Feb 16, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărţilor

Ion Dobreanu, Singuraticul, Editura Papirus Media, Roman, 2015, 370p. Prefaţă de Lucian Strochi.

 

Romanul Singuraticul, scris de prof. Ion Dobreanu, vine în prelungirea, într-un anume mod a primului său roman Mărturisirea, roman despre care am şi scris în revista Convorbiri literare. În mare se păstrează o parte dintre locurile de desfăşurare şi chiar ideea de bază, aceea a luptei împotriva comunismului. După terminarea lecturii ai sentimentul că te afli într-o imensă expoziţie, în care tablourile cu scene din viaţa personajelor sînt frumos înrămate şi pictate în relief să le poţi urmări cu privirea, dar şi să le pipăi cu buricele degetelor. Întins pe o perioadă de aproape 100 de ani, romanul Singuraticul încearcă să elucideze foarte multe fenomene petrecute de-a lungul timpului în zbuciumata istorie a Moldovei, în primul rînd, dar şi a României şi a popoarelor din ţările vecine: Austria, Ungaria, Ucraina, Rusia, popoare cu care am intrat în conexiune, mai fericit sau, de cele mai multe ori nefericit. Trecînd peste diferenţele de credinţă, dar şi de apartenenţă, romanul debutează cu o întîlnire a unor colegi de liceu şi de aici întreaga sagă românească şi nu numai. Prozatorul are un cult special în a nara faptele şi întîmplările, care de care mai interesante, care de care ,mai dramatice, încît cartea nu o poţi lăsa din mînă imediat cum începi să o citeşti.

În fond, romanul este rodul unui blestem, al unui blestem din dragoste care capătă punere în practică şi se răsfrînge asupra unui şir lung de generaţii. Cu o frecvenţă aproape matematică femeile, în mod special, din familia Meran, o familie cu sînge nobil, dar şi o parte dintre bărbaţii aleşi de soartă, sfîrşesc tragic. Un şir imens de morţi şi de înmormîntări, de drame care vin să împlinească acest blestem se derulează pe întregul conţinut al romanului, ca şi cum ai avea sentimentul că te afli în faţa unor cronici ale dramelor din evul mediu. Deşi dotate cu o bunătate sufletească şi spirituală de înaltă ţinută, cu veleităţi spre muzică în primul rînd, personajele nu reuşesc, pînă aproape de final să scape de sub aripa blestemului.

Este acest roman Singuraticul unul psihologic, aşa cum spune şi scriitorul Lucian Strochi în prefaţă? Cu siguranţă că este. Chiar titlul te duce cu gîndul spre un asemenea mod de abordare, care, chiar dacă nu frontală, dar este. Şirul întreg de trăiri, de la iubiri pătimaşe, iubiri la prima vedere, pînă la drame abominabile. Personajele sînt abandonate de scriitor prin această morişcă a destinului dinainte stabilit, destin care se răsfrînge şi asupra unor generaţii care sînt legate prin sînge dar şi printr-un testament.

Este acest roman un roman de dragoste? Cititorul îţi va da seama după lectura lui că are în faţă cartea unui prozator care ştie să realizeze scene de trăire emoţională memorabilă, cu manifestări ce aparţin de un alt timp, încărcate de emoţii cu totul speciale.

Este acest roman un roman social? Sigur că da.

Este un roman istoric? Şi asta se poate spune pentru că sînt tuşe cu trimitere la o întreagă cavalcadă de fapte şi de date despre ţări şi personaje istorice, a se vedea cum este tratat Domnitorul Grigore Ghica III, cel al cărui destin este legat de soarta Bucovinei.

Este un roman turistic? Sigur că da. Desele plimbări, ale personajelor, prin toată Moldova de nord, prin Bucovina întreagă, prin Ardeal, prin Austria, prin Italia şi prin alte locuri ne fac să percepem acest roman drept unul cu caracter turistic. Este un roman al intelectualului rafinat, iubitor de literatură, pictură, dar mai ales de muzică? Sigur că da. Sînt comentarii multe despre muzica unor mari compozitori şi apar şi personaje de un talent remarcabil în arta muzicii. Mai multe plecări ale personajelor, spre lumea astrelor se produc în preajma muzicii. Chiar întreaga axă a romanului se derulează pe Balada lui Ciprian Porumbescu, acea melodie de geniu, considerată pe drept cuvînt imnul de suflet al Bucovinei întregi.

