Feb 16, 2017

Posted by in ESEU

Bogdan Mihai MANDACHE – Numărul de aur

Una din legendele amintite de Herakleides Ponticul afirma că Pitagora ar fi fost de obîrşie un Aithalid şi era socotit fiul lui Hermes, care i-ar fi spus să-şi aleagă orice, în afară de nemurire. Pitagora a cerut ca pe timpul vieţii şi după ce s-ar fi săvîrşit să poată păstra memoria celor întîmplate. Acelaşi Herakleides povesteşte despre o discuţie între Pitagora şi Leon din Fliolante, în care Pitagora a făcut distincţia între înţelept şi filosof, iubitorul de înţelepciune. Fără să fi lăsat scrieri, ceea ce se ştie despre doctrina pitagoreică datorîndu-se unor mărturii aparţinînd doxografilor, comentatorilor şi filosofilor antici fascinaţi de strălucitoarea personalitate a unui reformator religios, taumaturg, matematician, filosof atent la muzica sferelor şi la armonia cetăţii, Pitagora rămîne cel în care Hegel vedea “primul maestru universal”. Contemporanii lui Pitagora vorbeau cu admiraţie de congregaţia religioasă, homakoeion, comunitatea de viaţă austeră şi spirit aristocratic, care va influenţa filosofii de la Platon pînă la Nietzsche; comunitatea sa număra în jur de şase sute de membri a căror menire era să cultive meditaţia, cumpătarea, păstrarea secretului, idealul cunoaşterii demonstrative, situîndu-se la încrucişarea unui joc al opoziţiilor între esoteric şi exoteric, sacru şi profan, laic şi religios, loc vizibil şi loc inteligibil. Toate acestea sînt temeiuri ca filosofia pitagoreică să-şi păstreze neştirbită atracţia, unul dintre cei care au studiat filosofia lui Pitagora fiind gînditorul român Matila C. Ghyka, născut la Iaşi, la 13 septembrie 1881, descendent al domnitorului Moldovei, Grigore al V-lea Ghyka. Matila C. Ghyka era convins că “pe falnicul trunchi lăsat de Maestrul din Samos au crescut ramuri puternice formînd un fel de nobil evantai, asemănător frunzei de palmier” şi a surprins aventura intelectuală a “legii numărului” într-o carte recent tradusă integral în limba română: Numărul de aur. Rituri şi ritmuri pitagoreice în dezvoltarea civilizaţiei occidentale, scrisoare către autor de la Paul Valéry, prefaţa de Basarab Nicolescu, traducere din limba franceză de Adrian Pătruşcă, Bucureşti, Editura Nemira, colecţia “Porta Magica”, 2016, 496 p., 66 planşe. Este prima traducere integrală; în anul 1981, în traducerea lui Traian Drăgoi, a apărut primul volum din Numărul de aur, din cel de-al doilea apărînd doar două capitole, în volumul Estetică şi teoria artei.

Numărul a exercitat o fascinaţie constantă în filosofia vechilor greci, dar toţi comentatorii sînt unanimi în a recunoaşte lui Pitagora şi şcolii sale meritul de a fi aşezat temelia unei filosofii a numărului, a proporţiei, a armoniei muzicale, idei admirabil surprinse de Paul Valéry: “Fiice ale numerelor de aur,/Întruchipări ale legilor cerului,/Peste noi se pogoară şi-adoarme/Un zeu de culoarea hidromelului” (Cîntarea coloanelor). Cunoştinţele ştiinţifice i-au permis lui Matila C. Ghyka să treacă de nivelul speculaţiei pe seama muzicii sferelor sau armoniei arhitecturii şi să vorbească despre filosofia şi ştiinţa celor amintite, despre teoria proporţiilor, despre numărul de aur (1,618…), despre tetractys, văzut ca simbol al universului, ca împlinire a perfecţiunii absolute, despre pentada ca număr al armoniei în sănătatea şi frumuseţea manifestate în corpul uman. Teoria generală a proporţiilor nu era un exerciţiu speculativ pentru încîntarea minţilor, era asociată studiului proporţiilor geometrice sau armonice. Un timp, arhitectura a avut un caracter iniţiatic şi ritualic, cultivîndu-se o tradiţie a secretului, o concepţie esoterică despre arhitectură; Matila C. Ghyka pune în evidenţă paşii pe care îi făcea discipolul pitagoreic pentru a urma un traseu parcurs cu tenacitate prin labirintul de simboluri şi de analogii, la capătul căruia i se deschidea perspectiva asupra Adevărului, Frumuseţii, Armoniei şi Unităţii. Fără inventarea tiparului, susţine autorul, arhitectura ar fi rămas esoterică, iar transmiterea principiilor sale prin iniţiere nu era iubire pentru mister, ci necesitate. În De vita pythagorica, Iamblicos povesteşte că plimbîndu-se prin faţa unei fierării, Pitagora “a auzit în urma unei coincidenţe divine ciocanele care băteau fierul pe nicovală şi scoteau nişte sunete care se aflau într-o deplină armonie unele cu altele, cu excepţia unei perechi. A recunoscut în aceste sunete raporturile de octavă, cvintă şi cvartă.” Pornind de la experimentele şi consideraţiile lui Pitagora, Matila C. Ghyka scrie convingător despre ritm, incantaţie, armonie în muzică şi poezie, aici întîlnindu-se cu concepţiile unui alt estetician român trăitor în Hexagon, Pius Servien. Poezia lui Chateaubriand, Victor Hugo, Baudelaire, Mallarmé, Paul Valery, Walt Whitman, Paul Claudel sînt exemple care susţin concepţiile despre emoţie, armonie, simetrie, tensiune interioară, periodicitate. Armonia ritmată are însă şi ceva magic, iar vocile o anume vrajă; se ştie că pitagoricienii au preţuit valoarea purificatoare a muzicii, a incantaţiei, cea care-l va face pe Platon să vorbească despre îndrăgostitul inspirat de Dumnezeu, iar pe Matila C. Ghyka despre “incantaţiile de dragoste conştiente, «nevoia de magie» pe care o implică împlinirea dorinţei amoroase”, amintind de un talisman reprodus de Paracelsus, în care poate fi văzută Venus cu o pentagramă mare deasupra capului.

