Feb 16, 2017

Posted by in ESEU

Ştefan BORBÉLY – Baudolino şi universurile fragmentate

Postmoderni şi rizomatici fiind, datorită epistemei culturale apocaliptic-crepusculare care ne-a prins din urmă, vă propun s-o luăm pe ocolite. Nu putem să facem altfel, în principal din raţiuni de Zeitgeist. În bunele şi liniştitele vremuri de demult, cînd toate lucrurile erau limpezi şi cuminţi, i se cerea şi literatului ca demonstraţia lui să fie logică, bine clădită şi pe cît posibil monoliniară, pentru a putea fi înţeleasă fără echivocuri. Mai nou însă, orice demonstraţie legitimată de către public începe cu o digresiune.

Ne reamintim de exigenţa ordinii, translată în cea clasică, atunci cînd mergem cu gîndul înspre antici şi cu precădere înspre Aristotel, care le recomanda poeţilor şi dramaturgilor, în Poetica, să evite strategiile textuale prea ramificate, fiindcă ele sînt dătătoare de confuzii. Dimpotrivă, preciza el, „o intrigă bine închegată trebuie să fie […] simplă, mai degrabă decît dublă” sau întortocheată, eventual ramificată, fiindcă un astfel de exces labirintic favorizează – aşa cum spunea Platon în Republica (II, 388e) – „schimbările excesive”, pe care oamenii din polis ar trebui să le evite.

Aţi remarcat, presupun, că, transcriind în acest fel lucrurile, v-am aruncat de fapt o nadă, fiindcă „excesul” de care vorbeşte Socrate în Republica dă naştere în mod direct la hybris, una dintre manifestările acestuia fiind veselia sau rîsul. Astfel, spune Platon atunci cînd ne propune cetatea lui perfectă, „oamenii noştri nu trebuie nici rîsul să-l iubească. Căci atunci cînd cineva ar izbucni într-un hohot de rîs nestăvilit, un astfel de exces aduce o schimbare excesivă.”[1]

„Nici un prieten al zeilor – ni se spune tot acolo – nu poate face parte dintre nebuni şi smintiţi.” La antipodul acestei culturi serioase, încruntate se află digresiunea, „puer dilectissimus” al fervorii de a extrage roadele intelectului din ludic, asociaţii exuberante şi voie bună. Cultura libertăţii, cu alte cuvinte. Într-un climat demonstrativ şi solemn, pe deplin adecvat cu normele timpului în care a apărut cartea (1951), caracteristicile acestei educaţii au fost schiţate de către J.D. Salinger în romanul „iconic” De veghe în lanul de secară. Spre sfîrşitul deambulărilor sale browniene printr-un New York al tuturor rătăciţilor, Holden Caulfield îi face o vizită fostului său profesor Antolini, care locuieşte, împreună cu o soţie bogată, mult mai în vîrstă decît el, într-un „apartament foarte fiţos în Sutton Place, cu două trepte pe care coborai ca să ajungi în camera de zi şi bar…”[2]

Încercînd să înţeleagă motivele pentru care fostul său elev a părăsit Pencey Prep School, devenind un drop out demn de compătimire, Antolini se miră că acesta a picat şi cursul de exprimare orală de la engleză, deşi era „as la scris compuneri” pe vremea cînd îi preda el. Să fi intervenit o degenerescenţă? La o vîrstă atît de fragedă? Motivul eşecului – răspunde Caulfield – l-a reprezentat aristotelismul prea limpid al stilului de predare de la Pencey Prep. „La cursul ăsta – povesteşte el – fiecare băiat din clasă trebuia să se ridice în picioare şi să ţină un discurs. […] Spontan şi aşa mai departe. Şi dacă băiatul divaga de la subiect, trebuia să strigi: «Digresiune!» cît puteai de repede.” Pe Caulfield, „treaba asta cu digresiunea [îl] scotea din minţi”, îl „călca pe nervi”, fiindcă lui îi plăceau divagaţiile.[3] Cele literare, să fim bine înţeleşi, fiindcă atunci cînd Antolini îşi dezvăluie latura erotică „divagantă”, lansîndu-se într-o tentativă de apropiere fizică nepotrivită, Holden reacţionează oripilat.