Dar, acumulînd toate aceste romane într-un singur cuvînt, ne dăm seama că este un roman, iar prof. Ion Dobreanu este un prozator solid care ştie să construiască arhitectonic o lume de o sută şi ceva de ani.

Acest roman mi-a şi zgîndărit şi oarece sentimente speciale pentru că sînt cîteva scene ce se desfăşoară într-un mediu care îmi este foarte familiar, Lunca Siretului, la Şcheia, Miclăuşeni, localităţi pe unde s-au plimbat şi paşii copilăriei mele făcînd ca să mă regăsesc acasă.

 

 

Gela Enea, Neurophobia, Editura Rafet, Rîmnicu Sărat, 2016, 114 p. Prefaţă semnată de Mihaela Albu şi un cuvînt de însoţire, pe coperta a patra, semnat de Constantin N. Popa.

Rezultat al concursului internaţional de literatură Titel Constantinescu, acest volum, Neurophobia, al craiovencei Gela Enea, dovedeşte că volumele premiate la acest festival-concurs, coordonat de poetul şi editorul Constantin Marafet şi susţinut financiar şi logistic de Centrul Cultural Florica Cristoforeanu, manageriat de d-a Violeta Vîlcu, este de o calitate meritorie. Trebuie menţionat că la acest festival s-au remarcat, de-a lungul timpului multe nume valoroase din literatura română, membri şi nemembri ai U.S.R. şi despre care voi scrie în revista „Convorbiri literare”, într-un viitor apropiat.

Neurophobia, volum semnat de Gela Enea, este un fel de cîntec de despărţire, de supunere, dar şi de rupere de cordonul ombilical pe care îl purtăm toţi, cu noi, şi de care ne despărţim atît de greu. Eu i-am vorbit inimii tale/ celor douăzeci de bătăi pe minut/… te rog ultima oară/ mamă/ fii senină/ voi trage cît mai uşor/ cablurile.” Cablurile fiind şi racordurile de filiaţie între mamă şi fiică, dar şi cablurile de la aparatele de supravieţuire. Se poate vedea în această carte disperarea care o cuprinde pe autoarea aflată în pragul marii despărţiri. Tîrziul este un alt poem… de amînare/ amăgire a angoaselor, pe care îl consideră „un tren de plăcere oprit între staţii/ numai aşa ca să te facă să-l pierzi… ştiind că: toate rănile/ singură mi le-am făcut/ alunecînd pe patinoarul alte identităţi/ scriu să-mi scurteze detenţia/ am auzit că poveştile condamnaţilor ies prin acoperişuri/ asemenea unor coşuri/ eliberînd în aer fumuri de libertate”. Această dorinţă de dedublare, dorinţă care, în fond este o obsesie mai veche a Genei Enea, decodată şi dintr-o carte anterioară, nu o pot considera decît o dorinţă de rupere de realitatea, uneori mult prea dură, de evacuare a angoaselor a unei lumi a măştilor pe care le poartă, sperînd că într-o altă lume, şi mai ales sub masca unui alt destin, că lucrurile vor fi aşezate mai bine şi nu cred că dedublarea ei este o laşitate, ci o stare curiozitate. Mihaela Albu o consideră pe Gela Enea: „un condei care are ceva de spus şi o spune în manieră inedită, original, cu imagini şi metafore ce izbutesc să surprindă, chiar să şocheze uneori, vers alb în metrică proprie, la fel ca în volumele anterioare, sunetele stranii, răscolind obsesiv organicul corporal, o dramă ce răzbate aproape din fiecare cuvînt, estompată însă cu luciditate – acestea ar fi succint cîteva dintre caracteristicile proprii poeziei autoarei volumului Neurophofobia”. Despre asemenea caracteristici dar şi modalitatea suprarealistă de introspecţie care intră în logica jocului imaginaţiei, bine controlată, se poate vorbi, pentru că volumul de faţă este încărcat de o problematică suprarealistă, din care îşi trage sevele crea

 

Mioara Pop, Casa cu pisică la fereastră, editura Şcoala ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 124 p. Cuvînt înainte semnat de Aurel Pantea.

