Feb 16, 2017

Posted by in MOZAIC

Mihaela GRĂDINARIU – Jeu sai e sai da nuot – ştiu şi nu ştiu nimic

Un triptic seducător, astfel am putea caracteriza volumul trilingv al scriitoarei elveţiene Tresa Rüthers-Seeli, Jeu sai e sai da nuot/ Ich weiß und weißvon nichts/ Ştiu şi nu ştiu nimic (traducere şi postfaţă de Adina-Lucia Nistor, cu o prefaţă de Lăcrămioara Petrescu, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015), apărut în condiţii grafice deosebite, cu o copertă sobră şi elegantă, pe aceeaşi pagină fiind puse în paralel textul original, traducerea în germană şi tălmăcirea în limba română.

Scrisă în limba retoromană, dialectul sursilvan (de o muzicalitate deosebită, cu sonorităţi adesea apropiate de română) şi structurată în trei părţi, cartea este una a trăirilor autentice, concentrate în poeme esenţializate, ca sentinţe definitive: „Merg/ şi-mi aud/ scrîşnetul/ paşilor/ şi ştiu/ de-aş cădea/ din mîna ta/ aş fi sticlă/ în mii de cioburi/ Merg şi ştiu/ număraţi îmi sînt/ toţi paşii” (Merg).

Pe spaţii aparent înguste, cele nevăzute ale lumii acesteia sînt trăite ca secvenţe ale unei călătorii iniţiatice, cu suprapuneri de planuri (vegetale şi minerale, cel mai adesea: pădurea, felurite cristale, zăpada, grădina, cireşul, ogorul, marea, anotimpuri fragile, cinci la număr, ultimul, cel al Luminii), cu treceri peste praguri ale cunoaşterii: „Probabil/ ar fi fost nevoie/ doar de-o/ atingere/ uşoară/ în/ profunzime/ şi ceasul/ bătea/ anapoda/ o/ viaţă/ întreagă” (Probabil), cu zbateri între viaţă şi moarte, între timpul răbdător al strămoşilor şi vremurile violente şi puţin tolerante ale prezentului, care pot modifica drastic paradigme ale fiinţei: „Cînd a primit/ decoraţia/ de erou/ a vrut/ s-atîrne/ medalia/ la inimă/ nu/ a găsit-o/ şi-o poartă acum/ la pălărie” (Eroul)

Parcursul asumat este jalonat de întrebări existenţiale, puternic metaforizate, ale căror răspunsuri rămîn mereu ascunse ochiului grăbit, dezvăluindu-se doar celor aleşi: „Ştiu/ şi nu ştiu nimic/ de-o inimă/ de mii de ori/ zdrobită/ ştiu/ Ştiu/ de cuvinte/ vorbite/ şi uitate/ Ştiu de rugăciunile/ păsării mele/ din vîrful acestui brad/ Ştiu/ de dealurile aurii/ ţi le-aş fi dăruit/ de n-aş fi avut/ decît o inimă din sticlă/ De ziua noastră/ mai ştiu/ cînd urmam fluturilor/ pe cîmpuri şi hotare/ fiind noi înşine prizonieri/ în propria-ne mreajă” (Ştiu).

Intertextul religios, uneori explicit (prin raportare la parabole sau personaje biblice), alteori subtil, converge într-o epifanie a neliniştilor, reliefate cu simplitate şi discreţie de o voce distinctă, dominant-reflexivă: „Las/ azi/ să-mi crească/ mărul/ pînă-n albastrul/ cerului/ şi-ntind/ basmaua-n verde/ aşteptînd/ poate-o să plouă/ cu mană/ din cer” (Las). Delicateţea şi armonia construcţiei poetice rezonează în tulburătoare profunzimi reflexive, decupate în filigran („În grădina/ mea/ înfloresc/ şi rîd/ trei trandafiri/ dintr-o mare/ de spini” – În grădina), într-un monolog poetic întors către singurătăţi, către singurătatea personală, în care daimonul creaţiei e o prezenţă curajoasă şi demnă, în ciuda tuturor piedicilor: „Toate le-aşez/ pe masă/ o frunză/ un măr/ coralii mei/ săgeţile mele/ şi cele două/ mîini stîngi/ harfa/ mi-o atîrnaseşi/ într-o/ salcie” (Toate le-aşez).

Poemele, care par însemnări dintr-un jurnal abreviat, ne atrag în sfera unei experienţe a sacrului („În noaptea/ zilei mele/ străpunsese-n două/ fulgerul/ din cap/ pînă-n picioare/ pinul meu/ În ziua/ nopţii mele/ un foc/ lumina/ precum aurul/ semnul/ din tocul/ uşii/ mele” – În noaptea), la adăpost de orice dezordine („Marea/ şi/ munţii/ între noi/ şi cuvîntul tău/ pe care-l/ dai/ sau/ nu-l dai” – Marea), în încercarea de a se sustrage disoluţiei tot mai ameninţătoare: „Cu jocul tău/ ne-ntrerupt/ se prinde deja/ fluturele/ în plasa morţii” (Toamna).

De o particulară poeticitate, meditaţiile asupra semnelor situează lumea „la mijloc de rău şi bun”, între tăcere şi vorbe („Vrea viermele/ să se ascundă/ îşi sfredeleşte/ o gaură-n pămînt/ vrem noi/ să ne ascundem/ ne-nvăluim/ în propriile cuvinte” – Ascunde-te), într-un spaţiu tranzitoriu, al pregătirilor necesare pentru o definitivă călătorie: „Sîntem aici/ şi trebuie/ să lăsăm/ totul/ şi să plecăm/ din miezul/ zilei noastre/ din miezul/ nopţii noastre” (Călătorie), ale cărei trasee încep cu invariante şi familiare coordonate: „Ai plecat/ cu gura deschisă/ cu tine/ ultimul/ cuvînt/ povara/ ai lăsat-o/ înapoi/ pe banca/ din odaie” (Moarte). Strigătul poetei e adăpostit într-o carte a refugiilor salvatoare, a nostalgiilor melancolice, a tristeţilor şi speranţelor, scrisă cu sensibilitate autentică,  de o bogăţie spirituală adevărată, un spaţiu al albului purificator, al comunicării şi comuniunii cu divinitatea şi cu semenii.

Revista indexata EBSCO