În continuarea relatării sale justificative privind motivele nepromovării, Holden Caulfield îl evocă pe colegul său de clasă Richard Kinsella, care a picat şi el la cursul respectiv, deşi îi plăcea să povestească mult şi empatic despre ferma părinţilor săi, despre unchi şi despre animalele pe care ei le îngrijesc în gospodărie. Kinsella nu povestea logic sau monoliniar, ci „plin de vervă” şi „frumos”, estetica discursului şi autenticismul său trebuind să fie suficiente, în opinia lui Caulfield, pentru ca prietenul său să promoveze clasa. N-a fost să fie, însă, aşa, din cauza prea multor strigăte de „digresiune!” cu care-l gratula clasa, constatare care-i prilejuieşte lui Antolini şansa de a formula cîteva sentinţe de viaţă moralizatoare. Există – sugerează el – două categorii de oameni, logicii organizaţi, adică adaptaţii sociali („umilii”) şi „nobilii” atraşi de „gol”, ale căror debuşeuri sînt ratarea şi moartea. „Omului care se prăvăleşte în gol nu-i e permis să simtă sau să audă cînd atinge fundul prăpastiei – spune ritos Antolini -. El doar cade, fără să se oprească.” În consecinţă, profesorul îl vede „foarte limpede” pe fostul său elev „murind nobil, într-un fel sau altul, pentru o cauză care chiar nu merită”[4], deşi Caulfield sugerează în contrapartidă, cu toate forţele îndîrjite ale sufletului care i-au mai rămas, că „nobleţea”, „frumosul” şi „verva” sînt, în sine, îndestulătoare pentru un trai remarcabil, nebanal, chiar şi-n afara „scopului în viaţă” cărora, chipurile, ar fi fost necesar să-i fie subordonate.

 

A doua digresiune pe care v-o propun, cu scopul de ajunge pe ocolite la Baudolino, faimosul roman al lui Umberto Eco, vizează primul volum din Trilogia New York-ului de Paul Auster, intitulat Oraşul de sticlă (1985). Protagonistul lui e detectivul Daniel Quinn, de 35 de ani, introdus de către autor ca pe o sumă de euri pulverizate. Fost poet ambiţios în tinereţe, trăitor, aşadar, cu un „eu lăsat în urmă”, Quinn publică romane poliţiste de succes sub pseudonimul William Wilson (eroul lui Edgar Allan Poe!), fără ca vreun editor să fi luat vreodată legătura cu el sau să-i fi cunoscut adevărata identitate, fiindcă William Wilson/Quinn lucra intermediat, cu un agent literar, cu care contactul se stabilea doar prin corespondenţă, nicicînd la vedere. „Nici un volum publicat de William Wilson nu avea vreo fotografie a autorului, sau vreo notiţă biografică – consemnează Paul Auster. – William Wilson nu e trecut în nici un dicţionar de autori, nu dădea interviuri şi sarcina de a răspunde tuturor scrisorilor pe care le primea cădea în seama secretarei agentului său. Din cîte ştia Quinn, nimeni nu-i cunoştea secretul.”[5]

Un alt nume al lui Daniel Quinn/William Wilson trebuie să fi fost Paul Auster, fiindcă într-o noapte, DQ/WW, devenit PA, este angajat telefonic pentru o misiune de detectiv, al cărei scop este preîntîmpinarea unui omor. Mergînd să-şi întîlnească angajatorul, cu scopul de obţine de la acesta detalii suplimentare şi pentru a demara ancheta, Quinn – hai să-l numim doar aşa… – este introdus într-o stranie încăpere aseptică dintr-un bloc multietajat, în care locuieşte claustrat, ca într-un substitut de sanatoriu sau spital, un tînăr stilat, foarte elegant, îmbrăcat complet în alb, care se recomandă a fi „Peter Stillman”, fără a uita să menţioneze imediat că acesta „nu e numele lui adevărat”. Peter e urmaşul prin similitudine al faimosului „Peter Păduraticul” (Peter the Wild Boy, 1713 – 1785), copilul retardat, complet sălbăticit, găsit în 1725 în pădurile Germaniei, pentru a fi dus anul următor în Anglia, unde în cele din urmă va şi muri, fiind îngropat în tinda bisericii din Northchurch (Hertfodshire).

Combinînd informaţiile furnizate de către Stillman şi de către soţia sa cu cele culese din anchetă, Quinn deduce că tînărul izolat a avut o copilărie privilegiată alături de un tată, faimos profesor universitar de teologie, pînă în momentul în care acesta s-a decis să-l izoleze complet într-o cameră întunecată timp de nouă ani, copilul devenit adolescent fiind salvat în cele din urmă de către autorităţi, care l-au internat într-un sanatoriu de refacere. Familia Stillman provine din vechea aristocraţie liberală a Bostonului, a cărei excelenţă tatăl o confirmă cu vîrf şi îndesat printr-un doctorat strălucit şi printr-un traseu academic dintre cele mai promiţătoare la Columbia University, unde publică şi un volum de referinţă, considerat de către specialişti ca fiind epocal, deşi ideile pe care le promovează sînt destul de stranii. Tînărul Stillman are temeri că tatăl său, care-şi anunţă epistolar sosirea la New York, scriindu-i că vine să împlinească „ziua răfuielii”, plănuieşte să-l ucidă, acesta fiind motivul pentru care apelează la serviciile unui detectiv.

