Feb 16, 2017

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – În căutarea unor amintiri

Fără să-i pese de prezenţa mea, în fiecare seară, Bunelu se aşeza în genunchi dinaintea unei icoane a lui Iisus încoronat cu spini. În spatele său, bătrînul ceas cu cuc ticăia resemnat. Acest ritual mi-a rămas impregnat în memorie. În timp ce bunicul spunea „Tatăl nostru”, din prohabul izmenelor îi ieşea, nepăsătoare, pula.

 

Bunelu avea un radio-casetofon rusesc şi mă punea să-l înregistrez. Cînta: “La umbra nucului bătrîn…”, apoi începea să plîngă. Îi spuneam: “Bunelule, nu mai plînge căci nu te pot înregistra”. El o lua de la capăt şi plîngea din nou.

 

Tot ce scriu, adică tot ce gîndesc, are o bază biografică. Dacă ies din sfera propriei mele vieţi, gîndirea mea îşi pierde motivaţia, încrederea, onestitatea.

 

Ni se întîmplă să credem că ne-am sacrificat în numele unei mari iubiri, că ne-am umilit în stînga şi în dreapta numai pentru a face faţă unei relaţii. Adevărul e că nu ne îndrăgostim decît pentru că altfel n-am suporta să ne umilim şi că nu e vorba, de fapt, despre nici o umilinţă, ci de-un pas mare înainte, pe care nu l-am fi putut face fără energia şi curajul pe care ţi le oferă iubirea.

 

Nu există nimic mai nostalgic, pentru mine, decît să văd copii jucînd fotbal.

 

În zilele însorite şi calde, Drumul Taberei îmi trezeşte aceeaşi stare de veselie, aproape de fericire, precum Cartierul George Enescu din Suceava, în copilărie. Este veselia utopiilor, probabil, acea senzaţie plăcută de pierdere în viaţa colectivă.

 

Amintirile recente se uzează mai uşor decît cele vechi, mai ales din copilărie, care-şi păstrează o stranie prospeţime. Cu cît îmbătrînim, cu atît timpul îşi pierde din elasticitate, ca o bandă pe care a fost înregistrată muzica de prea multe ori. Putem trăi „ca acum” o scenă veche de 30 de ani, dar ceea ce s-a întîmplat în urmă cu patru ani ni se pare „din altă epocă”.

 

Acum cîţiva ani, fiind realizatorul unei emisiuni de radio, am făcut un interviu cu Dorin Goian, fundaşul de bază al Naţionalei de fotbal. Important n-a fost însă interviul în sine, ci faptul că ne-am revăzut după foarte mulţi ani, mai mult ca sigur după ultimul meci pe care l-am jucat împreună pe terenul Şcolii Generale Nr. 3 din Suceava. Pe atunci, îl băteam în orice situaţie. Dacă venea cu băieţii din faţa blocului lui, n-avea nicio şansă cu băieţii din faţa blocului meu. Dacă venea cu echipa de juniori a lui Papuc, pierdea previzibil în faţa echipei de juniori a lui Băltăţeanu, în care jucam eu. Şi totuşi Goian era bun şi toţi ne dădeam seama încă de pe-atunci că el va ajunge fotbalist. Cît despre mine…

 

O femeie păstrează ceva din exigenţa propriei frumuseţi după ce a îmbătrînit, iar acest ceva i se vede în privire.

 

Viziunea asupra vieţii, pe care o avem la maturitate, îşi găseşte rădăcinile în copilăria cea mai adîncă. Nici n-o putem conştientiza dacă, printr-un efort cel mai adesea uriaş, nu găsim calea către acest tărîm fragil şi iluminat. Fără copilărie, fără fiorul ei, filosofia noastră despre viaţă ar fi o mecanică a conceptelor.

 

Aveam 19 ani şi îi scriam tatălui meu, din Cluj, scrisori în jargon heideggerian. Cînd ne-am văzut faţă în faţă, şi-a exprimat nedumerirea, nemulţumirea, iritarea. Avea dreptate. Voia să afle cum o duc, nu s-o fac pe deşteptul.

