Feb 16, 2017

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – Decembrie teatral

Finalul de an 2016 a fost marcat, la Iaşi, de sărbătorirea (discretă, decentă) a marilor aniversări teatrale înscrise în istoria teatrului românesc ca momente şi repere esenţiale ale unei evoluţii neîntrerupte şi glorioase: 200 de ani de la primul spectacol în limba română (Mirtil şi Hloe, 27 dec., 1816), 175 de stagiuni ale Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri şi 120 de ani de la inaugurarea actualei clădiri-sediu, monument arhitectonic unic în România şi adevărată raritate în această parte a Europei.

A fost, desigur, o seară (16 decembrie) de emoţie şi de mîndrie nu doar pentru slujitorii instituţiei teatrale bicentenare, ci pentru tot ieşeanul iubitor de teatru, de cultură, şi animat de spirit naţional curat, nealterat de noxele contemporane de tot felul. Nimic festiv în desfăşurarea programului: nu discursuri, nu flamuri, nu fanfare, ci un spectacol-colaj alcătuit din fragmente din spectacole mai vechi, cu piese de Vasile Alecsandri (Iaşii în carnaval, Chiriţa în provincie), de Caragiale (O scrisoare pierdută), de Eugen Ionescu (Cîntăreaţa cheală) sau din literatura universală (Euripide, Goldoni, Ibsen, Labiche, Dürrenmatt, Arthur Miller), totul prefaţat de un încîntător tablou din Mirtil şi Hloe interpretat de studenţi ai Facultăţii de Teatru dirijaţi de Irina Popescu-Boieru. Asamblarea inspirată a întregului a fost semnată de directorul general al Teatrului Naţional, regizorul Cristian Hadji-Culea, care a avut grijă ca fiecare membru al trupei Teatrului Naţional să apară pe scenă o dată sau de mai multe ori şi să fie prezenţi măcar o parte dintre principalii regizori care au semnat spectacole pe această scenă în vremea din urmă; şi au fost prezenţi (cu fragmente) Al. Dabija, Mihai Măniuţiu, Silviu Purcărete, Alex. Hausvater, Mircea Cornişteanu, Radu Alexandru Nica, Giorgios Zambulakis, Claudiu Goga.

Înainte de ridicarea cortinei, publicul – care a umplut pînă la refuz foaierul central al Teatrului – a asistat la lansarea cărţii (noastre!) Vîrstele scenei, vol. I, II, dedicată exclusiv Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, spectacolelor din ultimii 50 de ani (1966-2016) şi slujitorilor acestei venerabile scene. Volumele au fost prezentate de poetul Lucian Vasiliu, directorul Editurii „Junimea”, de Cristian Hadji-Culea şi de autor.

A fost lansat, totodată, albumul editat de Teatru pentru a marca importantele aniversări. Realizat de secretariatul literar (Cristina Rădulescu şi Silvia Ghilaş, cu sprijinul Muzeului Literaturii Române) şi intitulat Cifre esenţiale pe axa unui timp al teatrului, albumul oferă o imagine (fatalmente parţială) asupra unei istorii glorioase a instituţiei teatrale ieşene, cu principal accent pe prezent. Cifrele esenţiale din titlu sînt fireşte: 200 de ani de la primul spectacol în limba română, 175 de stagiuni de la instituţionalizarea sa ca primul Teatru Naţional din România şi 120 de ani de la inaugurarea actualului sediu. Sînt punctate pe scurt – cu fotografii şi texte esenţiale – aceste momente ale trecutului, cu evidenţierea ctitorilor (Gh. Asachi, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, Matei Millo, Costache Caragiali), a faptelor decisive din cursul istoric şi a principalilor promotori ai artei spectacolului în etape semnificative. Se poate discuta, fireşte, dacă opţiunile autoarelor au fost cele mai semnificative. Ne putem întreba de ce lipseşte cutare moment important sau cutare personalitate (de pildă, perioada directoratului lui Ilie Grămadă – cea mai rodnică din istoria postbelică a teatrului – sau de ce nu-i menţionată prezenţa decisivă a regizorilor Sorana Coroamă, Crin Teodorescu şi Dan Nasta), dar ştim, în acelaşi timp, că o lucrare de acest fel nu va putea fi niciodată completă sau fără cusur; ea nu înlocuieşte istoria teatrului. Poate fi însă un pas spre mult aşteptata istorie despre care aflăm că, în sfîrşit, cineva i-a pus… gînd bun.

