Feb 16, 2017

Posted by in Panoramic editorial

CHELARU – Edituri moldave/ autori moldavi

Quelques poésies de Michaïl Eminesco, 120 p., D. Al. Nanu, Le poète Eminescou et la poésie lyrique française, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2015, 152 p.

 

            Anul trecut semnalam o carte apărută sub semnul împlinirii a 165 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, anume poezii româneşti traduse în germană de Carmen Sylva, ediţie îngrijită şi adăugită de Mite Kremnitz, Leipzig: W. Friedrich, Verlag des „Magazin für die Literatur des In-und Auslandes, Leipzig: Kröner, 1881 (traducătoarea celor 21 de poeme ale lui Eminescu incluse în acest volum este Mite Kremnitz), apărută la TipoMoldova, din Iaşi.

            Editura ieşeană a (re)editat, în acelaşi context, şi alte volume (unele în ediţii anastatice, bibliofile) cu sau despre poezia lui Eminescu. Semnalăm acum două, mai precis unul de versuri – Quelques poésies de Michaïl Eminesco, avec une notice biographique par Alexandre Vlahoutza, traduction de M.M.-X, apărut la trei ani de la moartea poetului la Geneva, Editeurs Ch. Eggimann & Cie, în colaborare cu Librairie Fischbacher, Paris, şi al doilea – un studiu comparativ despre poezia lui Eminescu, apărut la Paris, Librairie Universitaire J. Gamber, 1930.

Doar cîteva vorbe despre fiecare. Quelques poésies de Michaïl Eminesco înseamnă prima versiune în limba franceză în volum, sub semnătura misterioasă „M.M.-X” – respectiv Mărgărita Miller-Verghy, născută la Iaşi, devenită o apropiată a Casei Regale, licenţiată în litere şi filozofie la Geneva, traducătoare – scrie Liviu Papuc în necesara notă asupra ediţiei, în care subliniază şi importanţa faptului că paginile de amintiri ale lui Vlahuţă, „cel mai important epigon eminescian”, extrase din conferinţa Curentul Eminescu, ţinută la Ateneul Român în 12 martie 1892, vor constitui şi un pas în colaborarea pe care o va avea ulterior cu traducătoarea, care va semna versiunea franceză pentru La Roumanie pitoresque. Cartea cu cele 42 de poeme a fost bine primită, cunoscînd şi alte reeditări – 1901, 1910, 1911.

Ce-a de-a doua carte a fost făcută în ideea că autorul („din şcoala lui Mihai Dragomirescu, apoi colaborator la Cuget clar al lui N. Iorga, profesor de franceză la Şcoala normală din Piteşti”, care „s-a manifestat în varii domenii ale scrisului” – scrie Liviu Papuc în nota de început) pornea de la premiza (cum scrie în prefaţa sa) că un mare poet pe care îl citeşti în traducere „nu ajunge să fie pătruns de literaţii care nu-i cunosc limba decît prin intermediul unui studiu comparativ”. Şi pentru studiul său are în vedere, pentru paralelism, pe Musset, Lamartine, Vigny, Hugo, Leconte de Lisle, Sully-Prudhomme, François Coppée.

Aşadar, un gest de restitutio – pe care îl semnalăm cu plăcere – reeditarea, în ediţii anastatice, în colecţia „Bibliofil” a editurii ieşene TipoMoldova, a acestor două volume care ne prilejuiesc alte lecturi din şi despre Eminescu, de care avem în continuare nevoie.

 

Sfatul Ţării: Documente, vol. I: Procesele verbale ale şedinţelor în plen, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Ion Ţurcanu, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, Chişinău, 2016, 822 p.

 

Este una din cărţile pe care le-am aşteptat cu interes. După cuprinzătorul studiu, de peste 90 de pagini, intitulat Între sublim şi tragic. Sfatul Ţării şi documentele sale fundamentale) şi o notă asupra ediţiei, urmează documentele propriu-zise şi trei anexe („liste inedite” cu nume ale foştilor deputaţi şi date despre aceştia, Tablou alcătuit de Comisia de lichidare a Sfatului Ţării, Lista deputaţilor după procesele verbale ale şedinţelor în plen ale Sfatului Ţării).

