verdele frunzelor devine din ce în ce mai închis. În spatele lui pădurea ascunde rapid căldura și lumina soarelui. Roșiaticul apusului dispare și simt cum vine noaptea, cu țârâitul greierilor. Mă îndrept spre valea unde satul pustiu se ascunde printre umbre de copaci și tufe. I se spusese Varnița. Nu știu  încă de ce. Mi-am propus în gând în timpul cursurilor de lexicologie să aflu de ce împrejurările în care am copilărit se numeau cum se numeau. Însă timpul a trecut și eu nu am mai căutat nimic. Mai strig odată către pădure:

-Damianeee! Te aștept la bisericăăăăă! Și merg încet către cele trei case pustii. Două sunt părăginite. Abia se mai zăresc pereții dintre buruieni. Și-au pierdut orice culoare. Sunt pământii. Ultima căsuță încă e în picioare. Pare că e desprinsă din povești. Mă fascinează prispa de lut, cele două geamuri micuțe și treptele din fața ușii. Sunt din scândurele. Nucul bătrân, pe care-l știu de o veșnicie,  acoperă căsuța ca un tată protector. Iarba e cosită în fața căsuței și un gard din spini mărginește ca un hotar micuța curte de restul buruienilor. Îmi place. Cobor către potecuța pe care o știu de mică. Știu că mă duce la biserica străveche. Mi-e teamă și acum de stupii pe care-i știam în curtea bisericii. Dar nu zăresc, printre umbrele înserării, nici un stup. Mai este doar biserica, doi stejari înalți ca întotdeauna și gardul de sârmă ghimpată. Ascult. Damian nu dă nici un semn. Din pădure nu se aude nici un zgomot. O  tăcere ciudată mă înfioară. De n-ar fi fost țârâitul greierilor și licărul luceafărului, aș fugi mâncând  pământul. Nu vreau  să mă prindă noaptea adevărată dincoace de hotar. Știu din copilărie că de sunt în apropierea hotarului, adică lângă râpa unde a murit Mișu, nu este bine de mine. Mă îndrept cu pași șovăielnici către biserica vărnițenilor. Este încă întreagă, îmbătrânită. Geamurile se hâiseră, ușa se mișca și scotea scârțâituri ascuțite, prin acoperiș se vedeau umbrele înserării. Mi-e teamă să intru și privesc interiorul din ușă. În fața se vede altarul străvechi. E pustiu. Nu mi-l amintesc în toată splendoarea lui, pentru că nu am intrat niciodată în biserică, în timpul slujbelor. Îmi interzisese bunica.

– Sîntem ortodocși! Nu ai ce căuta la slujbele catolicilor!” Și nu m-am dus niciodată. Priveam doar, de pe dealul din față, la ușa bisericii. Ieșea întîi preotul, apoi cei șase viețuitori ai satului. Acum văd  pentru prima dată interiorul bisericii. Este impresionantă pentru mine. Am uitat tot ce ține de existența mea. Am intrat, mânată de un impuls  neștiut. Înaintez către altarul ei. Pe măsură ce intru  nu mai aud țîrîitul greierilor. Pare că e o altă lume. Nu mă sperie nimic. Nici măcar întunericul care devine  mai pronunțat. M-am oprit, pentru că am impresia că nu sunt singură în încăpere. Un țipăt uriaș și un fălfâit de aripi m-au îngrozit. Un val de căldură îmi inundă mintea și corpul. Cred că cineva mă va înhăța de spate și capul meu va zbura pe podelele bisericii. Imi recunosc vina de a fi intrat,  și-mi doresc doar să repar ceea ce cred că am stricat: ecosistemul moral și spiritual al bisericii. Mi se pare că pereții se apropie și că nu mai găsesc ușa. O zmucitură mă doboară. Nu mai simt nimic.  O poveste prindea viață. Biserica îmi devenise un necunoscut leagăn și eu ascultam … Câteva palme  îmi încălziră obrazul stâng, apoi pe cel drept. Damian mă ridicase din biserică și mă scosese afară.

– Ce faci? Ei!!!

-Damiane?! strig moale către vărul meu. Mă simt vinovată și nu-l privesc în ochi. Mă mișc ușor și zic încet, ca pentru mine:

– Am intrat în biserică și nu mai știu ce a fost….

-S-a rupt o grindă! Nu știu cum te-a lovit, dar ai leșinat! Văd că nu ești lovită!

Îmi duc mâna la cap. Așa era, nu aveam nici un cucui.  Mă durea un pic umărul drept. Alte dureri nu-mi descoperii.

-Bă, dar greu ai mai venit! S-a făcut noapte! Mă faci să mor de frică!

-Eeeee! Eu nu ți-am zis să mergi în biserică!  mormăi Damian. Ziceai că vrei să te relaxezi, după sesiune. M-ai alergat prin pădure și m-ai lăsat singur. Dacă nu veneam eu să te scot de aici, mai și mureai… Și atât îmi trebuia cu bunica!