Descendentă, cu mare fidelitatea din proza scurtă ardelenească, (Ion Agîrbiceanu sau Pavel Dan), mai ales acea proză din perioada interbelică, Mioara Pop debutează în proza românească contemporană, în anul de graţie 2016, cu volumul Casa cu pisică la fereastră, titlu care duce mai mult la un tablou de familie, şi nu la un ansamblul de tablouri. Încă din titlu, cartea de proze, scrisă de Mioara Pop, te trimite cu gîndul la fascinanta lume a copilăriei, pe fondul unor rememorări provocate de anumite pierderi, o lume a bucuriei pe care o simţi atunci cînd fie că şi o buburuză ţi se aşează în palmă şi, păşind mărunt, îşi începe marea călătorie spre univers pornind chiar din palma ta. Aceasta, în fond, este lumea pe care o purtăm cu toţii în gînd, dar şi în inimă, la care ne reîntoarcem, din cînd în cînd, cu o anume tristeţe, pentru că nu totdeauna ştim să o etalăm spre a ne regăsi. Mioara Pop, într-o clipă de împlinire spiritual, pare uluită că a redescoperit această lume culcuşită în tainiţa gîndului şi o aşterne pe hîrtie, aşa cum se întîmplă în majoritatea povestirilor din această carte, dar cel mai pregnant se observă asta în Întîlnirea, povestire cu care se şi deschide volumul Casa cu pisică la fereastră: „Îmi vine în minte o fotografie alb-negru, mică şi zimţată pe margini,care tata şi mama erau tineri, iar eu aveam vreo 7-8 ani şi eram aşezată între ei, cîntînd la acordeon”. Îmi dau seama cît de mult seamănă această fotografie cu enorm de multele fotografii de familie, pe care fotografii de ocazie de prin bîlciuri şi iarmaroace le executau cu multă dexteritate, imortalizînd clipa, fără să-şi dea seama că fac un act de memorie, de fixare a unor persoane în eternitate. Cîţi dintre cititorii Mioarei Pop nu poartă în memorie o astfel de amintire, o astfel de fotografie? Pornind de la această fotografie, tăvălugul amintirilor se rostogoleşte, zidind temeinic această povestire. Hîrtia gălbuie pe care este tipărită cartea vine în întîmpinarea amintirilor autoarei, care lasă timpul să-şi ia zborul în casa cu pisică la fereastră, care nu este alta decît casa bunicii. O lume, mai mult dintre cele două războaie mondiale, calmă liniştită, patriarhală, cînd lumea era predispusă la a povesti, se derulează lent, furişîndu-se prin avalanşa de informaţii din zilele noastre. Moartea, în general, dar în cazul nostru moartea tatălui povestitoarei, devine una banală pentru că universal se învîrtea în jurul unui accident supermediatizat pe toate programele t.v.-urilor. Din această primă povestire se poate constata o anume distanţare de moarte în sine şi se remarcă mai mult aventura ajungerii şi a întoarcerii pînă la locul înmormîntării. Miros de iarbă crudă, pe unde vine ursul?, Toate crucile sînt albastre, Singura iarnă, Doamne ce mă fac cu puiul?, Îmi iau căruţa şi plec sau Trăiască 23 August! sînt celelalte povestiri din această carte, povestiri care în esenţă păstrează nota dominant a rememorării, a străfulgerărilor de gînd. În prefaţa Poveşti de iniţiere şi copilărire, poetul Aurel Pantea spune: „Readucerea în prezentul evocării se realizează prin regresiunea în candori biografice. Acestea sînt vizualizate fie prin actul pur al amintirii, fie prin contemplarea unor fotografii”, surprinzînd astfel metodele de creaţie ale Mioarei Pop, prin care prefaţatorul salută apariţia un talent: „ce sperăm să se fortifice în următoarele cărţi”. Siguranţa cu care îşi aşterne pe coala de hîrtie amintirile, cu care ştie să contureze un univers al sincerităţii fără a da prea multe şi stufoase detalii, ne îndreptăţeşte şi pe noi să sperăm că am descoperit o prozatoare de talent, o prozatoare stăpînă pe uneltele povestitorului şi care , în viitoarele cărţi va demonstra că are multe de spus în proza scurtă românească, gen destul de puţin tentant pentru prozatori.