Studiul e conceput, după o „introducere”, pe „subcapitolele”: Poruncă a vremii, Un parlamentar revoluţionar şi ţărănesc, Limba română în Sfatul Ţării (în şedinţe se folosea atunci limba rusă, şi nu româna, „moldoveneasca”, cum se spunea), Caracterul activităţii Sfatului Ţării. Preocupări de bază, Alte eforturi în serviciul populaţiei şi pentru buna aşezare a vieţii publice, Chemarea armatei române (cu multe implicaţii, care a suscitat discuţii, pornind de la faptul că au rămas „neelucidate” multe aspecte, începînd cu „momentul în care s-a luat decizia acestei acţiuni, scopul ei, felul cum a reacţionat populaţia basarabeană”, şi „relaţia acestui fapt cu actul Unirii de la 27 martie 1918”), Proclamarea independenţei (independenţa Republicii Populare Moldoveneşti „determinată, în viziunea deputaţilor Sfatului Ţării, de faptul proclamării independenţei Ucrainei” – cu care Ion Ţurcanu nu este de acord în totalitate, şi dă argumentele sale la faptul că „Basarabia nu se putea compara cu Ucraina”, mai ales după ce au pătruns trupele române etc.), Cine a făcut Unirea (cu multe discuţii, de la felul cum privea populaţia basarabeană asta, rolul armatei, discuţiile cu guvernul român, atitudinea puterilor europene ş.a.), Unirea a „păpat” revoluţia, „Sufletul a zburat” (expresie a unui deputat basarabean, cu referire la rolul/ însemnătatea Sfatului Ţării după Unire), În loc de epilog (despre percepţia de după Unire, dizolvarea Sfatului Ţării, problemele, nu puţine  ş.a.)

„A cerceta istoria Sfatului Ţării pentru a afla ce a fost, de fapt, această instituţie politică a Basarabiei, atît de discutată şi totuşi atît de necunoscută pînă în prezent, nu e o treabă oarecare”, spune Ion Ţurcanu, cu temei. Şi asta pentru că „Sfatul Ţării are o bibliografie relativ bogată, dar de aici nu rezultă deloc că am fi destul de informaţi despre el şi, mai ales, că am fi informaţi corect”, şi ce s-a scris pînă acum poartă, în viziunea sa, amprenta „convingerilor politice pe care autorii le au”, încă „înainte de a se fi apucat de cercetare”. De aici încolo sînt mai multe de spus despre (şi pornind de la) această carte, dar, în primul rînd, este important că a început publicarea documentelor (chiar dacă e numai un prim pas, ele fiind redate doar în limba rusă) unei instituţii care „şi-a asumat o importantă misiune istorică ce a afectat şi continuă să afecteze simpatii şi interese diametral opuse”, şi, astfel, istoricii/ cei interesaţi au la ce se raporta concret.

Am călătorit de multe ori în Moldova de peste Prut şi nu pot fi de acord cu cei care „judecă”, de pildă, votul recent prin prisma simplă a alegerii „pro” sau „contra” „Europei”/ Rusiei, şi nu doar avînd în vedere candidaţii sau pentru că acolo s-au petrecut, de secole, şi se petrec şi acum lucruri care nu au legătură numai cu asta. Şi acestea se întrevăd, vorbind despre carte, şi din documente, dar şi, în unele situaţii, din felul în care scrie în studiul său introductiv Ion Ţurcanu, anume nu ca un adept al celor care ar „alege”, eufemistic vorbind, fie Rusia, fie România, ci pare a fi nu pe calea „moldovenismului” asociat cu propaganda sovietică, şi acum rusă, ci a „basarabenismului”. Fără ca prin aceasta să „respingă” România.

Ion Ţurcanu arată, cu exemple, că şi istoriografia asupra Sfatului Ţării îmbracă, în mare, două „viziuni” esenţiale: 1. a avut un singur scop, Unirea cu România („nu se confirmă  […] că ar fi avut din start” intenţia Unirii, dar nici că „ar fi fost o instituţie bolşevică”), 2. a fost antipopular, nu în „serviciul populaţiei basarabene”, ci „de-a dreptul ostil intereselor acesteia, fiind antirusesc şi antisovietic”, cu scopul de „a vinde ţinutul” României.

