Feb 16, 2017

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Planetă cerşind

A cerşi – a cere pomană, a cere, cu insistenţă, ceva pentru care nu poţi oferi o compensaţie, o plată; pe de altă parte, a depinde cu viaţa ori, cel puţin, a depinde, spre a evita grave suferinţe, de acea pomană, de acel lucru solicitat şi care nu poate fi obţinut prin achitarea unui cost, prin acordarea unei compensaţii oricum inaccesibilă la nivelul cvasi-nul sau chiar nul al proprietăţii cerşetorului. O planetă întreagă cerşind? O planetă cerşetoare? Actul de a cerşi este unul strict uman sau, prin extensie, apt a fi împlinit de către o formă relativ înalt dezvoltată de viaţă – a cere, a aştepta să ţi se dea, a arăta că nu te poţi priva de acel lucru pe care singur nu îl poţi obţine necesită un comportament uman sau animal nu lipsit de expresivitate. Mai poţi încă extinde termenul, conceptul de cerşetorie în cazul necesităţii constatabilă în sine care marchează grav existenţa unei anumite categorii  de prezenţa în lume, incapabilă să se exprime, dar care, în mod evident, nu poate ajunge la împlinire fără acel ceva care în mod clar lipseşte şi care le poate fi dat din afară, de către cineva, ceva, sau de către o mulţime de alte fiinţe. Oricum, în actul cerşetoriei intervine din partea cerşetorului sau din aceea a donatorului, ori din ambele părţi, un element de conştiinţă, de înţelegere, de sensibilitate, de voinţă, eventual cîte puţin din toate acestea,  măcar din unele, sau una dintre necesităţile conducînd la actul de  manifestare a cerşetoriei.

Se poate vorbi de o planetă cerşind? Neîndoielnic, în cel mai propriu sens al întrebării răspunsul apare ca negativ. Dar în cazul în care mai tot ceea ce există, implicînd necesităţi fără de care împlinirea acelei foarte numeroase categorii a fiinţării afirmată într-un cadru planetar nu se împlineşte  decît printr-un act al dăruirii, acest act care nu poate fi separat de nevoia  inconturabilă de a cerşi nu s-ar putea numi o lume, o planetă, să sperăm că nu şi universul a ajuns a exista cerşind?   Cînd undeva totul cerşeşte într-o lume sau într-un  spaţiu, ori pe un astru, a cerşi devine un fapt, cel puţin în sensul expansiunii, cosmic.

Una dintre cărţile fundamentale în care spiritul – şi intelectul – românesc s-a exprimat ca operă literară în limba română a celei de a doua jumătăţi a secolului XX este Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, de Matei Călinescu. Între reflecţiile personajului principal, filozoful profet Lichter  spune că orice om ar trebui ca măcar o zi pe an să se dedice practicării cerşetoriei. În continuare se afirmă că în cetatea ideală nu ar trebui să existe decît cerşetori şi hoţi – hoţii ar fura de la cerşetori, iar cerşetorii ar cerşi de la hoţi. Luînd ca bază a unor consideraţii această idee a lui Zacharias Lichter s-ar putea pretinde că, în respectivul sens, Pămîntul – planeta noastră – merită să fie considerat ca o lume ideală.

În urmă cu nu foarte mulţi ani, primul ministru de atunci al Italiei, Silvio Berlusconi, a creat un proiect de hotărîre prin care, în ţara sa, cerşetoria avea  să fie interzisă. Papa Benedict al XVI-lea s-a opus unei asemenea decizii, declarînd ferm că a cerşi este un drept – inalienabil – al  omului. Cerşetoria este, cu siguranţă un drept al omului, dar este ceva mult mai amplu decît un drept privind omul – este, tratată ca  mod al fiinţării, un drept al vieţii, un drept al existenţei, al fiinţei. Mai este, totodată, un fapt de o extremă tristeţe acela că lucrurile stau astfel în această lume terestră, că nu pot fi altfel, iar tot ceea ce există, dincolo de un anumit punct, există din milă, din umilinţa unei părţi a lumii, şi din bunăvoinţa, sinceră, modestă, pură sau orgolioasă, arogantă a celeilalte părţi a creaţiei – iar cele două compartimente ale fiinţării îşi pot schimba oricînd rolul, statutul, condiţia în desfăşurarea cel mai adesea dureroasă, uneori, dar foarte rar, sublimă, a celui mai complex, rafinat, vulgar, şi în forma sa ultimă supremă, un act divin,  acela al cerşetoriei.

Ne adresăm lui Dumnezeu prin rugăciune; Îl simţim în rugăciune, comunicăm cu el prin rugăciune, dar rugăciunea rămîne oricum rugă – Dumnezeu este însă izvorul absolut al binelui; noi nu reprezentăm nimic fără El. Rugăciunea adresată Domnului Dumnezeu înseamnă, astfel, retrăire a creaţiei, intrare într-o lume diferită de aceea în care înălţăm rugăciunea. A cere şi a primi de la Dumnezeu este însăşi viaţa, înseamnă a primi încă odată acea lumină ,,care luminează pe orice om venind în lume.’’ Iată, deducînd din aceste ultime observaţii încă o caracteristică a cerşitului – aceasta spre a fi cerşetorie şi nu creaţie divină implorată de oameni, înseamnă a cere ceva unei fiinţe care nu diferă ontologic de tine şi, în plus, a primi, în actul cerşetoriei, ceea ce se dobîndeşte firesc pe acest pămînt, dar în care semenii devin nesemeni, identităţile se transformă în disparităţi şi în care a vrea înseamnă, parcă, a nu fi fost mai înainte abuzat sau, dimpotrivă, a fi fost abuzat sau furat tu însuţi cu acceptarea ta.