 

Emil Ianuş, Poezii alese, rondeluri şi sonete, editura Little Lamb, Suceava, 126 p. Prefaţă semnată de Ion Prelipcean.

„Romantic şi nostalgic, duios şi caustic, critic şi autocritic, ironic în măsura bunului simţ, poetul Emil Ianoş, ne scoate în cale poante ca nişte lujeri de lumină, înveselindu-ne şi făcîndu-ne mai buni, mai optimişti”, ne avertizează Ion Prelipcean, în prefaţa sa Un poet bate cu pana sa în poarta cetăţii literelor, prefaţă în care face o corectă analiză a versurilor din această carte. Poemele de aici se înscriu, multe dintre ele sub faldul amintirilor şi citez un rondel emoţionant: „Veneau soldaţii din război/ O parte şchiopi, o parte chiori/ Cu puştile la subţiori,/ Dar cu medalii de eroi…// Ieşeau naintea lor cu flori/ Femeile în sat la noi./ Veneau soldaţii din război/ O parte şchiopi, o parte chiori…// Erau bărboşi şi ciungi şi goi,/ dar ne luau de cingători/ Şi ne urcau pînă la nori/ Ieşind din jalnicul convoi// Soldaşi-ntorşi de la război”. Iată un poem care dovedeşte şi ştiinţa lui Emil Ianoş de a scrie poezie în formă fixă (rondel, în cazul de faţă) dar şi talentul de a surprinde şi transmite cititorului emoţia unui astfel de moment cum este acela al reîntoarcerii soldaţilor din război. El ştie totuşi să nu rămînă captiv instinctului primar şi să se detaşeze de tabloul creat, cu ironie şi umor, constatînd, nici mai mult nici mai puţin că: „Eu sînt teribil de răcit,/ Dar mă trezesc cu zaibăr fiert/ Golind o cramă şi un sfert/ C-abia, abia m-am încălzit”… Tot din această gamă este şi Rondelul beţivului în care spune: „În ciuda crîşmei fă-mi un lanţ/ Şi încojoară-mi-l de gît/ Dar nu mai scurt, Doamne, decît/ Distanţa dintre bar şi şanţ…”. Se poate observa latura umoristo-moralistă pe care o cultivă cu predilecţie Emil Ianoş în multe dintre rondelurile şi sonetele sale în care se duelează cu ferocitate cu multe dintre lacunele umane şi, desigur, nu se iartă nici pe sine dedicîndu-şi un rondel al poetului-avocat: „Iubire, eu te-am apărat,/ Dar tu ai cam uitat de mine/ Şi iată, tristele-mi pricine/ Că-mi plînge dorul condamnat…// Mi-s amintirile ruine/ Dar nu e totul dărîmat;/ Iubire, eu te-am apărat,/ Dar tu ai cam uitat de mine”. Pledoarie pe care o face poetul pe post de avocat prinde contur, mai ales atunci cînd argumentul supreme este chiar iubirea lui. Rondelurile lui Emil Ianuş, îşi au ca tematică însăşi viaţa, în toată splendoarea ei, cu bune, dar şi cu rele, cu situaţii grave dar şi cele cu tentă umoristică ludică şi ironic. Îşi găsesc loc în aceste poeme toate gamele de manifestări umane, uşurinţa cu care versifică este una dintre calităţile deosebite ale lui Emil Ianuş care ştie să construiască şi să zidească stări de suflet. În fond el este un adevărat actor care îşi clamează piesele de rezistenţă: sonete şi rondeluri, cu multă temeinicie şi aşa cum spune Ion Prelipcean în prefaţa la această carte: „Pe scenă, în public sau singur la masa de scris, Emil Ianuş se exprimă în versuri”. Prin acest autor, poezia iese în arenă îmbrăcată în haine vesele, propunîndu-ne să ne binedispună. Şi chiar asta reuşeşte Emil Ianuş: să creeze o stare de relaxare prin versuri tocmite în rondeluri şi sonete, respectînd normele acelor modalităţi de a se exprima liric.