Doar cîteva dintre analizele/ concluziile lui Ion Ţurcanu: „Aşadar, chiar procesul-verbal al şedinţei istorice din 27 martie 1918 arată cît se poate de limpede că rolul Sfatului Ţării în pregătirea şi realizarea Unirii a fost unul foarte modest”, „intenţia de a proclama Unirea nu i-a aparţinut”, „Declaraţia de Unire, împreună cu condiţiile corespunzătoare, a fost prezentată în parlament de către Marghiloman”. Una peste alta, istoricul consideră că sînt, neeludînd contextul, „doi factori determinanţi” în Unire („atît de necesară şi atît de jinduită”), „în readucerea ţinutului în componenţa statului român: guvernul român împreună cu armata română”, dar „Sfatul Ţării şi, în special, liderii săi au avut rolul lor, minor, desigur”.

Pe de altă parte, am rămas în minte (în afară de faptul că parcă nu s-a „apăsat” şi pe comportamentul/ faptele armatei ruse în degringoladă, alte „acţiuni” ale bolşevicilor care au dus la un anume tip de reacţie, cu rol în chemarea armatei române, care, în situaţii punctuale, a lăsat şi ea amintiri nu din cele mai plăcute uneori) cu fraza cu care îşi încheie istoricul studiul: „ajungem să înţelegem cum a fost posibil ca, după ce îşi asumase nobila şi extrem de anevoioasa sarcină de a face din Basarabia un ţinut al ordinii, dreptăţii şi al bunăstării, cîştigînd înţelegerea şi susţinerea multor categorii ale populaţiei basarabene cu variată condiţie socială şi de diferită origine etnică, Sfatul Ţării a ajuns, după chemarea armatei române, în situaţia tragică de a nu putea rezolva nici o problemă şi a nu mai fi de nici un folos celor care pînă atunci vedeau în el adevăratul şi singurul lor salvator”. Nu uităm şi ce s-a întîmplat cu alte republici nou formate, cam în aceeaşi perioadă, care nu au avut poziţia/ istoria comună cu o ţară-mamă pe care o avea Moldova de peste Prut – numai un exemplu, între altele, legat de Crimeea, că tot e (re)„anexată”: la sfîrşitul lui 1917 s-a format Republica Poporului Crimeean, Qırım Halq Cumhuriyeti, la 3 decembrie 1917 s-a constituit Parlamentul, în ianuarie 1918 bolşevicii au invadat zona, arestînd liderii tătari; preşedintele lor, Numan Celebi Gihan, a fost închis la Sevastopol, 27 de zile, pe 23 februarie a fost împuşcat, trupul i-a fost aruncat în mare.

Sînt doar cîteva gînduri după ce am răsfoit această carte, dat fiind şi specificul rubricii, dar cred că despre ea se va mai scrie, nu numai în „Convorbiri literare”. Cartea (şi studiul/ opiniile lui Ion Ţurcanu, care pot fi discutate/ înţelese pornind la aceea că, avînd în faţă şi documentele, şi-a propus trei principii de lucru: „atenţie mare la informaţii”, „curaj în formularea observaţiilor”, „sinceritate”) este un pas necesar şi binevenit pentru înţelegerea mai aproape de ce a fost în acele vremuri, a rolului şi locului Sfatului Ţării, a felului cum s-a înfăptuit Unirea (mereu cu literă mare în carte), şi ce a urmat pentru Moldova de peste Prut după aceea. Şi, poate, şi întru înţelegerea a ceea ce este azi.

 

Catinca Agache, Însemne ale nemuririi eminesciene, cuvînt de deschidere (Prezenţa formatoare şi modelatoare a lui Eminescu) de Mihai Cimpoi, şi postfaţă de Adrian Dinu Rachieru, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2016, 128 p.

 

„Volumul de faţă are ca punct de plecare o comunicare susţinută la un simpozion”, scrie autoarea în nota sa de început, iar documentarea a captivat-o, determinînd-o să dezvolte subiectul, propunîndu-şi să „trateze nevoia de Eminescu la românii din afara ţării – cu accent pe comunităţile istorice”. Între ideile de bază subliniate: „oriunde pe mapamond se înalţă un monument dedicat acestei emblematice personalităţi a culturii române, se află o părticică din sufletul poporului român”, subliniind/ atestînd, întărind şi dorinţa românilor din afara graniţelor de „a-l aduce pe Eminescu mai aproape de locul în care trăiesc” şi prin statui, busturi, plăci comemorative.

Iar Catinca Agache are o preocupare veche şi constantă (din care au rezultat şi o serie de cărţi, parte semnalate şi în rubrica noastră) pentru românii din afara ţării şi legătura acestora cu România.

