Feb 16, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Elena Brânduşa STEICIUC – O anatomie a „zonei intermediare”: Tra due de Camelia Botez

Medic psihiatru, doctor în psihologie, Camelia Botez are o traiectorie aparte, între Fălticeniul natal şi ţara care a adoptat-o de aproape un sfert de veac, Franţa. Asumîndu-şi statutul uneori inconfortabil de punte de legătură între cele două spaţii şi culturi, compatrioata noastră transformă exilul într-o experienţă gratifiantă, de pe urma căreia ambele părţi ale sinelui au de cîştigat. Sînt cunoscute eforturile asociaţiei „Société Française des Amis de Ion Irimescu” – pe care a fondat-o şi o prezidează din 2013 – pentru diseminarea operei regretatului sculptor în Franţa, după cum ar trebui să fie mai vizibil în spaţiul public sprijinul acordat de această asociaţie pentru publicarea volumelor de Corespondenţă fălticeneană ale scriitorului Eugen Dimitriu.

Tot un rezultat al exilului, al existenţei în acea zonă intermediară în care contururile par să se dizolve şi reperele să-şi piardă consistenţa este şi volumul Tra due, apărut la Editura Timpul (2016), în care Camelia Botez dă curs unei preocupări mai vechi pentru literatură, unei nevoi imperioase de a se scruta, pe sine şi pe ceilalţi, prin scris.

Experienţa traumatizantă a părăsirii culturii de origine, însoţită de multe ori de schimbarea lingvistică, este una dintre temele majore ale autorilor din extremul contemporan. Identitatea, cu toate faţetele ei, cu tăceri şi rupturi, este spusă de autori precum Amin Maalouf, Milan Kundera, Matei Vişniec în moduri diferite, fie în limba maternă, fie în limba culturii de adopţie, dar toţi aceşti autori şi mulţi alţii asemenea lor au în comun alternanţa constantă între cele două spaţii, nostalgia originilor, angoasa dezrădăcinării şi alienării. Existenţa şi opera lor par a se ghida după nişte reguli noi, care nu mai ţin doar cei doi poli majori spaţio-temporali (trecut/prezent, aici/departe), ci de acel entre-deux teoretizat de Daniel Sibony: un loc al nuanţelor, al pierderilor şi cîştigurilor perpetue.

Camelia Botez nu face nici ea excepţie de la această regulă şi în cartea ei de debut – intitulată emblematic Tra due – autoarea îşi invită cititorul într-un periplu de-a lungul şi de-a latul acestei zone-tampon a existenţei, meditînd asupra condiţiei de exilat, a angoasei şi reconfigurării identitare pe care le presupune ruptura de vechiul sine şi adoptarea unor noi jaloane, aşa cum spune în cea mai confesivă dintre prozele acestui volum: „(…) pentru cel care alege exilul fără a fi încetat căutarea de sine, o geografie interioară complexă se reamenajează, cu temporalităţi circulare, singulare, în care pe alocuri cartografia sentimentelor, amintirilor, memoriei neştiute se configurează concomitent cu teritoriul explorat, se suprapune lui, harta interioară se confundă cu geografia internă pe care o face să existe cu adevărat.”(p. 104)

Cele unsprezece nuvele care compun volumul alcătuiesc un tot unitar, omogen, subîntins de mari filoane tematice care se regăsesc, într-o formă sau alta, în fiecare fragment: trauma dureroasă a expatrierii, cu toate experienţele, frustrante sau stimulante, generate de implantarea într-o ţară nouă, nu totdeauna primitoare; transmiterea memoriei între generaţii, comunicarea sau, dimpotrivă, ruptura între copii şi părinţi, pe fundalul schimbărilor politice şi sociale majore, a mutaţiilor binecunoscute din secolul trecut; Istoria (cu majusculă!), revizitată în mod obsesiv de autoare, în special perioada dictaturii comuniste din România, cu toate tragediile ei, individuale şi colective; arta, posibilă cale de evadare dintr-un cotidian şters şi lipsit de orizont, experienţa cathartică dovendindu-se, asemenea iubirii, pe cît de înălţătoare, pe atît de efemeră.

Posibile alter ego-uri ficţionale ale autoarei, personajele din aceste proze se află într-o neîntreruptă căutare de sine, încercînd să înţeleagă, atent şi fără prejudecăţi, în ce lume trăim. Este cazul uneia dintre naratoarele cele mai bine conturate din volum, plecată din Bloculdinest în perioada dictaturii, prin căsătorie. Trăind într-o ţară occidentală o viaţă comodă, banală dar securizantă, protagonista rememorează fragmente din trecut, încercînd să-şi găsească repere valabile şi fiabile, în cursul unei plimbări matinale printr-o piaţă în care se găsesc din abundenţă toate produsele lumii. Asemenea ei, Roşcata (actriţa care cunoaşte succesul pe scenele Occidentului) şi Roza Domnescu (profesor de istoria Europei la Universitatea din Chicago), sau tînărul interlocutor al protagonistului din Tra due (reprezentant al celei mai recente generaţii de români tentaţi de experienţe profesionale în afara ţării) par a nu-şi găsi locul într-o lume aflată în continuă schimbare: „Te privesc cum vii şi iar pleci, cum cauţi fără să ştii ce cauţi, cum nu găseşti şi iar pleci şi iar vii, spunînd că abia aştepţi să pleci.” (p. 77). La fel de inadaptaţi faţă de timpurile noi de după război sînt şi cei din generaţia părinţilor, obligaţi de regimul totalitar să se supună unor rigori absurde şi să renunţe la părţi esenţiale din identitatea lor, cum este cazul tatălui din Cînd nu voi mai fi fost primitiv. Trăind ruptura şi lipsa de comunicare ca pe un dureros exil interior, personajul tatălui este simbolic pentru toţi cei care au refuzat să devină complici ai noii puteri şi să abandoneze credinţa străveche. Încercînd să surmonteze traume aproape indicibile, prinse „între două tăceri, între două goluri”, între vis şi veghe, personajele Cameliei Botez supravieţuiesc umilinţelor, teroarei, lipsei de comunicare, trădărilor, inadaptării, prin verb, prin ancorarea în latura autentică a fiinţei lor.

Incursiunea Cameliei Botez în apele uneori tulburi şi adesea pline de umbre ale trecutului, în spaţiul neliniştitor al memoriei, iată o experienţă ale cărei rezultate nu au întîrziat să apară. În oglinda exilului, identitatea autoarei – intelectual rafinat, liant între două culturi – prinde contur clar, precis, iar incursiunile ei în zona intermediară depun mărturie pentru o zbatere plină de sens.

Revista indexata EBSCO