 

Există locuri pe unde nu putem trece fără o strîngere de inimă pentru că acolo se află urmele invizibile ale unor fapte cruciale din trecutul nostru. Acele locuri ne aparţin mai mult decît proprietarilor lor, nu în dimensiunea lor spaţială, ci în timpul pe care l-au marcat cu existenţa lor.

 

Generaţia celor născuţi după 1989, a celor care n-au trăit în regimul comunist… Se vorbeşte despre ea ca şi cum ar fi nu o generaţie, ci o rasă nouă, eliberată de atavisme. Ar fi bine dacă lucrurile ar sta aşa, dar nu stau. Membrii ei vor avea parte –  de fapt, au parte – de aceleaşi deziluzii. Criza actuală e doar prima dintre ele, iar la ce urmează mi-e şi teamă să mă gîndesc.

 

Barthes vorbeşte, în Imperiul semnelor, despre „o anumită dislocare a persoanei, o răsturnare a vechilor lecturi”, pe care o trezeşte, unui occidental, contactul cu Orientul. Se întîmplă acelaşi lucru (chiar dacă în sens invers) nu doar străbătînd spaţii, ci şi adîncindu-te-n timp. Există o vîrstă la care vechile lecturi se răstoarnă, adică sînt înţelese mai bine, sînt uitate sau instrumentate. Lectorul de altădată nu mai are însă niciun cîştig. El a fost dislocat şi tot efortul său lipsit de finalitate e folosit acum de mintea pragmatică a celui matur. Astfel, ceea ce ieri slujea purei autoperfecţionări sau plăcerii rafinate, astăzi te ajută să cîştigi un ban în plus.

 

Jurnalele sînt de obicei scrise în perioade de rătăcire, cînd autorii îşi pierd reperele eului, cînd nu mai ştiu cine sînt. E ciudată, de aceea, pretenţia jurnalelor de-a dezvălui adevărul. Nu s-a găsit încă înţeleptul care să-şi arate inima „aşa cum e ea”. Cine-i înţelept, tace. Numai rătăciţii şi nebunii se dau în stambă, fără folos, dacă nu cumva rătăcirea şi nebunia sînt singurele forme de autocunoaştere.

 

Augustin, vorbind, în Confesiuni, despre „păcatele acelora care păşesc pe calea cea bună”, menţionează situaţia cînd „cineva însărcinat cu puterea judecăţii pedepseşte un vinovat din dorinţa de a-l îndrepta, (şi) nu ştim dacă nu cumva o face şi din josnica plăcere de a face rău altuia”.

 

Asemănările izbitoare dintre cărţile aceleaşi generaţii. Par scrise de un singur autor. Într-un fel, e-adevărat: autor este timpul acelei generaţii (de unde latura penibilă a teoriei romantice a geniului).

 

E bine, măcar cîteodată, să te uiţi la televizor cam aşa cum se uită Andrei Pleşu: văzîndu-i pe toţi micuţi, ridicoli, împuţiţi (cum îi vede, nu cum îi descrie!), gata numai să se înşele pe ei înşişi şi să-i înşele pe ceilalţi, dar fiind, totodată, suficient de puternici, de aroganţi, de impunători ca să-ţi strice stomacul de invidie şi să trebuiască să înghiţi un Omez.

 

Am trăit în comunism primii 15 ani din viaţă. Dacă, la un moment dat, memoria mea ar regresa dramatic către perioada copilăriei, n-ar fi exclus să ajung a-mi căuta prin casă cravata de pionier. Trecutul acela, care acoperă cea mai importantă epocă a unei vieţi, este însă prezent în mine mereu. El are asupra vieţii de astăzi un efect de falsificare, de dislocare a realităţii, pe care niciodată nu-l voi putea înlătura. De fapt, nici nu vreau.

 

De la Ştefan Afloroaei, profesorul meu de metafizică, am învăţat cum se citeşte un text. Pînă atunci, citeam, dar nu ştiam că citesc. Într-o oră de curs, interpreta o singură pagină. Nu se lega de cuvinte (de concepte, obsesia filosofilor), ci de ceea ce vor ele să spună într-un anumit context. Era conştient de contingenţa textului, dar îl interpreta de parcă ar fi fost scris de însuşi Dumnezeu. Arta de a interpreta venea, la el, dintr-o anumită „situare afectivă”. Era (şi este şi acum) un om calm şi totuşi încordat, trăia într-un soi de transă hermeneutică, iar asta îi lumina faţa şi îi inspira pe ceilalţi, adică pe noi.