Cum spuneam, e foarte prezent prezentul în paginile albumului; mai ales după 1989. Cei de azi îşi pot vedea puse în valoare realizările, se pot autoevalua, ba chiar îşi spun gîndurile (bune şi frumoase) care îi animă la aceste aniversări. Numai de nu ar rămîne cu ideea că important e doar ce fac ei acum. Nu de alta dar ne-ar trage de mînecă vorba veche şi-nţeleaptă conform căreia fără trecut nu există viitor. În acest sens e de apreciat „cuvîntul” semnat de directorul general Hadji-Culea în care priveşte cu respect şi cu admiraţie cursul istoriei teatrale împletit organic cu istoria ţării şi civilizaţiei româneşti, apreciind aportul excepţional al unor remarcabili înaintaşi. Sînt şi alte „cuvinte” adunate în acest album, semnate de actori şi regizori, de critici, de confraţi din alte teatre Naţionale, de foşti directori (Mircea Radu Iacoban, Ioan Holban), de colaboratori, ş.a. Unele merită a fi reţinute. Iată, de pildă, gîndul frumos al lui Matei Vişniec (care a debutat aici): „În Teatrul Naţional din Iaşi am trăit momente de neuitat, am savurat aplauze şi am privit în ochii publicului, am simţit bucuria dialogului şi a socializării prin artă, am simţit cum bat inimi la unison şi ce înseamnă forţa cuvîntului… Inima mea continuă să bată la Iaşi, în acest frumos teatru, fondator de cultură română […]. O mască plînge şi o mască rîde pe frontonul teatrului; la Iaşi o mască priveşte cu nostalgie spre trecut şi alta cu încredere spre viitor. Le urez la mulţi ani celor două măşti şi le sărut pe frunte”. Sau al lui George Banu: „În timp, Teatrul din Iaşi s-a impus ca o emblemă a naţiunii şi astfel prezenţa, dincolo de spectacole, i-a devenit heraldică pentru spectator şi ca loc de memorie”. Sau al prorectorului UNATC Bucureşti, Carmen Stanciu: „Dacă trecutul nostru teatral este bogat şi demn de admirat este şi datorită Teatrului Naţional din Iaşi. La mulţi ani! Şi fie ca acel Apollo înconjurat de muze pictat pe cortina primei reprezentaţii cu Mirtil şi Hloe să nu părăsească niciodată teatrul românesc!”

A fost inclusă în sumarul albumului şi aniversarea a 140 de ani de la naşterea teatrului evreiesc (1876), eveniment cultural remarcabil care conferă oraşului o tresă spirituală în plus. Gestul, confratern, e demn de stimă. Face însă precizarea (pentru a evita confuziile în care ar putea cădea cei mai puţin avizaţi) că istoria teatrului evreiesc este de sine stătătoare, cu personalitatea ei distinctă, mergînd în paralel cu cea a Teatrului Naţional şi armonizînd împreună spaţiul spiritual al Iaşului. Are perfectă dreptate preşedintele Comunităţii Evreilor din Iaşi, dl. ing. A. Ghiltman, să vorbească – în eseul d-sale din album – despre „legăturile interculturale şi interetnice existente din vremuri străvechi în vechea capitală a Moldovei”, legături şi colaborări care s-au concretizat şi în domeniul teatrului. Vecinătatea celor două teatre (Grădina „Pomul Verde”, unde s-a născut teatrul evreiesc, se afla în spaţiul actualei esplanade din faţa Teatrului Naţional) a fost nu doar de ordin spaţial, ci, mai ales spiritual, aruncînd raze sclipitoare în ambele direcţii.

Ceea ce ar trebui să se înţeleagă exact din evenimentul sărbătoririlor de la Iaşi, din decembrie trecut, e faptul că vîrsta de 200 de ani nu e doar a teatrului ieşean, ci a teatrului românesc în ansamblu, Iaşul avînd doar meritul istoric de a fi produs actul de naştere. Din păcate, celelalte teatre româneşti n-au marcat această mare aniversare. Mă gîndesc ce ar fi făcut alte popoare într-o situaţie similară; cu cîtă mîndrie naţională s-ar fi manifestat!

Parcurgînd de mai multe ori frumoasele pagini ale albumului, am simţit că parcă mai lipseşte ceva: cărţile care s-au scris şi publicat prin ani despre Teatrul Naţional, despre actorii, regizorii, spectacolele, istoriile onorabilei instituţii. Nu mă refer numaidecît la ale mele, ci mai ales la cele ale colegilor mei N. Barbu, Sorina Bălănescu, Constantin Paiu, Florin Faifer, Călin Ciobotari şi chiar la cele ale actorilor teatrului. În ele se află, de fapt, istoria…

 

 

 

1 ianuarie 2017

Revista indexata EBSCO