În mod inevitabil, scrupulosul detectiv particular Quinn/Paul Auster trece şi pe la bibliotecă, pentru a consulta volumul. Tematica lui se încadrează în subiectul general al „limbii adamice”, de care a scris şi Dante în De vulgari eloquentia. Stillman-tatăl argumentează faptul că ne aflăm, cu lumea, în stadiul unui „cosmos ruinat”, dezarticulat, într-o „lume-deşeu”, care a luat naştere în urma expulzării lui Adam şi a Evei din Grădina Edenului, universul fiind unitar şi armonic doar pînă la cădere. Protagonistul transcendent al fărîmiţării a fost Dumnezeu, care a făcut pasul de la o divinitate a construcţiei şi creaţiei la una a fragmentării, indiciul proeminent al acestei voinţe fiind episodul veterotestamentar al Turnului Babel. În cartea intitulată Grădina şi turnul, Stillman-tatăl milita pentru intervenţia corectivă a oamenilor, singurii capabili să strîngă la un loc „fragmentele” diseminate de către Dumnezeu, dînd exemplul unui autor apocrif din secolul al XVII-lea, Henry Dark, pretins secretar al lui Milton, autor al unui volum de răsunet – şi el apocrif -, intitulat Noul Babel.

„Spre deosebire de alţi scriitori care trataseră subiectul – scrie Auster -, Dark nu considera Paradisul ca fiind un loc ce putea fi descoperit. Nu existau hărţi care să-i poarte pe oameni spre el şi nici instrumente de navigaţie care să-i călăuzească spre ţărmurile lui. Mai degrabă existenţa acestuia trebuie căutată în oamenii înşişi: ideea unei lumi de dincolo, pe care aceştia ar putea-o într-o bună zi crea aici şi acum. Căci utopia nu era de găsit nicăieri […]. Iar dacă oamenii puteau făuri acest loc mult visat, lucrul nu se putea realiza decît construindu-l cu propriile mîini.”[6]

Defragmentarea lumii, ridicarea „noului Babel” – considera Dark – nu se putea face decît dincolo de fruntariile geografice cunoscute, pe noul continent american, debarcarea coloniştilor de pe Mayflower indicînd suprastructura sapienţială, religioasă a construcţiei. Ea va avea două etape. Prima dintre ele este una clasică, şi are în vedere recrearea „limbii adamice” originare din „resturile” limbilor naturale care au fost fărîmiţate odată cu distrugerea Turnului Babel: „Dacă, în fapt – scria Henry Dark -, căderea omului a dus la căderea limbajului, nu este oare logic să afirmăm că ar fi posibil să anihilăm căderea, să-i schimbăm efectele, anihilînd căderea limbii, încercînd să recreăm limba care se vorbea în Grădina Edenului? Dacă omul ar putea învăţa să vorbească această limbă originară a inocenţei, n-ar rezulta oare de aici că el şi-ar putea recîştiga în sinea sa o stare a inocenţei?”[7]

A doua etapă este mai complexă, fiindcă este extralingvistică. E greşit să ne imaginăm – scrie autorul volumului Grădina şi turnul – că reasamblarea limbilor e suficientă, în sine, pentru recreerea stării de beatitudine din Paradis, fiindcă în momentul expulzării lui Adam şi a Evei, s-a fărîmiţat nu numai limba vorbită de către cei doi, ci şi universul ca atare, diversitatea deconcertantă, nesistematică a fiinţelor şi lucrurilor din lumea de azi reprezentînd consecinţa perpetuată în timp a acestei diseminări. În mod inevitabil, noi trăim printre „fragmente” şi „deşeuri” (consumismul e un indiciu), contribuind la perpetuarea „haosului fragmentat” inclusiv biologic, prin progeniturile cărora le dăm naştere. Această idee a constituit justificarea deciziei paranoice a bătrînului Stillman de a-şi închide fiul într-o cameră întunecată, izolată, pentru a-l feri de „fragmentare” şi pentru a modela din el un „copil adamic”. Numai că presiunea „sistemului” s-a dovedit a fi, în cele din urmă, mai puternică, salvîndu-l pe copil de la adamizare; dacă toţi părinţii ar impune paradigme „adamice” de creştere progeniturilor pe care le au – scria Stillman-tatăl -, noua seminţie „reprogramată” ar putea recrea, fără greutate, „Noul Turn Babel”.