 

Mai devreme sau mai tîrziu, ceilalţi îţi pun o etichetă aşa cum scriu „Dulceaţă” pe un borcan. Asta e tot.

 

La Casa Studenţilor din Cluj-Napoca, în primul an de facultate, filmele de la Cinematecă erau prezentate de un clovn mic şi îndesat cu părul vîlvoi, dat pe spate. După ce m-am transferat la Iaşi, tot la Cinemateca de la Casa Studenţilor, l-am întîlnit pe acelaşi personaj luat din filmele lui Fellini. Am ajuns, apoi, în Bucureşti şi l-am regăsit pe iubitorul de film la Motoare. M-am dus de această dată la el şi l-am „acuzat” că mă urmăreşte. S-a uitat la mine absent; mi-am dat atunci seama că el nu era un prezentator, un critic de film, ci – aşa cum şi credeam – un personaj din filmele lui Fellini. În lumina serii de vară – care e lumina tinereţii mele – el era ireal ca un film, era tras în peliculă.

 

Orientarea mea politică: apocaliptismul. Am, pentru asta, înclinaţii vădite, dar, trebuie s-o recunosc, mă ajută şi contextul.

 

Inventar de stări: – fericirea calmă, care te cuprinde plimbîndu-te îndelung pe malul mării; – bucuria stranie de a trăi, dimineaţa foarte devreme, cînd fumezi prima ţigară pe stomacul gol; – sentimentul cald de apartenenţă la lumea oraşului, seara, cînd cobori după ţigări; – senzaţia de relaxare, cînd te plimbi singur într-un oraş străin; – sentimentul de libertate, cînd leneveşti într-un hotel dintr-o ţară străină; – sentimentul de apartenenţă la familia ta, cînd simţi de la bucătărie un miros foarte cunoscut, cum e cel de vinete coapte; – sentimentul de împăcare cu sine, cînd stai mult timp lîngă copilul tău; – calmul cimitirelor; – stranietatea brazilor la liziera unei păduri; – sentimentul de fericire cînd eşti îndrăgostit şi vezi frunzele copacilor mişcîndu-se de vînt; – relaxarea conversaţiei cu un prieten vechi, într-o după-amiază lungă; – sentimentul de calm al copilăriei, cînd petreci după multă vreme o zi în casa părinţilor; – fericirea intensă, cînd stai cu iubita, de zile întregi, închis într-o garsonieră de 20 mp; – bucuria că ai terminat de citit o carte care ţi-a plăcut şi pe care o săruţi la sfîrşit; – senzaţia de vitalitate şi de prezenţă, după o oră de sport; – sentimentul de apartenenţă la comunitate, în timpul nopţilor de Înviere; – sentimentul de vid plăcut din timpul slujbelor religioase. Etc.

 

„…sufletele celor îndureraţi nu doresc ca discursurile să se lungească.” O spune Ioan Gură de Aur, ale cărui discursuri, nu lipsite de elocvenţă, sînt mai lungi decît ar putea suporta oricine. Remarca este totuşi corectă. Cînd am citit-o, mi-am spus: „Iată de ce scriu eu scurt!”

 

Avem cîteodată senzaţia cumplit de dezagreabilă şi poate falsă că, dacă am fi arătat mai multă empatie, i-am fi salvat pe unii de la depresie, de la nebunie şi chiar de la sinucidere.

 

Coşmar recurent: Joc fotbal, dar nu pot stăpîni mingea, nu pot dribla, aproape că nu pot alerga şi nu văd unde e poarta. Într-una din nopţi, am făcut un efort imens pentru a trage un şut. Reuşisem, numai că piciorul meu s-a dus direct în perete. M-am trezit cu o durere groaznică.

 

Pe plajă, e o ceaţă cu miros de marijuana. Nevoia subită de înveselire după meciul dezastruos al Naţionalei de fotbal. Stau întins pe nisip. Întuneric şi ceaţă, precum viitorul.

Revista indexata EBSCO