Mihai Cimpoi subliniază că meritul „fundamental” al volumului este prezentarea sistematică a întregii „complexităţi de forme, acţiuni, manifestări” care constituie „universalitatea românească a lui Eminescu”, iar Adrian Dinu Rachieru vorbeşte despre această carte, între altele pe care Catinca Agache le-a dedicat destinului limbii şi a culturii în comunităţile româneşti din afara graniţelor, despre „inventarierea scrupuloasă” a „însemnelor eminesciene”.

Structura cărţii (după nota autorului şi cuvîntul de deschidere al lui Mihai Cimpoi): Eminescu – simbol al românităţii, Efigia lui Eminescu în Republica Moldova, Efigia lui Eminescu la românii din Ucraina, Efigia lui Eminescu la românii din Ungaria, Efigia lui Eminescu la românii din Serbia, Efigia lui Eminescu la românii din Bulgaria, Efigia lui Eminescu la aromâni/ istroromâni, Efigia lui Eminescu la românii din diaspora, şi, în final, Cuvînt de însoţire, de Adrian Dinu Rachieru.

Evenimentele relatate, multele şi diversele detalii, modul în care vede autoarea românismul şi pe românii din afara graniţelor conturează o imagine interesantă a felului în care, în această epocă (în care poetul de le Ipoteşti are parte de tot felul de „re-aşezări/ re-discutări”, „calificări” „în noul context”, de tot felul de abordări ale operei sale, unele mai mult sau mai puţin tendenţioase) atît de frămîntată din multiple perspective, românii din afara ţării înţeleg să se raporteze la/ să-l preţuiască şi să-l păstreze aproape de suflet pe Eminescu.

 

Ilie Tudor Zegrea, Deschideţi fereastra că ninge…, Editura Lumina, Chişinău, 2014, 94 p.

 

Istoria culturală/ literară a Bucovinei, frîntă şi acum de la trupul ţării, este una de interes aparte. Dovadă stau cărţile (încă nu de ajuns de multe/ de cuprinzătoare dat fiind materialul de care ar putea dispune cercetătorii) care s-au (re)editat la noi şi după 1990. Poate că e nimerit, după ce amintim un titlu al lui Ion Beldeanu, Bucovina care ne doare, să vedem limpede şi cum şi de ce situaţia este azi aşa cum o ştim, cu multele prea multele… „erori” de politică, fie ea şi culturală, ale statului nostru, prin instituţiile menite a face asta cu bani publici. Dar, aşa cum spune şi autorul acestei cărţi, „Poetul strigă şansa acestei lumi prin pieţe/ Ba salutat cu pietre, ba dus pe la ospeţe”.

Acestea fiind spuse, aici, în paginile revistei noastre, se întîlnesc numele creatorilor bucovineni din Ucraina, din afara graniţelor, iar acum semnalăm o carte a lui Ilie Tudor Zegrea, care, între altele, este membru fondator şi preşedinte al Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu”, din regiunea Cernăuţi, şi a fost distins cu mai multe premii importante şi în România, Moldova de peste Prut, dar şi în regiunea/ ţara în care  vieţuieşte. Născut în Sinăuţii-de-jos (un poem din carte se numeşte chiar La Sinăuţii-de-jos), a debutat cu versuri în 1963, în publicaţii din Chişinău, şi în volum, cu Timpul ierbilor, în 1977

Aşa cum se vede din aceste poeme, autorul a optat mai ales pentru calea versului rimat, ca şi cum, scrie într-un poem, „gîndul gol/ fără tropi” din versuri ce parcă „au pierdut undeva rimele”, „trezeşte un fel de jenă” (deşi păşeşte, arar, şi pe a celui „alb” – de pildă în Singurătatea din adîncul oglinzii, Nocturnă, Cina de taină ş.a.), a unui joc metaforic care creează imagini ce oferă un „colorit” aparte lumii (interioare sau exterioare) pe care o descrie, „bătînd” fie „la uşa/ păzită de amintiri din copilărie”, fie „la sfîrşit de secol/ şi la mijloc ce viaţă”, fie acolo unde iubita îi „răsfoieşte sufletul”, „frumoasă, ca tristeţea unui crin”: „sînt plin de dealuri curgătoare”, „cuvîntul prin ramuri ca pasărea zboară”, „roua-n trestii a căzut pe gînduri”, „pe rana albă-a florii de crin ziua se stinge” ş.a.