 

Sorin Constantin Cotlarciuc, Reverenţe, sonete, editura PIM, Iaşi, 2016, 144 p.

 

Poetul Sorin Cotlarciuc, mai ales în această nouă carte a sa de sonete, ne demonstrează sentimentele sale de pios omagiu faţă de marile valori cu care a intrat în contact, de-a lungul timpului, şi pe care şi le-a luat drept modele sau cu care se… războieşte, literar vorbind. Reverenţele sale, unele în notă foarte gravă, altele ironice şi autoironice, sînt un buchet de versuri prin care el îşi exprimă: sfiiciunea, umilinţa, respectul, ataşamentul ajungînd, uneori, pînă la sfiiciune biblică. Rigoarea cu care este înzestrat Sorin Cotlarciuc se poate, foarte uşor, observa, în toate sonetele sale din această carte. Moralist, ironic, chiar neiertînd pe nimeni uneori, pentru că el ştie un lucru evident în fond, cum că: „Se-ndreaptă poezia spre-omenire,/ Trăind mereu singurătatea socială”, pentru că aşa cum susţine şi în versurile următoare, el ştie că poezia „E veşnic tînără şi actuală,/ De-apar mereu talente în gîndire”. Aş putea spune că această constatare vine tot dintr-o doză de respect pentru marii înaintaşi, dintr-o preţuire deosebită şi acest studiu poetic este o radiografie foarte precisă, un fel de ars poetica, a lui Sorin Cotlarciuc, poate că sonetul care sintetizează întregul său demers liric. „Gătită în ţinuta ei de gală/ Cu har, sinceritate şi simţire,/ Ne umple inima de-nsufleţire,/ Fiindu-ţi devotată, nu te-nşală.// ecoul ei aprins în răbufnire/ Nu piere prea uşor, la repezeală,/ Trezeşte letargii din amorţeală,//Chiar dacă unii-s insolenţi din fire./ Iar versurile prinse-n panoplie/ Îmi dau noi stări, pătruns de reverie”. Reverenţele lui Sorin Cotlarciuc sînt adevărate prilejuri de reverie, de bucurie exprimată sintetic, dar şi poetic. Printre cei firitisiţi cu dedicaţii din partea lui Sorin Cotlarciuc se numără, în primul rînd, la loc de cinste, sonetistul ieşean Mihai Codreanu (căruia, ca şi lui Păstorel Teodoreanu, Sorin Cotlarciuc le-a ridicat cîte o statuie, la Vila Sonet şi la Bolta Rece). Şi acest demers al său şi-l motivează şi printr-un sonet numit: Casa Sonet vizavi de Bolta Rece, în care spune: „Sub un castan cu trunchiul desuet,/ Pe lîngă crama veche Bolta Rece,/ E-atît amar de lume care trece/ Dar nu cu toţii ştiu Vila Sonet.//Cu ea dau nas în nas cînd vor să plece/ Mediciniştii cu regim ascet,/ Şi merg formolizaţi prin preajmă-ncet,/ Că-n Iaşi venit-au să-şi înece.// La chefuri, stimulaţi de-o melodie,/ Slujbaşii vechi, oneşti din primărie,/ salută euforic: Toţi să beţi.// Cînd ies, văd în stradă doi soneţi/ Cu ochi albaştri, ce sînt martori cheie/ Că vinul i-a aprins ca o scînteie”. Se poate lesne observa predilecţia lui Sorin Cotlarciuc spre forma fixă a poeziei, spre sonet în cazul de faţă, spre sonetul uşor moralist, uşor ironic, poate chiar aşa cum erau şi marii înaintaşi cărora el li se închină, prin versuri desigur, pentru a scoate în evidenţă faptele mare pe care aceştia le-au lăsat urmaşilor. Sorin Cotlarciuc se impune tot mai mult drept un nume de scriitor care îşi ia în serios această misie a sa, manifestîndu-se şi în poezie ca şi în proză, cu mult succes.

