Feb 16, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Crima noastră cea de toate zilele

Premiul Goncourt dăduse déja tonul, cu Leila Sulimani şi a sa Chanson douce inspirată de un fapt divers new-yorkez, un oribil pruncucid într-o familie mic burgheză. Greu de spus dacă premiul Renaudaut, atribuit Yasminei Reza pentru Babylone (Flammarion) e inspirat tot dintr-un fapt divers, dar fondul pare a fi acelaşi, şi l-aş sintetiza, nemelodramatic, prin titlul celui mai recent – şi scandalos, desigur – eseu al filosofului Michel Onfray, Décadence (2017), în care Occidentul, aflat în „fază terminală” îşi spulberă cinic propriul său cod cultural al progresului, al unui viitor promiţător.

Trist e că nici măcar nu mai e tragic. Falsul roman negru pe care ni-l oferă Yasmina Reza, acest pseudo-thriller decalat, nu cutremură de groază, indignare sau măcar de un fel de poezie aspră a sfîrşitului, căci accentele sale burleşti, groteşti ne scot din registrul suferind al unei omeniri în prag de colaps. Mai mult încă, atît personajele, cît şi organizarea intrigii sînt departe de a stîrni consideraţii participative despre strîmbătatea lumii şi ţicneala semenilor noştri, accentuînd, dimpotrivă, o postură de spectator, de pasager pasiv, vag ironic, pe corabia nebunilor.

Autoarea, născută la Paris în 1959, este binecunoscută cititorilor şi spectatorilor, fiind în primul rînd un dramaturg de succes. Babylone e doar al treilea roman al său, după Adam Haberberg (2002) şi Heureux les heureux (2013), deşi majoritatea criticilor sînt de acord că acest text reprezintă, de fapt, primul ei roman autentic. Adevărul este că puţini laureaţi ai unui mare premiu literar au stîrnit atîte controverse şi atîtea opinii contradictorii ca textul Yasminei Reza. Unii consideră că, în ciuda stilului fluid şi al climatului neliniştitor bine conturat, cititorul nu este antrenat în poveste, rămîne cumva pe margine, indiferent la soarta personajelor, şi că plictisul somptuos nu poate fi evitat…

Ce se întîmplă, în fond, în acest roman ? Totul se petrece într-un imobil dintr-o periferie burgheză, imaginară, cu un nume bizar, Deuil-l’Alouette, unde, într-o seară, la pagina 77, izbucneşte drama. Jean-Lino Manoscrivi, un italian cu origini evreieşti, sună la uşa vecinilor săi de deasupra pentru a-i informa că tocmai îşi omorîse soţia. Motivul? Un picior nefericit plasat în derierul unui motan antipatic şi arogant, pe numele său Edouardo, care nu înţelege decît italiana, detestă copiii, are pietre la rinichi şi se calmează exclusiv dacă i se prezintă pendulul din cuarţ roz al victimei, Lydia, cîntăreaţă de cabaret reconvertită la muzicoterapia New Age şi masaje tibetane şi – culmea! – militantă ecologistă şi apărătoare a drepturilor animalelor.

Tragedia e un vodevil pe dos, spunea Feydeau, pe care Yasmina Reza, artizan de comedii acerbe, îl cunoaşte bine. Şi e drept că rîzi adesea, oblic, de-a lungul acestei relatări a unei „petreceri de primăvară” între vecini din clasa de mijloc, relativ cultivaţi, apropiindu-se de vîrsta a treia… Pe lîngă cei doi protagonişti ai crimei, mai avem o naratoare sexagenară, Elisabeth, uşor dezabuzată, inginer biolog, care tocmai şi-a pierdut mama, soţie a lui Pierre, profesor de matematică, şi proaspătă prietenă a lui Jean-Lino, de care o apropie mai întîi o comună evitare a liftului în favoarea scărilor, din raţiuni diferite. Totul s-ar putea rezuma prin variaţiuni pe tema pierderii, abandonului, singurătăţii, ratării. Incidentul aminteşte în chip straniu de povestea uciderii Hélènei Rytmann de către so₫ul ei, filosoful Louis Althusser… Jean-Lino e cel care oferă titlul romanului, evocînd celebrul psalm 137 pe care tatăl său i-l citea în fiecare seară după cină, în copilărie, şi pe care nu l-a înţeles niciodată: „Pe malurile rîurilor Babilonului, şedeam jos şi plîngeam cînd ne aduceam aminte de Sion.”