Am surâs. Avea dreptate. Am plecat la pădure cu Damian. Era verișorul meu și eram de o seamă. Locuia în satul bunicilor  și era cel mai bun prieten al meu. Lui îi spuneam orice. I-am spus că eram extenuată după toate examenele pe care le-am avut și că mai eram și supărată pe Aron, pe care îmi doream să nu-l mai văd după cearta ce-am avut cu el. Și el mi-a sugerat o plimbare la pădure. Bunica la care venisem în vizită ne-a cerut să căutăm  bureți. Și iată-ne acum  pe înserate la marginea pădurii, în pragul bisericii părăsite. M-am ridicat și am privit prin ușa deschisă a acesteia. Deasupra altarului  lucea ceva. Mi se părea ireal ceea ce vedeam. O stea verzuie scânteia pe peretele din față. Semăna cu un bob de grâu, sau poate cu un boboc de floare. Nu știu. Poate că era o halucinație, sau poate… era adevărat. Ca să mă conving, îl întreb pe Damian:

-Băi, ce-i aceea de pe perete?

Damian nu s-a uitat, dar mi-a vorbit fugar și m-a îndemnat să plecăm.

-Probabil vreo icoană! Hai, mergem? Poți?

-Da! Pot! și nu am mai încercat să pun întrebări. Era noapte. Greierii umpleau universul parcă cu cri!-cri!-ul lor. Teama de necunoscut mă înconjura. Bruma de curaj se risipea și mintea mea încearcă să nu mai caute răspunsuri la nimic. Și totuși  ceva neexplicat  mă țintuia locului.  Dorind să scap de starea aceea am îngăimat: Hai să mergem! Pe unde mergem? Pe la râpa lui Mișu?

-Hai! Pe acolo! îmi răspunse și păși înaintea mea.

Mă înfiorai. Simțeam că trecusem printr-o situație stranie în biserică și presimțeam că voi trece printr-o alta la hotar. L-am prins de mânecă pe Damian și am mers tăcuți o bucată bună de drum. Poteca era îngustă plină de buruieni. Tufele de măceș creau umbre ciudate. Îmi pare că sunt arătări și vor să mă prindă. Am iuțit pasul, silindu-l și pe Damian să o facă. Nu se plângea că mergem foarte  repede. Voiam  amândoi cu tot dinadinsul să trecem de hotar. Și mai știam că bunica era îngrijorată. Văd copacii din preajma hotarului. Ei erau limita dintre sate. Mergem tăcuți și temători. Pașii noștri erau repezi și înfundați. O teamă nejustificată puse stăpânire pe mine. Și cred că și pe Damian îl cuprinsese frica. Îi simțeam  respirația repezită. Un țipăt chinuit ne încremeni pe amândoi. Ne uităm unul la altul cu ochii măriți de groază. Îmi fac cruce repede. Damian face și el semnul crucii. Fără să-mi vorbească, îmi face  semn cu mâna în dreptul gurii. Am înțeles că trebuie  să ne facem semnul crucii, cu limba. Realizez că totul capătă altă dimensiune pentru el dar și pentru mine. Știu că semnul crucii cu limba se face în situații în care simți că ești înconjurat de forțe necunoscute și neprietenoase.  Am afirmat dând din cap. Ne-am  prins strâns de mână și am pășit printre tufele de aluni și salcâmi. În mijlocul lor podețul din lemn putrezit scârțîie. Am pășit pe el. Fiecare pas al nostru e un scârțâit prelung. Fiecare spațiu dintre scândurele lasă  să se vadă hăul plin de buruieni în care se spune că a murit Mișu și pe care toți sătenii îl pomenesc cu teamă. Se zice că a  fost un evreu bogat. A murit într-o noapte, când se întorcea de la rudele sale din Milești. A căzut în râpa întunecată și nimeni nu a știut de moartea lui până când  a început să se descompună. Ciudățeniile ce se întâmplau  în dreptul râpii nu s-au oprit după ce a fost îngropat în cimitir, fără să treacă prin biserică. Ele au continuat și continuă să existe. Oamenii din sat se feresc să treacă pe lângă râpă, de cum cade amurgul. Număram bătăile inimii și teama se întețea cu fiecare pas pe care-l făceam. După  ultimul pas făcut  pe punte, Damian începu  să alerge. Îmi gâfâi un ,,Am trecut!”. Alergam mai mult târâtă de Damian. Crengile ne loveau fețele și umerii. Întunericul mă orbea. Știam doar că trebuie să fug, să ajung în sat, printre oameni. Casa bunicii era în mijlocul satului. Dar așteptam să văd luminițele de la primele case din sat. Primul care le văzu fu Damian.

-A trecut! Doamne, ce m-am speriat!  Se opri și privi în urmă. Țipătul ăla cred că a fost de la o cucuvea! Mă bătu ușor pe umăr și mă întrebă : Ești bine?

Am încuviințat printr-o mișcare a capului. Gâfâiam. Am întors capul spre satul uitat. Turla bisericii părăsite se lungea către cer. Undeva printre crengile de salcâm și alun vedeam cu ochii minții, pe peretele altarului, o luminiță.

Revista indexata EBSCO