 

Corina Petrescu, Trei lacrimi, Povara amintirilor ce vor veni, editura Citadela, Satu Mare, 2013, 128 p. Prefaţă semnată de Lucian Gruia

Corina Petrescu a depăşit demult faza de debutant în poezie, şi asta se poate detecta prin siguranţa cu care se exprimă în vers. Ea a publicat mai multe cărţi, remarcate de altfel de nume notorii din critica literară de la noi, cum ar fi: Ovidiu Suciu, Ioan Nistor, Octavian Curpaş, Robert Laszlo, Niculina Oprea, Violeta Craiu, Constantin Stancu, Lucian Gruia şi alţii. Majoritatea comentatorilor cărţilor Corinei Petrescu, au remarcat, în mod special, imaginarul poetic, ermetismul poemelor sale şi un anume sentiment de nelinişte, chiar de anxietate care emană din versurile sale. Şi această nouă carte a Corinei Petrescu, Trei lacrimi. Povara amintirilor ce vor veni, un titlu uşor în răspăr, afişînd un oarecare sentiment de frondă, nu se îndepărtează prea mult de modul ei de a se exprima poetic. Continuînd firul comun cu dramatismul afirmaţiilor poetice, pentru că aşa cum spune poeta „Poezia e dor după ziua de ieri şi spaimă faţă de ziua de mîine”, de unde şi cel de-al doilea titlu al cărţii de faţă Povara amintirilor ce vor veni, titlu care ne trimite volens-nolens la cartea lui Erich von Deniken, Amintiri despre viitor. În această carte Corina Petrescu tratează, cu multe argumente, o anume stare de tristeţe, dar şi de singurătate, tristeţe provocată de… povara amintirilor ce vor veni. Dar amintirile ei se derulează şi, aşa cum pare firesc, şi în trecut, rememorînd părinţii care sînt plecaţi, în fond rememorîndu-şi propria copilărie: „Ne este dor, părinte preaiubite,/ Că ne-ai lăsat mai singuri pe pămînt,/ O lumînare îţi aprindem seara/ Şi-ţi punem flori şi lacrimi pe mormînt”, încercînd să ofere şi o sumă de sfaturi despre viaţă copiilor săi, dar şi copiilor în general. „Viaţa reprezintă o colivie din care nu putem pleca decît prin extincţie: „Ezit în faţa uşii acestei colivii,/ Să intru, să nu intru, să pot s-aleg, să nu-mi/ Transform în scrum aripile firave”, spune în prefaţa la această carte Lucian Gruia încercînd să dea un sens temerii poetei de a nu-şi transforma aripile firave în scrum. Povara amintirilor ce vor veni nu se îndepărtează nu se îndepărtează ale ei, de modul de abordare poetică, mai ales atunci cînd scrie în vers liber, fără constrîngerile inerente ale versului clasic. Această carte ar putea fi un adevărat recurs la memoria viitoare cînd spune: „Buzele se pregătesc să spună un cuvînt/ Dar sunetul nu se aude…/ Nu se mai/ Aude…/ E prins/ Dureros/ În gard/ De/ sîrmă/ Ghimpată”. Poeta e pregătită pentru aruncarea lestului din viaţă („Încerci să arunci din pantofi,/ Să primeneşti rafturile dulapurilor/ De haine vechi), dar şi Amintirile, Apele învolburate pentru o călătorie cît mai lejeră cînd „auzi-vom/ Din ceruri, vocea ta”. Întoarsă pe pămînt din această călătorie mai lejeră constată că „Prezentatoarele se întrec în dramatizarea meteo de parcă/ E ultima noastră zi pe pămînt”. Trei lacrimi oferă Corina Petrescu pentru povara amintirilor ce vor veni, care sînt rodul unei existenţe dramatice, dar şi dramatizate, existenţă ce o determină să facă apel la un adevărat şamanism poetic spunînd: „Deschid calendarul: este astăzi, este mîine,/ Poate este chiar ieri./ Nimic nu se potriveşte., nimic nu seamănă cu nimic./ Ochii mei privesc, dar buzele mele/ Nu rostesc nici un cuvînt”. „Poezia Corinei Petrescu este un semn pe drumul acesta dus-întors între cer şi pămînt, un semn delicat şi curajos pentru că abordează tainele poeziei şi ale lumii din perspectiva viziunii poeziei feminine”, spune Constantin Stancu într-un articol din revista „Citadela”. Sînt multe semnale de poezie autentică în această carte a Corinei Petrescu.

Revista indexata EBSCO