Feb 16, 2017

Posted by in MOZAIC

Marius CHELARU – Despre iubirea de frumos şi înţelepciune

„Aşadar, cunoaşterea sufletului este cîrma ascunsă a întregului trup, care păzeşte curăţia în rînduială şi urechea vigilenţei şi mîna trezviei şi limba echilibrului corect şi picioarele ţinutei prudente; şi aşa cum căruţaşul [ţine] frîiele armăsarilor săi, la fel şi sufletul ţine frîiele ordinii simţurilor şi conduce mădularele lăuntrice, iar acest lucru bun care e lumina trupului şi buna rînduială a tuturor mădularelor piere din pricina lăcomiei.”  Filoxen de Mabbug (440-523), Al zecelea discurs sau Despre plăcerea pătimaşă a trupului

 

„Volumul de faţă se înscrie în tradiţie scrierilor filocalice, cu deosebirea că textele pe care le conţine au fost concepute în limba siriacă. Ele au acelaşi obiect, ascensiunea la Dumnezeu prin purificare şi despătimire, iluminare şi desăvîrşire a tuturor credincioşilor – sacerdoţi, monahi sau mireni – care se nevoiesc, dorind cu fervoare să dobîndească starea de îndumnezeire prin har – asemănarea cu Dumnezeu şi Împărăţia Cerurilor.”  Remus Rus

 

La începutul lui 2016 alegeam, publicînd în „Convorbiri literare” textul despre Istoria literaturii creştine siriace, să mă opresc întîi la această carte a lui William Wright, transpusă în română de Remus Rus – dar „păstrînd loc” şi pentru o alta legată de numele acestuia din urmă (legată şi de acelaşi spaţiu aparte pentru creştinism/ literatura creştină), anume Filocalia siriacă. Îmi doream atunci că pămînturile unde, cu secole în urmă, străluceau Antiohia, Damascul, dar şi Edessa (azi Urfa, în Turcia) – „Atena Siriei”, călcate altădată, între cei peste, din ce ştim numai, 70 de scriitori, poeţi, istorici, teologi de diferite anverguri, de Sfîntul Isaac Sirul, de traducători de talia lui Ibas (şi alţii, care, prin traducerile lor din operele filosofilor antici în siriacă, şi în arabă, au contribuit „în mod direct” la „apariţia gîndirii filosofice în lumea islamică şi indirect la naşterea scolasticii medievale”, scrie Remus Rus) sau Harmonius, considerat primul poet de limbă siriacă, pămînturi peste care răsunau vocile care citeau din Peshitta (cum i s-a spus versiunii timpurii[1], pentru a o diferenţia de cele dinspre secolele VI-VII), „vulgata siriacă”[2], nu o să mai fie sfîrtecate, şi cerul lor nu va mai răsuna de zgomotul distrugerii şi al războiului. Iată însă că „istoria recentă” legată de conflictele dintre prea multele „tabere” cu tot felul de interese mai mult sau mai puţin limpezi/ ţinînd de multe ori de probleme nu numai locale, ne „oferă” în continuare o „carte a distrugerilor” scrisă clipă de clipă cu cinism de către cei care trag foloasele bulversării/ distrugerii vieţilor a milioane de oameni.

Istoria secolelor de început ale creştinismului a fost una frămîntată, complexă, cum vedem şi numai dacă ne uităm la  sinoade – cu motivaţiile/ hotărîrile luate, cu edictele care au discutat despre/ uneori au dus la atît de multe „schimbări”, ramificaţii/ doctrine/ facţiuni ş.a., au ridicat pe cerul istoriei „Patriarhi ai Răsăritului”, nume de referinţă ale istoriei creştinismului, atîtea comunităţi (monofiziţi, iacobiţi, encratiţi, gnostici ş.a.) azi bună parte înghiţite de valurile uitării.

Deşi este o pagină frumoasă a tezaurului (şi literar) creştin, literatura creştină scrisă în limba siriacă (care pînă în secolul al V-lea a avut un „drum” al ei, fără influenţe greceşti, texte semnificative pentru creştinism fiind traduse direct din ebraică[3]), în afară de aspectele de ordin lingvistic/ etnic, fiind legată, preponderent după secolul al V-lea (şi aici ar fi multe aspecte de limpezit), de bisericile creştine Nestoriană[4] (de la Nestorie, m. în 451) şi Iacobită (de la Iacob Baradeus, 500-578)[5] – adică (şi) din raţiuni doctrinare – nu este cine ştie ce cunoscută, la nivelul percepţiei publice cel puţin.

