Feb 16, 2017

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Inimi cicatrizate şi „această suferinţă”

Am văzut filmul polonez Ida (Oscar pentru cel mai bun film străin, 2015) în chiar ziua cînd aveam să citesc un fragment din Epistola Sf. Apostol Pavel către Evrei: „Nu sîntem ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre cîştigarea sufletului”[1]. Acelaşi cuvînt apostolic l-am citit, un an mai tîrziu, în dimineaţa următoare vizionării Inimilor cicatrizate (2016), adaptare liberă de Radu Jude (scenariul şi regia) după scrieri de Max Blecher (Inimi cicatrizate, Vizuina luminată, Corp transparent, Întîmplări în irealitatea imediată, Scrisori către Geo Bogza). N-am ales eu lectura acestor rînduri Pauline. Şi într-un caz, şi-n celălalt, s-a întîmplat ca ele să însoţească pericopa evanghelică a zilei.

 

O situaţie-limită (îmbolnăvirea unui tînăr intelectual evreu de tuberculoză osoasă, în România anilor 30) este pretext, în filmul lui Jude, pentru cîteva consideraţii despre viaţă şi moarte, despre „nesfîrşita pustietate a lumii” şi prietenie, despre „extrema dreaptă” şi „chestiunea evreiască”. Despre, mai ales, dificultatea aflării unui sens în viaţă („clipele vieţii noastre au însemnătatea cenușii care se cerne”), atunci cînd eşti prizonier al „îndoielii spre pieire” şi nu ai primit credinţa „spre cîştigarea sufletului”[2]. Manu, personajul central al filmului (şi al cărţii) asistă la înmormîntarea unui coleg de suferinţă, după rînduiala Bisericii. Apoi, prin pereţii subţiri ai salonului privat unde zace imobilizat la pat, aude cum alt coleg de suferinţă refuză ultima Împărtăşanie ce i se oferă – tot după rînduiala Bisericii. Pe afişul filmului (şi în genericul de la început[3]) vedem, într-unul din desenele inedite rămase de la Blecher, chiar o pîine în care este înfipt un cuţit şi acum sîngerează din abundenţă. De pîine atîrnă un miel spînzurat şi un cap de om – detaşat de corpul care nu i se vede, asemenea trupurilor dezmembrate din Guernica lui Picasso – cuprins de groază. Semnele descompunerii şi putrefacţiei ca urmare a bolii neiertătoare sînt contrabalansate, în Inimi cicatrizate, de semnele unei frumuseţi nepieritoare fără de care viaţa omului ar rămîne absurdă: splendoarea naturii (director de imagine: Marius Panduru) sau a culturii (decoruri: Christian Niculescu, costume: Dana Paparuz) – de exemplu, icoana bizantină cu Mîntuitorul din salonul cu bolnavi, idealul desăvîrşirii omeneşti. Cehov: „La om, totul trebuie să fie frumos: şi chipul, şi îmbrăcămintea, şi gesturile, şi ţinuta, şi sufletul, şi gîndurile”. Şi ghipsul, adaugă ironic Manu. Într-un fel, îndoiala şi credinţa sînt două feţe ale aceleiaşi monede, precum trăirea acelui carpe diem – hedonistă, în cazul lui Manu, şi cu frică de Dumnezeu, în cazul Isei (o altă pacientă din spital). Marc Aureliu (citat de Manu): „Nu lucrurile în sine, ci felul cum ne raportăm noi la ele, asta contează”. Nu moartea în sine, ci – adaugă Isa, referindu-se la felul în care, de ani de zile, gîndeşte zilnic – cum ne pregătim (sau nu ne pregătim) pentru ea astfel încît să nu ne surprindă cînd va veni.

 

Filmul lui Radu Jude – dincolo de lectura în cheie „politică” – poate fi privit şi ca un eseu, ca o elegie pe tema suferinţei general umane, a modului în care o primim şi ne-o asumăm. Senzaţia copleşitoare e blagiană (chiar dacă Manu recită din Bacovia – „cel mai autentic poet din poezia noastră”): „atîţia dintre semeni nu prea ştiu  ce să înceapă-n zori cu suferinţa./ Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul/ chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa” (Laudă suferinţei). Pentru cei mai mulţi, suferinţa e „întuneric”, „tăciune în inimă”, „un bulgăre de ţărînă”, o „dulce psihoză”. Sau, am putea adăuga, un corset de ghips. Pentru alţii, ea e „sîmbure de cer”. Pentru Isa, bunăoară, al cărei salon este – spune Manu – o oază de pace. În salonul lui, i se confesează el, simte gustul amar al singurătăţii („Abia așa îmi dau seama ce singur sînt în camera aia a mea”), pe cînd în salonul ei, pe ai cărui pereţi zărim o icoană cu Maica Domnului şi pruncul Iisus, nu se mai simte sărăcit de „suferinţa care destramă” („Mă simt foarte bine la tine, e aşa un calm aici, o liniște”). Este, poate, singurul moment de levitaţie – în duh – al acestui film cu un subiect atît de apăsător. Suferinţa, aşa cum este primită de Isa, e o suferinţă „care întăreşte fiinţa întru fiinţă” – singura legătură dintre fiinţa zisă om şi Creatorul care „este şi va fi”. E forma ei de credinţă „spre cîştigarea sufletului” pentru că, spune ea, „timpul nu poate fi pierdut” şi, la urma urmei, „poate că nu e totul un joc, poate există mîntuire”.

[1] Îmbisericirea minţii Idei (şi cuminţenia ei, şi nevoia ei de iubire pentru veşnicie, şi hotărîrea de a se retrage „din lume”, de a-şi asuma calea crucii şi de a-şi ascunde părul frumos sub veşmintele de monahie) mi se părea, deodată, contrapusă îndoielii spre pieire a Wandei (mătuşa Idei, singura rubedenie în viaţă, o evreică pe care stareţa mănăstirii unde crescuse insistă să o cunoască în ajunul intrării fetei în monahism). Ida caută să intre în rînduiala Bisericii, pe cînd Wanda, care fusese un procuror de temut în zorii comunismului abia instalat în Polonia (anii 50), cînd recunoaşte că a trimis la moarte pe mulţi „duşmani ai poporului”, a ajuns acum o simplă judecătoare, dependentă de alcool, de tutun şi plină de ranchiună pe tăvălugul istoriei, pe creştinii care i-au ucis familia.

[2] „…impresia care renaște este înainte de toate aceea a efemerităţii vieţii care se scurge și, apoi, aceea a lipsei totale de importanţă cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim, cu un singur cuvînt, existenţa unui om.” (Max Blecher, Vizuina luminată)

[3] Genericul de la începutul filmului cuprinde textele scrise pe un montaj din desenele lui Max  Blecher, ilustrate sonor cu un fragment din Dies irae din Requiem-ul lui Mozart.

Revista indexata EBSCO