Pentru mine a fost o lectură plăcută, în care am auzit vocea poetului vorbindu-mi despre stările/ sentimentele sale, despre lacrimile singurătăţii şi dor, despre dragoste şi copilărie, despre lumea care curge pe panta prea înclinată a timpului, „pe frînghia abia vizibilă a anilor trecuţi ca un vis”, „lăsînd în urmă” multe, prea chipuri dragi, lucruri frumoase pentru a le „înlocui”, de multe ori, cu crize (şi morale), cu alt fel de oameni, parcă, dar şi cu Eminescu, poezia, Ţara, părinţii, dragostea şi speranţa, cu…

O poezie în tonuri delicate, Ilie Tudor Zegrea fiind preocupat de felul în care cititorul poate să vadă în versurile sale „din interiorul” cuvintelor, pe pare care le drămăluieşte cu mîna căutării celei mai bune poteci spre metaforă. Un vers care păstrează între hotarele lui frumuseţea, căci „tristă-i ieşirea din poezie”.

Încheiem cu poem dintre cele nerimate, Viaţa poetului repovestită de agentul secret: „…Pe stradă trecea poetul cu bereta trasă pe ochi,/ cu trupul lipit de ceaţa ce-l însoţea întotdeauna/ (o, ceaţa avea o poveste a ei, suspectă, şi-i ţinea loc de pardesiu şi de umbrelă)…//[…] Viaţa poetului cusută de negura nopţilor/ cu aţă mai neagră ca privirile Morţii/ sau ca semnele literelor bătute la maşina de scris…// Cine să-i numere ridurile singurătăţii pe faţă,/ cicatricile din pereţii celor două ventricule/ şi datoriile la serviciile comunale?…// Trecea poetul aproape nevăzut şi neauzit/ şi dispărea în ceaţă precum se evapora/ şi acest poem pierdut şi el într-o noapte…”.

 

Mugur Andronic, Între cer şi pămînt, Editura Limes, Floreşti, judeţul Cluj, 2016, 78 p.

 

Autorul (care, din ce am citit în prezentarea sa din primele pagini, s-a specializat în istorie şi arheologie, domenii în care are mai multe rezultate/ cărţi/ studii/ articole remarcate, dar a publicat şi în domeniul literar versuri, proză) a editat recent un volum compozit, în care a strîns laolaltă diverse tipuri de texte, parte dintre cele care sînt în versuri fiind şi traduse, fie în engleză (de Thomas Goody), franceză (de Varavara-Ciobanu-Goute), germană (Agneta Kreischer), greacă (de Kokinopoulos Atanasios), structurat astfel: I. Date despre autor, II. Între cer şi pămînt (un singur poem cu acest titlu), III. Drum secund (texte care se apropie mai curînd de cugetări pe diverse teme, unele însă mai spre poemul în proză), IV. Poezii prost situate (fie în vers alb, fie, mai puţine, rimate), V. Întrebări la care nu s-a răspuns încă (rouă de gînduri postume), VI. Paradox (unele texte se apropie de cele din Drum secund, altele au o tentă aforistică).

Nu cunosc celelalte volume ale sale, dar în acesta sînt, dincolo de căutări, şi lucruri încurajatoare, care ar putea face lectorul să aştepte să vadă ce se va petrece pe viitor, dacă autorul va mai încerca aceste genuri, axîndu-se, eventual, pe una din direcţiile abordate în acest volum pentru a fi, poate mai convingător.

Pentru moment, încheiem cu un fragment dintr-un poem intitulat Călătorie spre centrul cerului: „O toamnă trasă iar la indigo,/ Caisul meu de la fereastră iar pleacă, Pe-o aripă de pasăre călătoare,/ Să-şi scuture pletele blonde/ Şi temporar vopsite-n verde ruginiu/ Peste moftul unui continent nebun după braconaj”; şi un alt fragment de poem în proză, din ultima secţiune: „Ţi-am dat întîlnire la ora 12 fix în faţa inimii mele. Şi ca două figurine dintr-un vechi orologiu morav, în sunetul muzicii mecanice, ne-am trezit numai pentru o clipă faţă în faţă, am zîmbit şi… clip, capacul s-a închis…”.

Revista indexata EBSCO