„Prezentul volum este alcătuit după tiparul antologiilor sau florilegiilor filocalice, culegeri de texte teologice, ascetice şi mistice care ocupă un loc privilegiat în cadrul tradiţiei creştine ortodoxe”, scrie Remus Rus în cuvîntul său de început, în care aminteşte, între alte consideraţii legate de viaţa monahală din România în/ şi după comunism, dialogul actual între Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale şi Biserica Ortodoxă Răsăriteană, nemulţumirea sa faţă de maniera în care este abordată „spiritualitatea creştină monahală în cadrul Bisericilor Vechi Orientale” („în comparaţie şi în funcţie de tradiţia teologică şi mistică islamică a sufismului”, „dînd impresia că el s-a conturat în dependenţă de această mişcare islamică”), în afară de aspecte care ţin de ce înseamnă o „filocalie”, unele detalii istorice despre acest gen de „antologii”, istoricul/ diverse nume ale literaturii siriace, şi alte cîteva, între care acela că este un spaţiu de cultură creştină puţin cunoscut în România şi pentru că scriitorii mistici de limbă siriacă au ţinut de tradiţiile monofizite şi nestoriene, care au fost considerate secole de-a rîndul eretice. Asta deşi, reiterînd succint parte din cele scrise în textul anterior, autorii de limbă siriacă/ bisericile din care făceau parte au influenţat, la rîndul lor, popoare/ biserici creştine cu care au avut legătură/ contact: bizantini, armeni, georgieni, perşi, arabi ş.a., pînă în India şi China, aducîndu-şi aportul şi în alte „lumi” – sînt specialişti care arată, de pildă, că terminologia arabă ştiinţifică are rădăcini şi în siriacă.

Socot că nu e de prisos să amintesc cele cuprinse în carte (în afară cuvintelor de început ale lui Remus Rus), fie şi pentru a aduce în sufletul cititorilor ceva din mireasma acelor timpuri prin rostirea numelor autorilor şi a scrierilor lor, şi, nădăjduiesc, pentru a trezi dorinţa de lectură: Partea I: Bar Haebreus – Cartea Porumbelului, Afraate – Demonstraţia VI. Despre monahi, Sfîntul Efrem Sirul – Despre povăţuire şi căinţă, Philoxen de Mabbug – Despre plăcerea pătimaşă a trupului. Al zecelea discurs sau despre plăcerea pătimaşă a trupului, Partea a II-a: Reguli Monahale, Regulile monahale atribuite lui Efrem Sirul, Sfaturi către monahi de la acelaşi Mar Rabbula, episcop de Urhai, Canoanele lui Rabbula, episcop de Edessa, pentru monahi, Canoane despre[6] rînduiala fraţilor începători, Canoane care sînt necesare pentru monahi, Canoane anonime, Canoane pentru monahii, Canoane pentru sihaştri, Regulile lui Philoxen, Canoanele mînăstirii lui Mar Mattai, Canoanele lui Johannan bar Qursos, Canoanele lui Iacob de Edessa[7], Canoanele lui George (Giwargi) al arabilor, Canoanele pentru monahii din Persia, Canoanele mînăstirii Mar Hananya, şi, în final, o Anexă (Pagini din literatura siriacă), în care sînt: Iacob de Serugh, Omilia 79. Despre vălul de pe faţa lui Moise, Mar Narsai (sec. V-VI), Dezvăluirea tainelor.

Fiecare text este prefaţat de cîteva pagini cu „noţiuni introductive”, bine venite, ca şi notele subsol şi comentariile lui Remus Rus, pentru ca cititorul să se apropie mai cu folos de aceste texte.

Sînt doar cîteva gînduri de lector despre o carte care merită citită din mai multe perspective/ puncte de vedere. Multe nume, texte de o bogăţie informaţională dar şi (sau mai ales) sufletească  aparte, care ne poartă într-un univers pe care poate că doar aceste „filocalii” (al căror „început”, ca gen de scrieri, stă în colecţia de texte din Origene alcătuită de Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigore de Nazianz, în secolul al IV-lea) ni-l pot oferi. „Antologii” cu care românii au fost dăruiţi încă din 1769, cu Filocalia de la Dragomirna, iar noi, cei de azi şi de mîine, avem şansa de a oferi o fărîmă de timp, cu prisosinţă întru folosul nostru spiritual, celor care s-au nevoit să le alcătuiască spre buna noastră înţelegere a rostului şi locului care ni-i dat în lume, şi alături de care îl putem aşeza, într-un loc potrivit lui, pe cel care a alcătuit/ tradus acest volum.

Spuneam, scriind despre Istoria literaturii creştine siriace, că erau gînduri care mi-au venit după ce am văzut imagini cu vestigiile de la Palmyra prăbuşindu-se pradă nebuniei oamenilor de azi, şi răsfoind cîteva cărţi mai vechi ori mai noi. Şi în ceasurile în care mă călătoream pe aceste pagini de filocalie, pe care nu le-am drămăluit ca fiind ale zilelor sau nopţilor, am ascultat zgomotele locului în care vieţuiesc, cu bunele şi mai puţin bunele lui, dar toate vestind a pace, gîndind la imaginile cu Damascul sau Alepul, altădată „perle” ale Orientului şi ale planetei, azi mormane de ruine scăldate în durere, în care oamenii care au mai rămas acolo aud cu totul alt zgomot al lumii din care nu mai înţeleg dacă fac parte sau nu.