 

Bătrînul Stillman soseşte la New York la ora indicată, se cazează la un hotel sordid, nu pare interesat de fiul său, singura bizarerie pe care Quinn o observă atunci cînd îl urmăreşte asiduu fiind aceea că strînge de pe jos resturi, le examinează atent şi le depozitează într-o geantă, scrupulos golită în camera de hotel de fiecare dată cînd excentricul chiriaş soseşte „acasă”. Mai există şi un alt detaliu care-i atrage atenţia detectivului, şi anume itineranţa, coregrafia maniacală, repetitivă a străzilor şi cartierelor cutreierate de către Profesor indicînd caligrafierea pe teren a unor litere şi a unui mesaj secret, sintetizate în cele din urmă în formula THETOWEROFBABEL. Cu alte cuvinte, plimbarea aparent aleatorie a Profesorului din  prima zi reproduce pe harta urbană a New Yorkului litera T, a doua zi litera H şi aşa mai departe.

Provocîndu-l la o discuţie lămuritoare, după ce izbuteşte să-i cîştige încrederea, Quinn află că Stillman-bătrînul întreprinde toate acestea pentru a reproduce un cod mesianic. Lumea „evoluează” disparat, la întîmplare – explică el -, oamenii nefăcînd altceva decît să cauţioneze disparitatea prin traiectoriile aleatorii pe care şi le aleg, prin gesturile haotice la care recurg şi, în general, prin asistemicitatea de ansamblu a vieţii lor dezorganizate. Dacă fiecare om – spune în continuare Profesorul – ar reproduce „coduri” corective, sistematizante prin acţiunile pe care le generează, inclusiv prin educaţie, prin logica muncii şi prin „numele” pe care le dau copiilor, s-ar întruni condiţiile care ar garanta refacerea armoniei edenice dintîi: „ – Vedeţi dumneavoastră, domnule, lumea e fragmentată. Nu numai că ne-am pierdut sensul unui scop anume, dar ne-am pierdut şi limbajul prin care putem vorbi despre el. Acestea sînt, fără îndoială, probleme spirituale, dar îşi au corespondentul în lumea materială. Lovitura mea de maestru a fost de a mă limita la lucrurile fizice, la ce e imediat şi tangibil… [Adică la fragmente găsite pe stradă, la deşeuri, la resturi.]  …Vedeţi, sînt pe cale să inventez un nou limbaj. …Face şi asta parte din boala pe care încerc s-o vindec.”[8]

Vă las să descoperiţi singuri consecinţele civilizaţionale şi metafizice ale acestei fragmentări, aşa cum o prezintă în romanul său Paul Auster, cu extensii în celelalte două părţi ale ciclului, în scenariul detectivistic din Fantome toate personajele purtînd nume de culori (White îl angajează pe Blue, al cărui mentor e Brown, să urmărească un om numit Black…), pe cînd Camera încuiată, secvenţa ultimă a triadei, reia elemente şi detalii din primele două romane, punîndu-le într-o lumină inedită. Îl părăsim pe detectivul Quinn ştiind că rolul nostru este să ajungem la Baudolino. Pe Quinn?? – veţi întreba pe bună dreptate? Sau pe Paul Auster, al cărui pseudonim este şi William Wilson? Vedeţi, sînteţi pe calea cea bună: avînd trei nume, progtagonistul din Oraşul de sticlă e un perfect călăreţ al apocalipsei amînate care se numeşte diseminare. Stillman-bătrînul a intuit corect: nu vom şti niciodată dacă William Wilson e sau nu Daniel Quinn, sau dacă acesta e sau nu aceeaşi persoană cu Paul Auster. Fragmentarea fisională seamănă cu serializarea unor simulacre.

.(..îmi aduceţi aminte că William Wilson nu este real, ci doar un personaj ficţional propus de către Edgar Allan Poe? Interesant… – …aveţi dreptate…)

 

(Continuare în numărul viitor)

 

[1] Platon: Republica (Opere, vol. V). Traducere, interpretare, lămuriri preliminare, note şi anexă de Andrei Cornea. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 159

[2] J.D. Salinger: De veghe în lanul de secară. Traducere de Cristian Ionescu. Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 237

[3] „Presupun că nu-mi place ca cineva să rămînă la subiect tot timpul.” Toate fragmentele au fost decupate din ed. cit., p. 240

[4] Ibid., p. 246

[5] Paul Aster: Trilogia New York-ului. Oraşul de sticlă. Fantome. Camera încuiată. Traducere din limba engleză şi note de Livia Szász. Ed. Art, Bucureşti, 2015

[6] Ibid., p. 59

[7] Ibid., pp. 59-60

[8] Ibid., pp. 93-94

Revista indexata EBSCO