Revenind la lumea lui Zacharias  Lichter – pentru ca în cetatea sa ideală să existe cerşetori este obligatoriu ca, mai înainte, acolo să fi existat şi acţionat hoţii. Merită însă ca, spre a verifica valabilitatea percepţiei de sine a omului, a vedea cum apare relaţia existenţială a fiinţelor pe o planetă în care imaginea a fost edificată spre a reflecta chipul şi asemănarea Creatorului a ajuns multiplicată în şapte miliarde de copii, în neglijenţa unui spirit şi unui intelect ce s-a redus cel mai frecvent la un ego de o extremă şi nepermisă simplitate.

Întreaga lume animală îşi cerşeşte existenţa acestei mulţimi de multe miliarde de fiinţe umane şi, adesea, inumane. Teritoriul de existenţă, mişcare, înmulţire, interacţiune a tuturor vieţuitoarelor este intersectat de autostrăzi, de căi ferate, de zborul avioanelor de liniile de transmitere a informaţiilor sau energiei. Ierbivore sau carnivore îşi văd viaţa instinctuală continuu dependentă de bunăvoinţa umană. Ele de obicei nu cerşesc din demnitate, din neştiinţă, din frică, dar, în fapt, sînt dependente de ceea ce li se dă în calitate de cerşetori efectivi. Bieţii cîini, bietele pisici, bietele păsări aflate, oricît de libere, mereu în preajma omului, cel mai adesea nu au alte mijloace de existenţă decît ceea ce primesc în calitate de cerşetori aşteptînd mila oamenilor. Plantele există doar acolo unde omul încă le mai permite să existe. Întreaga biosferă este dependentă de starea de conştiinţă a umanităţii. Omul însuşi se afla la dispoziţia milei tuturor funcţiilor, poluante fizic, psihologic şi chimic, ale activităţilor economice umane. Dar oamenii? Embrionii umani îşi aşteaptă viaţa sau dispariţia sub condiţia de cerşetori inconştienţi ai capriciului comportamental uman. Tinerii aşteaptă sisteme educaţionale mai bune şi ele nu apar în modul şi cu distribuţia geo-culturală necesară; toţi oamenii aşteaptă ca sistemele medicale să devină ceea ce pot fi în funcţie de progresele remarcabile ale medicinii  în calitatea unui  domeniu ştiinţific şi mult mai puţin clinic. Oamenii de afaceri stau şi aşteaptă mila, eventual stimulată adecvat, dar mereu capricioasă a oamenilor politici. Oamenii politici aşteaptă bunăvoinţa celor care nu îi înţeleg, nu pot sau nu vor să îi înţeleagă, iar atunci cînd o obţin se răzbună pe aceia de al căror vot au avut nevoie.  Întregul mediu, biosfera are a beneficia de bunăvoinţa umană. Egalitatea oamenilor, a popoarelor, a raselor sînt date revenind fără perturbări sau abuzuri sub toate orizonturile existenţei planetare a umanităţii? Privirea omului îndreptată asupra tuturor elementelor mediului său şi a vieţii sale relevă nenumărate aspecte ce rămîn în sfera neîmplinirii, a insatisfacţiei – a fi nemulţumit pentru propria-ţi condiţie este o inacceptabilă şi total deplasată dovadă a egocentrismului şi aroganţei: vei vedea totdeauna mult mai multe fiinţe, inclusiv oameni, ale căror probleme, şi adesea chiar suferinţă, necesită a fi soluţionate cu precădere cu mult mai curînd decît acelea care te privesc.

Este însă în noi înşine, în jurul nostru, în întreaga noastră lume, totul rău? Ceea ce vedem şi trăim ne suscită neîntrerupt mila? Nu putem face altceva decît să supravieţuim cerşind, sau acordînd sprijin, niciodată suficient, cerşetorului, întregii lumi care cerşeşte, căci este în natura cerşetoriei să nu primească, dintr-un singur gest al unui semen, tot ceea ce este necesar ieşirii sale din condiţia de cerşetor? Evident că nu este aşa. Din punct de vedere strict uman trăim, cel puţin biologic, în cea mai bună dintre epocile pe care umanitatea le-a parcurs pînă în prezent – ceea ce însă omenirea a reușit să cîştige material, tehnologic, moral, – ca spaţiu al libertăţii -, sau, comportamental, a pierdut în demnitate, spirit, credinţă, nobleţe a stilului. Putem salva de la dispariţie specii, pe care însă le menţinem într-o măsură pe care oamenii o decid numeric  şi continuu supunînd-o unei  dependenţe totale de voinţa lor – ceea ce le face să fie, mai mult decît oricînd, adevărate cazuri de cerşetorie biologică.

Există – sînt posibile oricînd – revoluţiile ca şanse ale schimbării. Nu totdeauna se trăieşte rău şi se va putea trăi cu mult mai bine. Imaginea lumii noastre însă, stilistic, mai curînd filmic, văzînd lucrurile, este aceea a unei planete cerşind iremediabil.

Revista indexata EBSCO