E un prilej pentru cititorul care şi-ar oferi în dar o asemenea lectură să se apropie de un mod de a gîndi/ trăi, un fel de a vedea/ înţelege/ simţi credinţa,  mesajul Scripturilor dintr-o perspectivă creştină care nu ne-a fost foarte la îndemînă, cel puţin în limba română. Comentariile la Biblie (de la Efrem Sirul la Iacob din Edesa mai departe), unele „atinse” şi în această carte, pot fi oricînd de interes pentru cel cu inima deschisă. Şi, de ce nu, de pildă, între altele, prin intermediul spuselor lui Efrem Sirul, poate că unii ar înţelege mai limpede cum trebuie citită Biblia, „cu ochiul credinţei”, pentru a pătrunde dincolo de cuvinte, către înţelesurile spirituale.

Este, ca orice carte care vorbeşte despre iubire, despre bine şi despre frumos (cum ar fi înţelesul în greacă al filocaliei), despre om şi Dumnezeu, despre credinţă şi înţelegerea acesteia, a lumii şi a ceea ce sîntem noi, la urma urmelor, o invitaţie la lectură şi reflecţie. Şi la ceea ce spune şi ce ne ajută să înţelegem, dar şi la faptul că frămîntata dar şi atît de frumoasa istorie a omenirii, a felului în care s-a scris şi a ce s-a scris pe această planetă, are pagini frumoase şi în limba siriacă. Dar, mai bine, să încheiem cu cîteva cuvinte din Cartea porumbelului (capitolul al III-lea, secţiunea a VI-a – Despre cunoaşterea lui Dumnezeu) ale lui Bar Haebreus (1226-1286): „După cum omul trăieşte o desfătare specială în concordanţă cu puterile care îl fac să dobîndească lucruri sensibile – adică pipăitul, gustul, vederea, auzul şi mirosul – la fel, în concordanţă cu mintea, care îl face să dobîndească lucruri intelectuale, el trăieşte o desfătare specifică. Şi întrucît într4 toate lucrurile intelectuale nu există ceva mai minunat , mai încîntător, mai uluitor şi mai desăvîrşit decît Domnul şi Dumnezeul fiinţelor, desfătarea cauzată de cunoaşterea Lui depăşeşte orice altă desfătare”

 

Filocalia siriacă. Iubirea de frumos şi înţelepciune – cale spre desăvîrşire, traducere, selecţie de texte, cuvînt introductiv, note şi comentarii de Remus Rus, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2014, 450 p.

 

[1] În afară de Brock, despre diversele versiuni „orientale”, între care şi siriacă ori arabă, ale Bibliei, şi în Michel van Esbroeck, Les versions orientales de la bible: une orientation bibliographique.

[2] Să notăm că, din cîte se ştie, cel mai vechi papirus scris în siriacă păstrat datează din secolul al III-lea, dar sînt izvoare mai vechi în piatră, metal ş.a (Gorgias Encyclopedic Dictionary of the Syriac Heritage, with contributions by seventy-six scholars, Edited by Sebastian P. Brock, Aaron M. Butts, George A. Kiraz, Lucas Van Rompay, Gorgias Press, 2011, p. 320.

[3] Astfel, de pildă, în Peshitta (traducerea considerată „standard”/ de bază a Bibliei în siriacă, dar nu este singura în această limbă), Vechiul Testament este tradus (prima oară la o dată incertă, poate începînd cu secolul I pînă prin secolul III) din originalul ebraic, în timp ce Noul Testament  din greacă. (Sebastian P. Brock, The Bible in the Syriac tradition).

[4] Pe de altă parte, Brock (An introduction to Syriac studies) spune că e forţat să catalogăm biserica siriacă drept „nestoriană” „Although European writers have derogatively called this Church “Nestorian,” its connections with Nestorius are rather tenuous: only in the sixth century did any of Nestorius’ writings get translated into Syriac.”

[5] Reiterăm, în literatura de specialitate de azi, acestea, formele care se manifestă, sînt cunoscute drept „biserici ortodoxe vechi orientale”.

[6] Datate prin secolul al IX-lea. Considerate anonime multă vreme, atribuite apoi lui Johannan din Dalyata.

[7] Care a făcut o „revizuire” a unor cărţi ale Vechiului Testament în siriacă, pornind atît de la Peshitta, cît şi de la Septuaginta.

Revista indexata EBSCO