Scriind despre viaţa şi legenda lui Pitagora, Matila C. Ghyka insistă pe fundamentul vieţii şi fraternităţii reale, pe comuniunea guvernată de “întrepătrunderea Lumii vii” şi a legii armoniei, totul “sfîrşind prin marea iluminare a iubirii divine, aşa cum o întrevedem în străfulgerarea finală din Banchetul lui Platon”. O comunitate filosofică care tindea spre realizarea, prin cunoaştere şi Iubire, a armoniei interioare, ceea ce exprima Heraclid: “Pitagora vedea fericirea supremă în contemplarea armoniei ritmurilor Universului.” Matila C. Ghyka a ştiut să armonizeze, cum altfel?, doar scrie despre Pitagora, demonstraţia matematică, ştiinţifică din primul volum, mai tehnic, cu capitolele, din al doilea volum, despre rituri, despre transmiterea Cunoaşterii, despre firmamentul simbolurilor, despre gnoză, cabală, hermetism, despre simboluri şi desene pitagoreice, despre umbra esoterică: “Aşadar, pe bună dreptate, se poate afirma că geometria esoterică pitagoreică s-a transmis din Antichitate pînă în secolul al XVIII-lea, pe de o parte, prin confreriile de constructori (care şi-au transmis din generaţie în generaţie şi un ritual iniţiatic, în care geometria juca un rol preponderent) şi prin Magie, pe de altă parte, prin rozetele catedralelor şi pentaclurile magicienilor.” Capitolele care nu au apărut în prima traducere a cărţii Numărul de aur sînt cele despre continuitatea ideilor pitagoreice în spaţiul mediteranean, printre continuatori fiind lojile masonice, dar şi ştiinţa modernă, evoluţia creatoare sau renaşterea iniţiatică. Matila C. Ghyka dezvăluie cîteva posibile filiaţii, sigur la nivelul preluării convingerilor morale, a modului de viaţă, a ritualurilor între confreria pitagoreicilor şi “colegii” antice, Ordinul Templierilor, “călfiile” de zidari şi de dulgheri, Ordinul Iezuiţilor, Ordinul rozacruciuan, francmasoneria speculativă. Despre acest ordin, Matila C. Ghyka scrie “fără ură şi părtinire”, arătînd practicile moştenite de la operativi, de la vechile societăţi iniţiatice, dar şi că în opinia sa Marele Arhitect al Universului “este mai aproape de Dumnezeul lui Pitagora şi al lui Platon decît de cel al Bisericii Romane”, că Roma a văzut în G-ul misterios iniţiala Gnozei! Privind către ştiinţa modernă, teoria mulţimilor şi a grupurilor, către macrocosmos, dar şi către elanul vital, ritmul şi durata vieţii, Matila C. Ghyka putea spune că “armonia ritmată a simfoniei cosmice” pe care o auzea Pitagora răsuna şi în zilele sale. Gînditorul român vedea un şir de iniţiaţi purtînd torţe aprinse la altarul marelui focar care a fost pitagorismul pentru că din făclie în făclie flacăra cunoaşterii s-a transmis, luminînd şi  astăzi.

Tradiţia simbolică pe care Damascius o numea “lanţul de aur al lui Platon” sau “lanţul hermetic” avea ca primă verigă pe Hermes Trismegistos, trecea de la Pitagora şi Parmenide la Empedocle, apoi la Platon, Aristotel, Philon din Alexandria, Virgilius, Ovidiu, pentru a continua cu Ramon Llull, Nicolaus Cusanus, Luca Pacioli, Johannes Reuchlin, Agrippa de Nettesheim, Paracelsus, Giordano Bruno, Johann Valentin Andreae, Athanasius Kircher, Franz von Baader, Fichte, Novalis. Numărul de aur, cartea lui Matila C. Ghyka, dovedeşte cu prisosinţă că lanţul amintit mai sus continuă să adauge noi verigi, confirmă adevărului vechiului dicton din Hieros Logos: “Lucrurile nu sînt decît aparenţa Numărului”. Basarab Nicolescu afirmă că esteticianul român a avut cîteva intuiţii fundamentale, printre ele fiind rolul central al simetriei matematice în teoria estetică, necesitatea unei teorii matematice a ritmului, distincţia şi corelaţia între limbajul matematic şi limbajul estetic. Cartea lui Matila C. Ghyka este o privire plină de iubire asupra confreriei şi doctrinei pitagoreice, o privire plină de încrederea că resurecţia integrală a pitagorismului ca sinteză filosofică şi religioasă ar fi posibilă.

Revista indexata EBSCO