Exilul şi solitudinea, o formă omniprezentă de non apartenenţă la lucruri şi la lume, răzbat printre rîndurile adesea sarcastice ale romanului. Exilul propriu – „ nu poţi spera la vreo continuitate în existenţă”, ca şi exilul celorlalţi – „limbajul nu traduce decît neputinţa de a se exprima.” Asemenea acelor americani rătăciţi, fotografiaţi de Robert Frank în albumul său The Americans, cartea de căpătîi a Elisabethei.

Şi totuşi, în ciuda referinţei explicite la exilul babilonian, romanul nu creşte pe durere, dor sau culpabilitate, e mai curînd o desfăşurare de acte de limbaj şi o subtilă analiză a capacităţii lor ilocutorii, performative chiar, care, dincolo de fapte, îi angajează pe enunţători pînă la limita ultimă, pînă în punctul imposibilei întoarceri. Seara petrecerii propune, în fapt, o necruţătoare dezghiocare şi sfărîmare a ideilor şi conceptelor prefabricate, corecte politic şi infinit găunoase, spoliate de orice urmă de suflet şi minte, precum „datoria de memorie” şi „lucrarea doliului”, cuvinte ce se învîrt în gol, ritmînd o existenţă tot mai factice. Vorbele nebune din piesele lui Ionesco exprimau, poate, refuzul de a mai numi o realitate monstruoasă. Dar discursul personajelor Yasminei Reza – bine înfipte în limbaj, firesc, avînd în vedere lunga experienţă teatrală a autoarei – pare să-şi contureze propria neputinţă, epuizarea nu atît a realităţii desemnate, cît – mult mai grav – a capacităţii de semnificare a cuvîntului. Dialogurile înlănţuie sprinţar idei profunde sau decalate, registrul ironic cu cel empatic, sclipitoare uneori, incoerente alteori, dar mereu cu simţul amar şi caustic al formulei, cu pana ascuţită şi tranşantă ce caracterizează întreaga operă a scriitoarei. În acest „huis clos” postmodern, relaţiile interumane şi fermitatea caracterelor nu sînt cîtuşi de puţin mai solide, mai încurajatoare, mai tandre decît cele explorate de Sartre cu jumătate de secol în urmă. Ipocrizia dezinvoltă, cultul aparenţelor, clipa împietrită în iluzie şi dezordinea generală a lumii sînt acolo, ireversibile. Ca în filmele lui Alain Resnais, Yasmina Reza face să ţîşnească întrebările incomode şi reflecţiile profunde din evenimentele, obiectele şi gesturile cele mai anodine. Nesemnificativul cotidian duce spre un dincolo, dar cînd acesta trebuie numit, limbajul se retrage în limburi indescifrabile.

Concluzia romanului s-ar putea concentra într-o remarcă a naratoarei: „M-am gîndit din nou la expresia a crea o legătură, şi am lansat tema conceptelor goale. Am găsit din belşug şi printre ele, curios, a apărut în discuţie cel de toleranţă. Nasser El Ouardi e cel care l-a rostit, susţinînd că e un concept stupid la origine, toleranţa neputîndu-se exercita decît cu condiţia indiferenţei.” Da, şi mult dincolo de indiferenţa oamenilor unii faţă de alţii, cu adevărat catastrofală e indiferenţa limbii faţă de ea însăşi.

 

Revista indexata EBSCO